Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [85]

Trupul începe tot mai mult să semene cu un univers străin, irecognoscibil:

„Și dintr-o dată/ Mi-au dispărut gleznele,/ Fragilele mele glezne, agere,/ S-au îngropat în carne. //

Pulpele sunt ca doi butuci,/ Stau pe butuci de rugină și/ Fier vechi. //

Numai burta/ Se profilează înainte/ Ca la o naștere iminentă. //

Apa, clipocind misterios/ Înăuntru,/ Invită moartea la scaldă” (Ascită)[1].

Omul nu-și mai înțelege făptura somatică. Ceva nefiresc îl deformează, îl transformă iremediabil. De fapt, acum ia seama la realitatea pe care anterior, când era sănătos, nu a sesizat-o prea bine: trupul nostru este foarte fragil și perisabil, și poate fi supus oricând metamorfozelor de tot felul, care să îi producă amputări sau deformări monstruoase.

Dar lucrul cel mai evident e omniprezența morții în aceste versuri. Acum, așteaptă ca moartea să vrea să se scalde într-o apă misterioasă care clipocește înăuntrul său…

Distorsionările acestea care se produc pe harta propriului corp obligă mintea și conștiința să se regăsească în punctele de stabilitate ale ființei, în ceea ce nu se mișcă și nu se alterează.

Iese în evidență, în mod foarte pregnant, prin experiența bolii în fază terminală, dualismul ființei noastre, opoziția între partea coruptibilă și cea incoruptibilă.

Bolnavul este redus, adesea, la funcția vizuală, la starea de a fi observatorul propriei agonii, fără să poată acționa (la propriu) în vreun fel:

Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieții
Cu geniul morții.

Viața vine cu o mie de tertipuri,
Moartea are o mie și una de vicleșuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul cu trident și plasă,
Altul cu spada scurtă.

Strivit între logica misterioasă
A vieții
Și logica misterioasă a morții
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă și să se îngrozească.

(Spectator)[2]

Expresia „geniul morții” este preluată de la Eminescu (Scrisoarea I), dar Sorescu o utilizează în alt sens. Ceea ce remarcă el acum, și anume faptul că „sunt terenul de luptă” dintre viață și moarte, e o realitate ce a fost sesizată și de mulți alții, anterior. Iar ființa noastră nu reprezintă numai terenul de luptă dintre viață și moarte, în sens biologic, ci și – sau mai ales – dintre viață și moarte în sens duhovnicesc.

Viața persistă în noi, în condiții de agonie, atâta timp cât Dumnezeu îngăduie, pentru a deveni conștienți tot mai mult de realitatea noastră interioară, de starea noastră duhovnicească. De aceea și „viața vine cu o mie de tertipuri”, și moartea se insinuează printr-„o mie și una de vicleșuguri”.

Ceea ce imobilizarea la pat îl forțează să urmărească, în ultimele săptămâni de viață, este, de fapt, ceea ce monahii ortodocși și cei instruiți în războiul duhovnicesc exersează în toată existența lor: a fi atenți și a învăța tacticile morții spirituale, cărora le răspund prin strategiile vieții în har.

Sorescu urmărește însă, cu mirare, lupta între viață și moarte, mai mult în sens biologic, dar nu fără consecințe profunde în plan spiritual: „logica misterioasă a vieții” și „logica misterioasă a morții”. Resursele vieții se opun avansului morții, care cucerește mereu noi redute în organismul pe care îl oprește treptat din mers.

Ipostaza de „spectator” e una dureroasă: „Au rămas din mine/ Doar ochii,/ Să vadă și să se îngrozească”. Dar, în poezia următoare, fără titlu[3], gladiatorul numit „viață”, îl introduce în arenă: „De fapt cel care luptă aici/ Cu îndârjire/ Ești chiar tu./ Nu te lăsa, /ține spada!”. Ceea ce e mai mult o ironie, pentru că: „Fac scufundări în durerea pură,/ Esență de țipăt și disperare”. Și constată exasperat: „Ca marea cu valuri verzi înșelătoare,/ Nici durerii nu-i poți ghici fundul. /…/ Mă rog de împăratul peștilor/ Să-mi trimită un rechin de treabă/ să-mi taie calea” (Durere pură)[4].


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 20.

[2] Idem, p. 21.

[3] Idem, p. 22.

[4] Idem, p. 23.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *