Ecteniile Bisericii. Comentariu teologic [3]

A 13-a rugăciune a ecteniei mari e cea mai extinsă, e una mariologică, dar care se termină hristologic. Pentru că sensul mariologiei este hristologic, atâta timp cât Născătoarea de Dumnezeu ni-L indică pe Fiul ei ca singura paradigmă existențială: „Orice are să vă zică vouă, faceți [Ὅ τι ἂν λέγῃ ὑμῖν, ποιήσατε]!” [In. 2, 5, BYZ].

Conținutul rugăciunii e acesta: „A atotsfintei, a curatei, a preabinecuvântatei [Τῆς παναγίας, ἀχράντου, ὑπερευλογημένης], a slăvitei, a stăpânei noastre, a de Dumnezeu Născătoarei [ἐνδόξου δεσποίνης ἡμῶν, Θεοτόκου] și a pururea Fecioarei Maria [καὶ ἀειπαρθένου Μαρίας] împreună cu toți Sfinții să o pomenim [μετὰ πάντων τῶν Ἁγίων μνημονεύσαντες], [iar] pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră [lui] Hristos [ἑαυτοὺς καὶ ἀλλήλους καὶ πᾶσαν τὴν ζωὴν ἡμῶν Χριστῷ], Dumnezeului [nostru], să o dăm [τῷ Θεῷ παραθώμεθα]”[1].

Și avem aici o vorbire concentrată despre Născătoarea de Dumnezeu. Pentru că avem la un loc toate însușirile ei unice. Mai întâi de toate ea este παναγίαν [panaghian], adică atotsfântă, în toată ființa ei sfântă. Pentru că Însuși Stăpânul Hristos S-a coborât în ea în mod ființial și a sfințit-o în mod desăvârșit, curățind-o de păcatul strămoșesc. Dar ea este și ἀχράντος [ahrantos] sau fără de pată, adică curată, cu totul curată de orice păcat, pentru că nu a săvârșit niciun păcat în viața ei. Și cea fără de pată și cu totul sfântă e preabinecuvântată și slăvită de toate Puterile cerești, de toți Sfinții lui Dumnezeu și de întreaga Lui Biserică. Pentru că toți cei ai lui Dumnezeu o laudă și o cinstesc nespus de mult pe cea mai sfântă decât întreaga creație a lui Dumnezeu.

Și ea, Maria, este Stăpâna [Δεσποίνη] întregii creații prin sfințenia ei cea prea mare și prin curăția ei cea copleșitoare, pentru că e singura Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară. E Stăpână a întregii creații, pentru că e singura care s-a învrednicit să fie cu adevărat proprie lui Dumnezeu, în așa fel încât El să binevoiască să Se întrupeze din sângiurile ei. Și e pururea Fecioară, pentru că ea L-a născut mai presus de fire pe Fiul Tatălui, fără ca El să strice fecioria ei. Și e singura Născătoare de Dumnezeu, pentru că doar ea este Maica lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.

Și toate aceste mari adevăruri personale sunt spuse despre Născătoarea de Dumnezeu pentru a se arăta unicitatea persoanei și a sfințeniei sale. Însă, în același timp, se subliniază faptul că ea este pomenită de noi împreună cu toți Sfinții lui Dumnezeu, implicit și cu toți Îngerii Lui, pentru că împreună sunt locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Dar Împărăția lui Dumnezeu nu e separată de viața noastră, pentru că și noi dorim să fim moștenitori ai Împărăției Sale. Conținutul și sensul vieții noastre este Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că toată credința și viața noastră sunt îndreptate spre Dumnezeu și spre Împărăția Lui, Împărăție formată din Preacurata Născătoare de Dumnezeu, toate Puterile cerești și toți Sfinții Lui. De aceea, pe noi înșine trebuie să ne dăruim lui Dumnezeu și să căutăm să aducem la El cât mai mulți confrați ai noștri. Pentru că viața noastră bisericească, care e una comunională, e o școală continuă de sfințire și de catehizare și de predicare a vieții cu Dumnezeu. Și ceea ce trăim noi cu Dumnezeu trebuie să arătăm și altora, pentru ca să îmbiem pe cât mai mulți la viața cu El.

Însă Liturghierul românesc, separând rugăciunea mariologică de sensul ei hristologic prin împărțirea rugăciunii în două, a tăiat de fapt consecințele directe ale pomenirii Sfinților și ale Îngerilor Săi în viața noastră bisericească. Pentru că noi ne dăruim lui Dumnezeu nu oricum, nu la întâmplare, ci tocmai pentru că îi pomenim pe Sfinții Lui și învățăm de la Sfinții Lui această dăruire totală a noastră lui Dumnezeu. Fiind alipiți în rugăciune de Născătoarea de Dumnezeu și de toți Sfinții și Îngerii Lui, noi putem să ne dăruim lui Dumnezeu și să chemăm și pe alții la comuniunea cu El.

Dar ca să fii plin de evlavie față de Sfinți trebuie să le cunoști Viețile, minunile, prezența lor activă în viața Bisericii și a lumii întregi. Aghiologia și anghelologia sunt constitutive mântuirii noastre, pentru că noi nu trebuie doar să știm despre Născătoarea de Dumnezeu și despre Sfinții și Îngerii Lui, ci trebuie să trăim tot timpul în comuniune cu ei. Pentru că, învățând comuniunea de la membrii Împărăției, noi o putem trăi acum, în Biserică, și putem convinge și pe alții de sfințenia lui Dumnezeu, pentru că îi putem chema și pe ei la viața de sfințenie.

Așadar trebuie să ne întoarcem la a 13-a rugăciune a ecteniei mari, la cea nedivizată, pentru că trebuie să ne trăim viața bisericească în comuniune cu Sfinții Lui și învățând mereu de la Sfinții Lui ce înseamnă viața de sfințenie. Pentru că altfel, prin indiferența noastră față de Sfinți și prin nedorirea de a învăța de la ei viața sfântă, noi trăim un surogat de viață religioasă, adică o viață bisericească după mintea noastră. Și putem observa această dramă peste tot în Biserică: sunt nespus de mulți oameni botezați care vin la Biserică, dar, pentru că nu știu cum să se nevoiască ortodox și cum să trăiască interior cu Dumnezeu, trăiesc viața ortodoxă în mod fantezist, după propriile lor presupuneri, viața lor interioară neexistând de fapt. Și nu există, pentru că exclud teologia Bisericii din viețile lor, exclud Viețile Sfinților, exclud experiență mistică, reală, profundă a vieții ortodoxe, învățată de la cei care o trăiesc, și care te sfințește în mod zilnic.

Căci atunci când te dărui lui Dumnezeu cu adevărat, atunci trăiești cu adevărat ortodox. A te dărui Lui cu totul înseamnă a te lăsa condus de El în fiecare clipă. Și când te conduce Dumnezeu, El te umple de slava Lui și îți dă să cunoști minunea sfințirii tale în fiecare clipă a vieții.

Orice ectenie, orice rugăciune îndelungă a Bisericii, se termină cu un ἐκφώνως [ecfonos]. Cu o mărturisire despre Dumnezeul nostru treimic. Și această mărturisire triadologică se face ἐκ [cu] φώνως [voce], cu voce tare, solemnă, mărturisitoare, pentru că e o vestire bucuroasă despre Dumnezeul nostru. Iar ecfonosul – sau ecfonisul, așa cum l-am românizat noi – , ecteniei mari este acesta: „Că ție [Ție Ți] se cuvine toată slava, cinstea și închinarea [Ὅτι πρέπει σοι πᾶσα δόξα, τιμὴ καὶ προσκύνησις], Tatălui și Fiului și sfântului [Sfântului] Duh [τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ καὶ τῷ ἁγίῳ Πνεύματι], acum și pururea și întru vecii vecilor [νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων]”[2].

Se cuvine sau trebuie ca noi să facem asta: să aducem toată slava, cinstea și închinarea noastră Dumnezeului nostru treimic. Pentru că toți membrii Împărăției lui Dumnezeu asta fac: Îi aduc Lui toată slava, cinstea și închinarea lor. Se cuvine să le urmăm lor. Trebuie să le urmăm lor, pentru ca să fim ca ei.

Și Îi aducem Lui toată slava, atunci când Îi slujim Lui cu conștiința de robi nevrednici ai Săi. Când conștientizăm că tot cultul Bisericii e slava și cinstirea și închinarea noastră aduse Lui. Iar când numai El este lăudat și cinstit și dorit de către inima noastră, atunci El este Cel care ne stăpânește în mod deplin ființa noastră. Pentru că El ne stăpânește prin slava Lui pe care o coboară în noi. Și stăpânirea Lui în noi e împlinirea noastră de acum și pentru veșnicie, pentru că noi dorim să ne supunem cu totul voii Sale celei sfinte și mântuitoare.

După ectenia mare urmează ectenia mică. După mai mult mai puțin. Și ectenia mică e o sinteză a celei mari. Ea începând cu rugăciunea: „Încă și încă în pacea Domnului să ne rugăm [Ἔτι καὶ ἔτι ἐν εἰρήνῃ τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν]!”[3]. Însă „ἔτι καὶ ἔτι [eti che eti]” sau „încă și încă” ne vorbește despre faptul că rugăciunea Bisericii e neîncetată. A adăuga mereu rugăciune la rugăciune înseamnă a te ruga neîncetat. Pentru că în pacea Domnului, în slava Lui, noi trebuie să ne rugăm neîncetat. Și rugăciunea noastră este despre ce face slava Lui în noi: ne apără, ne mântuie, ne miluiește și ne păzește pe noi întotdeauna.

Prima rugăciune a ecteniei mici e prima rugăciune a ecteniei mari. Însă ea se continuă cu a 12-a și a 13-a rugăciune a ecteniei mari, fiecare ectenie mică având un ecfonos propriu. Iar la Liturghie, primul ecfonos al ecteniei mici este „Că a ta [Ta este] stăpânirea [τὸ κράτος], și a ta [Ta] este împărăția [ἡ βασιλεία] [Împărăția] și putere și slava [καὶ ἡ δύναμις καὶ ἡ δόξα], a Tatălui și a Fiului și a sfântului [Sfântului] Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor”[4].

Stăpânirea, Împărăția, puterea și slava sunt comune persoanelor treimice, adică Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Dumnezeului nostru treimic. Pentru că El împărățește peste întreaga Sa creație și din ființa Lui izvorăște slava Lui cea necreată, care e viața întregii existențe.


[1]  ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ἔκ. ADEE, Ἀθήνα, 2009, p. 112.

[2] Idem, p. 113.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 114.