Psalmul 5. Comentariu teologic
Psalmul Sfântului David este „pentru cea care moștenește [ὑπὲρ τῆς κληρονομούσης]” [v. 1], pentru Biserica lui Dumnezeu. Pentru că ea e moștenirea lui Dumnezeu, e moștenitoarea Împărăției Sale. Și El ascultă cuvintele rugăciunii noastre, pentru că înțelege strigarea inimii noastre [v. 2]. Căci la baza rugăciunilor noastre stă o anumită nevoie duhovnicească, o strigare a întregii noastre ființe. Și El se uită în mod fundamental la ce strigare avem noi, la ce strigare suntem noi față de El. Pentru că nevoia reală te face o strigare unitară, o strigare din toată ființa ta. Și aceasta e rugăciunea reală: cea care cere lucruri fundamentale de la Dumnezeu, cea care cere lucruri care ne împlinesc cu adevărat.
„Ia aminte glasului rugăciunii mele [πρόσχες τῇ φωνῇ τῆς δεήσεώς μου]!” [v. 3]. Căci rugăciunea reală, cea cu toată ființa noastră, e spusă cu o anumită stare duhovnicească, cu un anumit ton evlavios. Și glasul rugăciunii e modul evlavios în care noi ne rugăm și Îi cântăm Domnului. Modul evlavios în care Îi slujim Lui. Pentru că, dacă nu avem glasul pocăinței, glasul care e una cu adâncul ființei noastre, toată rugăciunea noastră e falsă. Și de ce e falsă? Pentru că nu ne reprezintă! Glasul rugăciunii, modul în care noi ne rugăm, trebuie să fie identic cu starea noastră interioară. Dacă rugăciunea și cântarea noastră nu reprezintă adâncul ființei noastre, ele nu înseamnă nimic pentru noi. Pentru că slujirea noastră trebuie să fie o exteriorizare a adâncului nostru duhovnicesc, interior. Și când noi spunem ceea ce gândim și simțim și trăim cu toată ființa noastră, atunci vorbim, ne rugăm și Îi slujim lui Dumnezeu cu adevărat.
„Împăratul meu și Dumnezeul meu [ὁ Βασιλεύς μου καὶ ὁ Θεός μου]” [v. 3] ești Tu! Ești Împăratul meu, pentru că împărățești în inima mea peste mine, peste tot sufletul și trupul meu. Pentru că una e să credem că El e Împăratul tuturor, pentru că împărățește peste toți, și altceva e să trăim continuu starea preafrumoasă de împărățire a Lui în noi prin slava Sa. Însă El, Împăratul întregii creații, prin intimizarea noastră cu El, ajunge Împăratul nostru și Dumnezeul nostru, adică al fiecăruia dintre noi. Pentru că El asta și dorește: ca să Se facă Intimul nostru, Apropiatul nostru, împreună-Locuitor cu noi. Căci vrea să fie iubit și cunoscut de noi nu de la distanță, ci din intimitatea Lui cu noi. Vrea să fie iubit de către noi din relația noastră continuă cu noi, din împreună-locuirea cu noi în ființa noastră.
Și dacă El e Dumnezeul nostru, Cel pe care noi Îl iubim, de aceea către El ne rugăm: „Că[ci] către Tine mă voi ruga [ὅτι πρὸς Σὲ προσεύξομαι], Doamne [Κύριε]!” [v. 3]. Către [πρὸς], pentru că rugăciunea înseamnă a sta în fața lui Dumnezeu, a vorbi cu El față către față. Iar când nu mai avem conștiința că stăm în fața lui Dumnezeu, că vorbim cu El, atunci e semn că ni s-a stricat încrederea în El și evlavia față de El, pentru că începem să monologăm, în loc să dialogăm cu El. Fiindcă în relația cu Dumnezeu trebuie să recunoaștem mereu cine suntem și ce facem. Și când nu mai recunoaștem starea noastră interioară înaintea Lui, atunci nu mai privim către El, ci ne închidem în noi înșine.
Pravila rugăciunii de dimineață apare în versetul al 4-lea: „Dimineața vei auzi glasul meu [τὸ πρωὶ εἰσακούσῃ τῆς φωνῆς μου], dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea [τὸ πρωὶ παραστήσομαί Σοι καὶ ἐπόψομαι]”. Pentru că stăm înaintea Lui în rugăciune. Dimineață ne rugăm Domnului și suntem cu totul deschiși către El. De aceea, El ne vede deschiderea noastră totală față de Sine. Ne vede sinceritatea și dorința de a-I sluji Lui în mod neîncetat.
Și slujirea noastră începe din prima clipă de când ne-am trezit din somn. Pentru că noi stăm mereu înaintea Lui, cu fața către El, ca unii care suntem în relație dialogică continuă cu Dumnezeu. Stăm către El, pentru că așteptăm ca El să ne lumineze mereu spre a face voia Sa.
Dumnezeu nu voiește fărădelegea [v. 5], pentru că El e curat de orice păcat. De aceea, cel care face rău nu va pribegi înaintea lui Dumnezeu [v. 5]. El nu va locui ca un străin binecuvântat înaintea lui Dumnezeu, ci ca un păcătos care nu se pocăiește. Pentru că cei fărădelege nu vor rămâne împotriva sau înaintea ochilor [κατέναντι τῶν ὀφθαλμῶν] [v. 6] Săi. Dacă înțelegem prepoziția κατέναντι ca pe corelativul lui împotriva, atunci cei fărădelege nu vor rămâne împotriva Sa, nu vor rămâne luptând la nesfârșit înaintea ochilor Săi sau împotriva Sa, pentru că ei vor muri. Dacă îl înțelegem ca pe un corelativ al lui înainte, atunci cei fărădelege nu vor sta înaintea ochilor Săi, înaintea atenției Sale în mod veșnic, pentru că El Se odihnește numai în cei care Îl iubesc pe El.
Despre raportarea Domnului la cei păcătoși, Sfântul David afirmă: „Urât-ai pe toți cei care lucrează fărădelegea [ἐμίσησας πάντας τοὺς ἐργαζομένους τὴν ἀνομίαν]. Pierde-vei pe toți cei care spun minciuna [ἀπολεῖς πάντας τοὺς λαλοῦντας τὸ ψεῦδος]. Pe omul sângiurilor [ἄνδρα αἱμάτων] și pe cel înșelător [δόλιον] îl [îi] urăște Domnul” [Ps. 5, 6-7, LXX]. O formă de trecut [ai urât] și alta de viitor [vei pierde]. Însă cei care au lucrat, lucrează și vor lucra fărădelegea vor fi urâți de Dumnezeu, pentru că El nu Se poate odihni întru ei. Tot la fel, în orice parte a istoriei, Domnul îi pierde pe cei care trăiesc din minciună. Pentru că nu numai că spun minciuni, dar și profită de pe urma lor. Omul sângiurilor e omul ucigaș, criminalul, cel care omoară oameni cu răutate. Iar înșelătorul cel mai rău e cel care te minte în materie de teologie și de viață creștină, adică ereticul. Tot cel care minte, care înșală, care se preface, care corupe e urât de Dumnezeu. Pentru că El urăște păcatele noastre și nu pe noi, căci noi suntem creația Lui.
Din ce trăim noi? Din mulțimea milei [ἐν τῷ πλήθει τοῦ ἐλέους] lui Dumnezeu [v. 8]! Pentru că El ne arată multă milă în relația Sa cu noi. Și noi, cei plini de mila Lui, cei pe care mila Lui îi învață mereu bunătatea lui Dumnezeu, intrăm în Casa Domnului, în Biserica Lui, și ne închinăm către Templul cel Sfânt al Lui, adică către El, Cel din cer, întru frica Lui [v. 8]. Pentru că frica Domnului e plină de evlavia față de El. Frica cea duhovnicească e raportarea noastră smerită față de El, față de Stăpânul întregii creații.
Templul cel Sfânt al lui Dumnezeu, amintit în versetul al 8-lea, e și o vorbire tainică despre umanitatea asumată de Hristos Dumnezeu în persoana Sa cea veșnică. Pentru că avem aici o profeție despre întruparea Sa și despre înălțarea Domnului, cu umanitatea Sa cea cu totul îndumnezeită, în sânul Preasfintei Treimi.
Cine I se închină Domnului cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, acela cere povățuirea Lui, îndrumarea Lui spre tot lucrul cel bun. Cere povățuire și îndreptare de la Dumnezeu: „Doamne, povățuiește-mă pe mine în[tru] dreptatea Ta [Κύριε, ὁδήγησόν με ἐν τῇ δικαιοσύνῃ Σου]! Din cauza vrăjmașilor mei, îndreaptă înaintea mea calea Ta [ἕνεκα τῶν ἐχθρῶν μου κατεύθυνον ἐνώπιόν μου τὴν ὁδόν Σου]!” [v. 9].
Povățuirea Domnului este numai întru dreptatea Lui, întru sfințenia Sa. Pentru că El ne povățuiește pe noi ca să trăim o viață sfântă. Orice poruncă a Lui urmărește același lucru: sfințirea noastră. De aceea, poruncile Lui sunt poruncile sfințeniei. Tot ceea ce voiește Dumnezeu e lucru drept, e potrivit dreptății Sale. Iar vrăjmașii noștri sunt demonii. Și ei, cei care ne atacă permanent, vor să ne depărteze de Dumnezeu. De aceea, e nevoie mereu de îndreptarea Lui. Calea lui Dumnezeu e dreaptă, e întotdeauna dreaptă, e singura dreaptă, dar e nevoie ca și noi să o vedem dreaptă. Pentru că demonii vor să ne convingă că nu e „bună” calea lui Dumnezeu. De aceea, noi avem nevoie de Dumnezeu ca să îndrepte mereu în sufletul nostru calea Lui. E nevoie ca El să ne lumineze, pentru ca noi să vedem cât de dreaptă și de bună e calea Lui. Și cum ea, calea Lui, trebuie să fie singura cale a vieții noastre.
Înaintea noastră, adică mereu, e calea lui Dumnezeu. Și El trebuie să ne îndrepte pe noi, pentru ca să vedem că singura cale bună și împlinitoare e calea Lui.
Adevărul nu e în gura lor [v. 10], a celor păcătoși, cum nu e nici în a demonilor. Și inima lor e deșartă [v. 10], pentru că e plină de deșertăciuni. Gâtul lor e mormânt deschis [v. 10], pentru că e plin de murdăria patimilor. Pentru că cei păcătoși se înșală și îi înșală și pe alții [v. 10].
Dumnezeu e Cel care ne judecă pe toți. Și El îi face pe cei păcătoși să cadă din sfaturile lor cele ele. Pentru că El îi izgonește pe oameni pe măsura faptelor lor de neevlavie [v. 11]: „După mulțimea neevlaviilor lor [κατὰ τὸ πλῆθος τῶν ἀσεβειῶν αὐτῶν]” [Ps. 5, 11, LXX]. Orice faptă păcătoasă e o neevlavie la adresa lui Dumnezeu, adică o lipsă de evlavie față de El. Și dacă neevlaviile noastre sunt o mulțime, sunt foarte multe, e pentru că El ne rabdă-îndelung păcatele noastre până ce ne lovește pentru ele. Și El ne rabdă-îndelung insolența noastră, nesimțirea noastră, chiar dacă prin ea Îl amărâm pe El. Verbul παραπικραίνω înseamnă a produce cuiva amărăciune interioară. Multă durere sufletească. Și cum poți mâhni profund pe cineva? Prin aceea că atentezi la iubirea lui față de tine! De aceea, El ne izgonește de la Sine pe măsura amărăciunii pe care i-o provoacă păcatele noastre. Căci nu El e de vină că ne alungă de la Sine, ci noi suntem cei care Îl rănim pe El cu multa noastră nesimțire, cu multa noastră bădărănie interioară.
Însă Sfinții Lui se veselesc de Domnul pentru că ei nădăjduiesc în El. Și ei se vor bucura întru veac [εἰς αἰῶνα], se vor bucura veșnic, pentru că Domnul Se va sălășlui întru ei [Ps. 5, 12, LXX]. El Se va sălășlui întru Sfinții Săi, pentru că va fi în ei prin slava Lui. Și cei care Îl iubesc pe El se vor lăuda în Domnul [Ibidem], pentru că El este toată comoara lor. Și Domnul îi va binecuvânta pe Drepții [v. 13] și pe Sfinții Lui, pentru că El Își găsește toată odihna și plăcerea în ei. Și El ne încununează pe noi prin arma buneivoiri, pentru că orice faptă a sfințeniei e una care se face în mod liber, din dragoste de Dumnezeu și de oameni.
Sfântul Chirillos al Alexandriei, referindu-se la dimineața [τὸ πρωὶ] din Ps. 5, 4, LXX, ne spune că ea „poate fi înțeleasă și ca timpul venirii Mântuitorului. Căci atunci vor fi primite toate rugăciunile”[1] noastre. La care Sfântul Dumitru Teologul adaugă: „Venirea Mântuitorului aduce începutul timpului nou, din urmă, [care este] deschis veșniciei. Dumnezeu va veni foarte aproape [de noi] și cererile [noastre] de iertare vor fi ascultate pentru Jertfa lui Hristos…Care din iubire [pentru noi] S-a făcut unul dintre noi, cu deplină înțelegere”[2] a nevoilor noastre[3].
[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi, cu trad. din limba gr. veche și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, [cu fragmente noi introduse în carte, traduse din gr. veche de Monahia Parascheva Enache], Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 42.
[2] Idem, p. 42, n. 30.
[3] Terminat la 15. 22, în zi de miercuri, pe 31 martie 2021.