Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [86]
În privința diagnosticului, precizează poetul, nu există dubii:
Am vreo două boli grele,
Alte câteva foarte grele,
Plus vreo trei îngrozitoare
(Toate, am fost asigurat, sunt incurabile).
Fiecare mă doare în felul ei.
O durere diferențiată, acută,
Solicitându-ți doar ea întreaga energie
Și putere de rezistență.
La un loc dau un fel de
Esență de tortură și chin
Ceva de neimaginat
Sunt ca o orgă blestemată
Peste care s-ar năpusti
În fiecare ceas, o mie de furtuni.
(Bilanț)[1]
Și totuși, în ciuda faptului că organismul este asaltat de afecțiuni multe și diverse, care îi provoacă, fiecare, dureri imense, Sorescu nu se complace în a se lamenta și nici nu cade într-o disperare resemnată, socotind că nu mai e nimic de făcut în afară de a suporta chinuri fără sens[2]. Dimpotrivă, o poezie intitulată Stingerea vocală[3] ne oferă o perspectivă neașteptat de ortodoxă:
Îngerul care sună
Stingerea vocală,
Își lasă goarna de la gură
Și mă dojenește
Că eu o sting prea repede.
– Îmi piere glasul brusc
– Să-ți piară numai când vei auzi goarna.
Pentru tine n-a sunat încă goarna.
Treci în front, soldat și cântă.
Cântă viața.
Mai ai de mărșăluit prin ea,
Răcanule în ale durerii.
Conștiința că e încă „răcan în ale durerii” ne dezvăluie atitudinea unui om smerit: nu resemnat în sens ateist și nici deznădăjduit (de altfel, toate aceste poezii finale dovedesc absența deznădejdii, într-o situație în care mulți nu ar face decât să țipe și să dispere!). Ba, mai mult, convorbirea cu Îngerul „care sună stingerea vocală”, care așteaptă să îi ia sufletul, adică (dar între timp e lângă el și îl veghează!) e o mărturie indubitabilă a conștiinței că suferința lui nu e în zadar, pe de-o parte, iar pe de altă parte că această suferință – cu toată intensitatea ei și cu tot caracterul ei insuportabil pentru poet – nu e nicidecum cea mai mare din câte există ori cea mai mare pe care ar avea-o el de îndurat!
Și Îngerul îi spune: „Mai ai de mărșăluit prin ea” (adică prin viață, care viață, însă, era sinonimă cu durerea, cu tortura). Ceea ce mie îmi amintește de biografiile Sfinților Asceți și Mucenici, care erau adesea vestiți de Îngeri (ori chiar de Hristos sau de Maica Domnului sau de alți Sfinți) despre aceeași nevoie de a răbda până la capăt (capăt care, de multe ori, era destul de departe…). Și din nou cred că această conștiință a necesității de a răbda chinurile, pe care o dovedește Sorescu, nu e…de la natură, ci din lectură! Din lecturi ortodoxe și poate și din frecventarea Bisericii, a Slujbelor și a învățăturilor sale.
În astfel de momente de grea încercare pentru poet, el are conștiința vie că răbdarea finalului chinuitor a fost întotdeauna singura soluție de a învinge moartea (ceea ce dovedește că Sorescu era dintre cei pentru care tradiția spirituală și istoria neamului nu sunt doar vorbe):
Îmi sunt dragi înaintașii
Încerc în fața lor
Un profund sentiment de admirație și evlavie,
Îi iubesc atât pentru că au trăit,
Cât și pentru faptul că au murit.
Au fost capabili să moară.
Au găsit resurse extraordinare
Ca să se lupte cu noaptea cea veșnică
În chinuri numai de ei știute.
Au înfruntat-o cu bărbăție
Și și-au dat obștescul sfârșit.
Acum, când mă pregătesc să fiu înaintaș,
Sărut cu evlavie umbra înaintașilor mei.
(Înaintașii)[4]
Dar, ca să găsești „resurse extraordinare” să lupți „cu noaptea cea veșnică” trebuie să crezi în…ziua cea veșnică, în Ziua cea neînserată a Împărăției promise de Hristos. O perspectivă atee nu are cum să-ți producă nicio alinare, cel mult o resemnare plină de răceală, resentimente și deznădejde. Sorescu știa prea bine din ce neam face parte și ce fel de „înaintași” au existat în neamul acesta, care au găsit, multe secole la rând, „resurse extraordinare” spirituale pentru ca, în fața morții, să nu fie înghițiți de „noaptea cea veșnică”, adică de Iad, prin necredință sau deznădejde. Ei „au fost capabili să moară”: au știut cum să moară, știință care e mai importantă decât toate, dar din păcate veacul nostru ateu ne deviază multora atenția numai spre existența pământească, ca și cum nu ar urma să murim niciodată.
Tocmai de aceea poetul simte pentru ei iubire și „un profund sentiment de admirație și evlavie”. Și repetă cuvântul „evlavie”: „Sărut cu evlavie umbra înaintașilor mei”, amintirea lor, a rostului cu care au trăit, a credinței în care „au fost capabili să moară”.
[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 36.
[2] Am remarcat, la intelectualii noștri, de multe ori, expresia „suferință absurdă”, utilizată în situații asemănătoare, prin care ei consideră că își manifestă compătimirea cu cel care suferă. În realitate, însă, își arată frica și necredința.
[3] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 27.
[4] Idem, p. 26.