Predică la Duminica a IV-a a Postului Mare [2021]

Iubiții mei[1],

Scara Paradisului a Sfântului Ioannis Scărarul începe cu renunțarea la viața telurică, la viața lumească[2], iar a doua ei treaptă este nepătimirea [ἀπροσπάθεια][3]. Pentru că dezlipirea noastră de patimi înseamnă vindecarea noastră fundamentală de tristețe.

Pe cât suntem lipiți cu sufletul nostru de bani, de plăcere, de confortul pe care ni-l duc lucrurile pe care le avem, pe atât suntem de triști. Pentru că dorința noastră de a avea este infinită, pe când puterea noastră de a experia e redusă. Și pentru că nu putem să avem și să facem tot ceea ce ne dorim, de aceea suntem triști în mod fundamental. Și suntem triști în adâncul nostru, pentru că nu ne pot împlini lucrurile din lumea aceasta.

– Și de ce nu ne pot împlini toate lucrurile acestei lumi?

– Pentru că împlinirea fundamentală a omului e Dumnezeu, Creatorul său! Căci noi am fost creați de El nu pentru ca să ne împlinim în lucruri, ci în relația cu Sine și cu semenii noștri și cu Sfinții Săi Îngeri. Nu ne poate împlini relația cu un obiect sau cu un animal sau cu o pasăre, pentru că toate acestea nu ne pot răspunde pe măsura noastră. Doar Îngerul și omul ne pot răspunde și cu ei putem avea o relație de iubire, pentru că doar Îngerul și omul sunt ființe raționale, iubitoare și comunionale.

Tocmai de aceea, dezlipirea de lucruri sau despătimirea înseamnă revenirea la firescul nostru, la libertatea noastră interioară, duhovnicească. Căci atunci când nu mai suntem pătimași pentru un lucru sau pentru o persoană anume, adică atunci când ne-am dezlipit interior de toți și de toate, putem privi toate lucrurile și pe toți oamenii în mod firesc, în mod nepătimaș. Și a trăi relația cu întreaga creație ca pe una liberă de orice alipire pătimașă față de ea înseamnă a trăi nepătimirea despre care ne vorbește aici Sfântul Ioannis Scărarul.

– Însă putem să ajungem în mod real la această stare dumnezeiască de nepătimire interioară?

– Da! Cu harul lui Dumnezeu ne putem dezlipi în mod zilnic de toate lucrurile și de toți oamenii. Și o putem face, dacă admitem interior că nimic din ceea ce avem nu e al nostru, pentru că nu ne va aparține pentru totdeauna, iar în relația cu oamenii, dacă admitem că nu putem să stăpânim pe nimeni cu forța, ci putem să intrăm în viața cuiva numai prin iubirea sinceră și totală față de el. Dacă privim întreaga noastră avere ca pe o realitate de care ne folosim spre sporirea noastră duhovnicească, atunci viața noastră pe pământ e plină de libertate duhovnicească, pentru că nu ne împlinesc lucrurile, ci relațiile cu Dumnezeu, cu Sfinții și Îngerii Lui, și cu oamenii. Iar în relațiile mântuirii noastre cu Dumnezeu și cu semenii, noi putem crește la nesfârșit în iubire, în curăție, în pace, în bunătate, adică în toată virtutea dumnezeiască, pentru că virtutea se lucrează în relația continuă cu Dumnezeu.

Dar ca să lucrezi virtutea, ca să o lucrezi pe cea care te sfințește, trebuie să urăști lumea în inima ta, adică alipirea pătimașă de lume, pentru ca să scapi de tristețe [λύπην][4]. Pentru că sursa tristeții noastre stă în „reaua iubire trupească de noi înșine”[5]. Și ca să scăpăm de această iubire pătimașă față de noi înșine trebuie să nu ne mai găsim „împlinirea” în plăcerea trupească și să nu ne mai fie frică de durere[6], de multele dureri care vin peste noi ca urmări ale păcatelor noastre.

Căci „cel ce nu [mai] dorește plăcerea trupească și nu se [mai] teme deloc de durere a ajuns nepătimitor [în sufletul și în trupul său]. Căci deodată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, [cu cea adevărată, în care ne îngrijim de mântuirea noastră], care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea și prin ele, împreună cu neștiința [duhovnicească], sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Și așa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent și e mereu la fel, rămânând împreună cu el, [cu binele pe care îl săvârșește continuu], [și fiind] cu totul nemișcat”[7] spre rău.

– Și cum ajungem să nu ne mai ispitească păcatul?

– Prin înțelegerea profundă a ceea ce e păcatul și prin obișnuința cea bună cu viața duhovnicească! Pentru că păcatul este o alipire pătimașă a sufletului nostru față de un obiect sau față de o idee sau față de un om. A iubi duhovnicește un om e cel mai împlinitor lucru, pentru că în iubirea curată față de el, noi creștem în viața cu Dumnezeu. Însă, a te îndrăgosti pătimaș de cineva numai pentru ca să te culci cu el înseamnă a-l reduce la pofta ta, la dorința ta desfrânată. Pentru că nu îl vrei pentru el, pentru ceea ce este el în adâncul său, ci pentru a-l folosi ca să păcătuiești cu el.

Când îți iubești în mod pătimaș țara, familia, neamul, copiii, locul de muncă, averea, poziția socială, faima personală, atunci păcătuiești „spre binele” acestora. Însă niciun păcat nu ne împlinește! Pentru că orice păcat înmulțește tristețea și singurătatea noastră. Dar dacă despărțim întotdeauna în noi înșine firescul lucrurilor de alipirea pătimașă față de ele și față de oameni, atunci înțelegem că păcatul nu ne împlinește, ci ne înmulțește durerile noastre.

Iar viața cu Dumnezeu, când devine împlinirea noastră zilnică, ne învață să nu ne mai stricăm sufletul cu experiențele morții. Pentru că păcatele sunt cele prin care experimentăm moartea în noi înșine. Starea împlinitoare de har, care e starea noastră de bine real, de bine împlinitor, e ca o casă încălzită și plină de mirosuri bune. Cine și-ar dori să iasă dintr-o astfel de casă plină de căldură și de împlinire, când afară e ditamai furtuna?! Așa că obișnuința cu binele, această împlinire sfântă pe care ne-o aduc virtuțile cele dumnezeiești, și înțelegerea perversității păcatului ne vindecă de tentația păcatului. Când ai gustat și ieri păcatul și ai văzut că e plin de amărăciune, îl mai faci și azi cu aceeași inconștiență? Nu! Ci chiar dacă obișnuința păcatului e încă mare și ea te îndeamnă să păcătuiești, deja păcatul a început să piardă teren în tine.

– Și de ce păcatul nu mai e un lucru „plăcut”, atunci când începi să îi înțelegi urmările?

– Pentru că el te seduce, atâta timp când îl consideri „un bine” și nu când îți dai seama că el e o otravă mortală. Când îl vezi cu adevărat, păcatul devine fața goală a morții. Și atunci nu poți să mai suporți moartea din niciun păcat, pentru că oricare ar fi păcatul, el înseamnă omorârea ta pentru veșnicie.

De aceea, iubiții mei, asumarea interioară a Dumnezeieștii Cruci înseamnă a lupta cu tot păcatul și cu toată minciuna în ființa ta. Înseamnă a lupta cu lăcomia pântecelui, cu mândria, cu slava deșartă, cu îngâmfarea, cu iubirea de bani, cu zgârcenia, cu tirania, cu fanfaronada, cu aroganța, cu nechibzuința, cu nebunia personală, cu părere de sine, cu înfumurarea ta, cu disprețul din inima ta, cu necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, neatenția ta, cu moleșeala ta interioară, cu pornirea ta de a face rău altora, cu dorința ta de a râde de alții și de a vorbi fără rost[8].

Ca să te birui pe tine trebuie să birui mânia, invidia ta, ura, dușmănia, resentimentele tale, bârfirea altora, intrigile pe care le urzești, întristarea și deznădejdea ta, hulele la adresa lui Dumnezeu, lâncezeala, descurajarea, micimea de suflet, gelozia din tine însuți[9]. Și când tu nu ești cel care trebuie să fii trebuie să omori în tine fățărnicia, ironiile, sarcasmul, prefăcătoria, lingușeala, dorința de a plăcea în mod neapărat oamenilor[10]. Pentru că toate acestea și multe altele sunt păcatele care te omoară și pe care trebuie să le omori în tine însuți prin spovedirea lor și prin renunțarea la ele.

Toată minciuna și toată erezia și toată stricarea adevărului trebuie scoase din inima noastră. Pentru că noi trebuie să creștem mereu prin adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, așa cum o floare crește mereu prin apa și lumina soarelui. Însă, dacă adaugi păcate peste păcate în inima ta, nu faci altceva decât să înmulțești chinurile tale cele veșnice. Pentru că orice păcat nespovedit și pentru care noi nu ne pocăim înseamnă aruncarea noastră în Iadul cel veșnic.

Iar când Biserica ni-l pune astăzi înaintea noastră pe Sfântul Cuvios Ioannis Scărarul, ea ne spune că sfințenia înseamnă nevoința de toată viața. Și că numai nevoința, numai crucificarea interioară continuă ne mântuie, pentru că ne umple de toată virtutea și de toată sfințenia.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, pomenit azi, pe 11 aprilie, a fost canonizat pe 10 octombrie 1955[11]. Iar proclamarea canonizării sale s-a făcut la Mănăstirea Cernica, în Biserica Sfântul Gheorghe, în zi de duminică, pe 23 octombrie 1955[12].

Însă, când mergi și te închini la Sfintele sale Moaște, atunci toată viața sa devine relevantă pentru tine. Pentru că tot ceea ce a făcut în viața sa Sfântul Calinic se vede în Sfintele sale Moaște, care te umplu de multă pace, curăție și sfințenie.

Viața ta te face relevant! Ceea ce lași în urmă te scoate în evidență! Însă vei deveni evident pentru oamenii care văd, care văd cu adevărat, care văd duhovnicește, care înțeleg valoarea vieții și a operei tale. Celorlalți, le vei fi indiferent. Fiindcă nici ei nu se valorizează pe ei înșiși.

Vă doresc multă pace și mult spor duhovnicesc pe mai departe! Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul mântuirii noastre, să ne întărească pe toți spre a face voia Lui cea sfântă! Amin.


[1] Începută la 9. 46, în zi de vineri, pe 9 aprilie 2021. Cer senin, soare, 4 grade.

[2] PG 88, col. 632. [3] PG 88, col. 653.

[4] PG 88, col. 656/ Filocalia românească, vol. al 9-lea, Scara Sfântului Ioan Scărarul, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 63.

[5] Filocalia românească, vol. al 3-lea, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2009, p. 39.

[6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 35. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Acte și Tomosuri sinodale privind canonizarea Sfinților Români (1950-2020), ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Basilica, București, 2020, p. 59. [12] Ibidem.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *