Ecteniile Bisericii. Comentariu teologic [1]

Ectenie vine de la adj. ἐκτενής, care înseamnă extinsă[1], îndelungă, și înseamnă rugăciunea intensă și stăruitoare a Bisericii către Dumnezeu pentru diverse nevoi punctuale. Și ecteniile sunt întrețesute în Slujbele Bisericii împreună cu psalmii, rugăciunile, cântările, citirile și predicile liturgice, toate la un loc formând cultul Bisericii. Iar ectenia e începută de Slujitorul Bisericii, adică de Episcop, Preot sau Diacon, și la ea răspunde întreaga comunitate liturgică. Pentru că întreaga Biserică are nevoie de rugăciune, atâta timp cât trăim bisericește, creștem în credință și ne înduhovnicim continuu prin rugăciunea Bisericii.

Ectenia mare, cu care începe Dumnezeiasca Liturghie, e formată dintr-o sumă de rugăciuni esențiale pentru viața noastră. Și prima rugăciune a ei e aceasta: Ἐν εἰρήνῃ τοῦ Κυρίου, δεηθῶμεν· [În pacea Domnului, să ne rugăm!][2]. E vorba de un dativ, de care se prinde un genitiv pe portativul lingvistic, după care urmează forma de imperativ. Și noi nu suntem chemați să ne rugăm într-o pace a zgomotelor, într-o liniște exterioară, ci în pacea Domnului, în pacea Domnului din lăuntrul nostru. Pentru că pacea Domnului este slava Lui cea dumnezeiască. Și noi în slava Lui suntem chemați să ne rugăm, în slava Lui care a coborât în noi la Botez și prin care ne-a făcut fii și moștenitori ai Împărăției Sale.

Ni se cere să ne rugăm, semn că știm să facem acest lucru. Și cine ne-a învățat pe noi să ne rugăm? Dumnezeu! Pentru că, în relația cu El, Acesta ne învață pe noi cum să stăm interior înaintea Lui și cum să I ne rugăm Lui cu cuviință și cu smerenie.

În toată ectenia mare, prepoziția de început este ὑπέρ. Din punct de vedere literal, ὑπέρ înseamnă peste, deasupra[3]. Însă Friberg Greek Lexicon ne avertizează că ὑπέρ „[was] used only in a nonliteral sense in the NT”[4]. Iar cultul Bisericii l-a preluat pe ὑπέρ nonliteral din Noul Testament, folosindu-l aici cu sensul al doilea din dicționar: „after expressions relating to prayer [with the meaning of] for, in behalf of (Mt. 5, 44)”[5]. Așa că ὑπέρ înseamnă pentru în ectenia mare a Bisericii.

Numai că în textul original al ecteniei, în cel grecesc, prepoziția ὑπέρ e urmată de un substantiv la genitiv și nu la acuzativ, cum e în traducerea noastră sinodală. Pentru că numai la G. prepoziția ὑπέρ înseamnă pentru, căci la Ac. ea înseamnă „exceeding, above, more than”[6].

Iar dacă traducem cu genitivul, ca în textul grecesc, avem următorul text, care este intolerabil pentru un vorbitor de limbă română:

„Pentru a păcii de sus [Ὑπὲρ τῆς ἄνωθεν εἰρήνης] și a mântuirii sufletelor noastre [καὶ τῆς σωτηρίας τῶν ψυχῶν ἡμῶν], a Domnului [τοῦ Κυρίου]  să ne rugăm.

Pentru a păcii a toată lumea [Ὑπὲρ τῆς εἰρήνης τοῦ σύμπαντος κόσμου], a statorniciei sfintelor lui Dumnezeu Biserici [εὐσταθείας τῶν ἁγίων τοῦ Θεοῦ Ἐκκλησιῶν] și a unirii tuturor [καὶ τῆς τῶν πάντων ἑνώσεως], a Domnului să ne rugăm [τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν].

Pentru a sfintei casei acesteia [Ὑπὲρ τοῦ ἁγίου οἴκου τούτου] și cei [care] cu credință [καὶ τῶν μετὰ πίστεως], evlavie și frica lui Dumnezeu intră în ea [εὐλαβείας καὶ φόβου Θεοῦ εἰσιόντων ἐν αὐτῷ], a Domnului să ne rugăm [τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν]”[7] etc.

Ce facem în această situație? Ca traducător de limbă greacă veche ești nevoit să corectezi textul sursă, textul grecesc, și să traduci totul la Ac., așa cum s-a procedat și în textul sinodal românesc. Numai că cititorul român, care nu cunoaște textul grecesc, crede că așa e textul și în limba greacă. Însă, în limba greacă, e la G., așa cum am prezentat mai sus, pe când în limba română trebuie să corectăm textul grecesc și să îl redăm la Ac și să adăugăm alte elemente lingvistice, puse între paranteze drepte, pentru ca textul să fie fluent. Și avem:

„Pentru pacea de sus și [pentru] mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!

Pentru pacea a toată lumea, [pentru] statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și [pentru] unirea tuturor, Domnului să ne rugăm!

Pentru Sfânta Casă aceasta și [pentru] cei [care] cu credință, evlavie și frica lui Dumnezeu intră în ea, Domnului să ne rugăm!”.

Iar în traducerea Scripturii și a cultului Bisericii ești nevoit adesea să corectezi textul sursă, textul grecesc, dar în același timp și să adaugi elemente care să facă textul curgător pentru un cititor de limbă română. Tocmai de aceea, în paralel cu edițiile științifice ale textelor sfinte, în care am textul sursă cu toate imperfecțiunile sale, eu am și edițiile liturgice ale cărților, cele în care am adus textul într-o prezentare acurată pentru credinciosul român.

Pacea de sus e pacea Domnului. E odihna sfântă în slava Lui cea veșnică, pe care o trăim încă de acum. Și când cerem mântuirea sufletelor noastre de la Dumnezeu, cerem, în mod implicit, și mântuirea trupurilor noastre. Pentru că sufletul nostru este într-o legătură ontologică continuă, nestricată, cu trupul nostru. Iar mântuirea trupurilor noastre se vede în Sfintele Moaște care rămân după noi. Pentru că îndumnezeirea noastră se vede în nestricarea trupului nostru după adormirea noastră, pentru că el e plin de slava lui Dumnezeu în care noi am trăit toată viața.

Cu alte cuvinte, în primele două rugăciuni ale ecteniei mari, noi cerem mântuirea și sfințirea noastră prin slava lui Dumnezeu. Și dacă avem în noi pacea lui Dumnezeu, adică slava Lui care ne umple de pace dumnezeiască, atunci cerem ca toată lumea să se umple de această pace dumnezeiască, de pacea adusă de slava Lui în cei credincioși.

Dacă lumea se umple de pacea Lui, adică oamenii cei credincioși, atunci și Bisericile lui Dumnezeu sunt statornice. Corelativele lui εὐσταθεία sunt steadfastness și steadiness[8]. Sfintele Biserici sunt ale lui Dumnezeu, adică Sfintele Locașuri în care noi ne rugăm Domnului. Iar statornicia lor în timp, rămânerea lor în timp, ține de statornicia lor în dreapta credință și în dreapta slujire a lui Dumnezeu. Numai dacă rămânem în Biserică, în credința, slujirea și viața Bisericii, suntem cu Dumnezeu. Și unirea tuturor se face numai în Biserica lui Dumnezeu, pentru că unirea [ενώσεως] pe care noi o cerem aici e duhovnicească, e interioară, și ea are loc numai când trăim cu toții în simțirea vie, interioară, a slavei lui Dumnezeu.

În al 4-lea rând ne rugăm pentru Biserica noastră în care slujim, numită în ectenie Sfântă Casă. Pentru că așa s-a numit Biserica și în Vechiul Testament: Casa Domnului [Οἶκον Κυρίου] [Ieș. 23, 19; Lev. 27, 14; Deut. 23, 19; I Sam. 1, 7; Ps. 22, 6, LXX etc.]. Iar cei care intră în Biserica lui Dumnezeu ca să Îi slujească Lui trebuie să fie plini de credință, de evlavie și de frica lui Dumnezeu [φόβου Θεοῦ]. „[Căci] începutul înțelepciunii [este] frica lui Dumnezeu [ἀρχὴ σοφίας φόβος Θεοῦ], iar înțelegerea [este] bună tuturor celor care o fac pe ea” [Par. lui Sal. 1, 7, LXX]. Iar frica lui Dumnezeu păstrează credința și evlavia față de El nealterate, tocmai de aceea ea este începutul înțelepciunii.


[1] Friberg Greek Lexicon, 8.791, în BW 10.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Cf. Friberg Greek Lexicon, 27.392, în BW 10.

[4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem.

[7] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[8] Cf. https://lsj.gr/wiki/εὐστάθεια.