Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [84]
Poetul e contrariat de ceea ce se întâmplă cu ființa sa: „Cineva taie cu o foarfecă/ Drumurile mele,/ Le peticește în batjocură/ Și le aruncă la câini” (Cineva)[1]. Drumurile mele de aici înainte, calea vieții mele viitoare…
Zbuciumul sufletesc e evident, pare că viața nu mai are valoare, că nimeni nu îi mai acordă nicio valoare.
Boala în fază terminală poate să te facă să te simți, în anumite momente, ca un deșeu bun de aruncat, de care nimănui nu îi mai pasă, dar asta se întâmplă din cauza durerilor, care te fac să uiți uneori că nu ești numai trup.
În altă poezie, Măștile[2], poetul mărturisește: „Am experimentat/ În chinuri nemaipomenite/ Vreo șapte-opt măști ale morții/ Și toate mi s-au părut îngrozitoare”. Sentimentele sunt unice, reclamă situații de viață de care putem să auzim, dar cu care nu ne întâlnim cu adevărat decât atunci când ajungem în același punct. Cu totul semnificativă, deci, mi se pare această confesiune care nu ține de imaginație, ci de realitate, de experiență: moartea e îngrozitoare! Chiar pregustarea ei, în suferință, simțirea ei atât de aproape, în chinuri, e nespus de tulburătoare!
Și poetul ne oferă aici o mărturie limpede a faptului că durerea provocată de boală reprezintă o trăire diferită de tortura morții: cele două se împletesc, dar nu se confundă!
În toate aceste „măști”/ ipostaze finale, „n-am vrut să mă recunosc/ – Luați-le de aici, odată, mă enervează./ Acesta nu sunt eu./ (Nici mort.)”. Revolta poetului este de înțeles: nu ne recunoaștem în varianta noastră fundamental deteriorată, pentru că nu ne simțim muritori, ci nemuritori! Iar conștiința caracterului nostru nemuritor este mult prea autentică pentru a fi negată, pe ea nu o poate contrazice nici măcar realitatea cea mai concretă, de netăgăduit, a degradării noastre fizice/ biologice!
Se simte o ruină, dar…nu orice ruină: „Eu care-am plâns în hohote/ Pe ruina tuturor civilizațiilor,/ Pe mormanele de tăblițe scrise/ Și cărămizi smălțuite,/ De ce să nu plâng acum/ Și pe ruina obrazului meu?”. Adică: a chipului meu. În româna veche, obraz însemna față, chip, persoană. Aici, în versul lui Sorescu, e vorba de chip, acesta fiind partea cea mai expresivă și mai impunătoare a înfățișării noastre, așa cum marile construcții au făcut întotdeauna fala civilizațiilor, din care până la urmă a rămas imaginea unor ruine…
Și omul e un microunivers, o microcivilizație, și el se înalță, triumfă și decade. Sau se poate spune invers, că civilizațiile sunt la fel ca indivizii, urmărind aceleași etape de evoluție: creștere, punct de glorie, maturitate, îmbătrânire, moarte…
Omul care a construit palate de gânduri, în timpul vieții sale, e în mod sigur asemănabil unei civilizații. Aceeași comparație o făcuse și Eminescu, în Memento mori: „Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție /…/ Într-un cran[iu] uscat și palid ce-l acoperi cu o mână,/ Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună”…
Poetul ce constată că „am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost” (Scară la cer)[3], pendulează între plânsul pe ruina trupului, care se topește de boală văzând cu ochii, și dorința de a urca scara către cer: „Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan,/ Exact deasupra patului meu. // În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite și/ Scara la cer – zic,/ Mi se aruncă de sus!”.
Și iarăși trebuie să remarcăm cultura teologică a lui Sorescu, pentru că Scara e un manual ascetico-mistic aparținând Sfântului Ioan Scărarul…
La fel de relevant e faptul că poetul vede în multe întâmplări părut banale semne și mesaje de la Dumnezeu, ca în cazul de față, în care un păianjen își țese firul exact deasupra sa: „Deși am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt fantoma celui ce am fost,/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuși prea greu/ Pentru scara asta delicată. // – Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâș! Pâș!”.
Trupul e prea greu pentru firul țesut de păianjen: e o parabolă extraordinară, acest fir, pentru subțirimea și delicatețea pe care trebuie să o aibă ființa noastră pentru a putea urca pe scara către Rai! Nu doar trupul e prea greu, dar și sufletul, dacă este îngreunat de păcate, nu poate urca pe acest fir!
Și totuși poetul are speranță: „Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâș! Pâș!”.
[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 9.