Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [87]

La fel, multe poezii din acest volum vorbesc despre durerile atroce provocate atât de boli, cât și de conștiința frământată care privește moartea în ochi: „Doare, doare îngrozitor/ Fraților dinaintea mea [care ați murit înainte de mine],/ De ce n-ați spus c-a durut? /…/ Mă întorc cu spatele și ies din scenă” (Aproape pantomimă)[1] – de pe scena unui teatru imaginar, unde a simulat moartea, dar și, cu adevărat, de pe scena vieții. Sorescu duce mai departe, chiar și acum, jocul poetic al echivocului, al dublului sens.

În poezia Coșciug fricos[2], Sorescu închipuie aventura unui sicriu ce refuză să se lase îngropat și sfârșește prin a deveni obiect zburător, „urmând a fi doborât/ De vreo rachetă/ A marinei de coastă”. Satira soresciană ascunde, psihologic vorbind, realitatea dramatică a fricii de moarte, dorința de a îndepărta gândul.

În alt poem, Autorul[3], aflăm o mărturie foarte importantă a ceea ce însemna pentru Sorescu experiența lecturii: o relație vie cu autorul fiecărei cărți în parte, nu cu textul, în abstract! Uneori relația aceasta poate deveni atât de intensă, încât „se întâmplă să apară/ Și autorul într-un colț al bibliotecii. // Un om cât se poate de modest,/ Altfel de cum mi-l închipuisem eu./ Își pune mâna la inimă,/ Se înclină timid,/ Ne privim o clipă în ochi – / Și dispare. // Așa i-am cunoscut/ Pe mulți dintre scriitorii/ Care fac fala bibliotecilor,/ I-am cunoscut personal./ Au fost în casa mea”.

Perspectiva este, din nou, profund ortodoxă, privilegiind și elogiind persoana autorului care a conceput o carte sau mai multe cărți, iar nu cartea/ obiectul în sine, pentru uz personal și egoist. Persoana este prima și marea valoare, obiectele de artă pe care le produce sunt valori derivate. Oricât ar fi de sublime sau geniale, operele de artă reflectă doar o mică parte dintr-un întreg cu adevărat impunător, care este personalitatea autorului. Atunci când o operă de artă este admirată în sine, e semn că admiratorii se raportează la ea egoist, că o tratează ca pe un obiect de uz propriu, considerând că pot să-și însușească din receptarea ei o anumită experiență (de introdus în patrimoniul de cultură sau informație personală), ignorându-l pe creator sau chiar disprețuindu-l. Ceea ce e o mare minciună. Învățătura ce poate fi captată, în felul acesta, din întâlnirea cu o mare operă de artă, e nesemnificativă pe lângă experiența vie a relației cu persoana autorului, cu cel care a creat-o. Iar Sorescu a căutat în cărți experiența profund umană, în primul rând, mai mult decât informația livrescă.

Concepția aceasta o nutrea și Nichita Stănescu…

În alt poem, Zestrea genetică[4], Sorescu regândește și reformulează atât diatriba lui Eminescu la adresa deșertăciunilor, din Scrisoarea I, cât și zborul cosmic al Luceafărului, din perspectiva sa, a muribundului:

Locuind pe un fir de praf
Cu o fereastră spre marea
Care stă pe alt fir de praf
Și cu alta spre un munte,
Țâșnind chiar din centrul altui fir de praf.
Am acces la peisaje divine.
Călătoria mea, inversă,
Pe o rază de soare.

Acum înțelege mai bine de ce, lui Eminescu, întregul univers îi părea astfel: „Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează” (Scrisoarea I)…

Mări, munți și alte „peisaje divine” îi devin transparente și lui Sorescu (văzului adânc, străbătător prin materie): în esența lor, sunt fire de praf.

Călătorind invers pe raza de soare, poetul știe că ajunge la Originea ei și a universului, adică la Creatorul lumii – așa ca Luceafărul, în zborul său invers, dinspre prezent sau dinspre realitatea empirică către Dumnezeu de la Care izvorăsc toate câte există.

Apare curând, în volum, și prima rugăciune către Dumnezeu:

Doamne,
O să mă sui pe un scaun,
Să-mi dai o palmă
Întind, iată, și obrazul celălalt.

Dă-mi una tare, cu forță
Să mă dezechilibrez definitiv,
Să mă duc prin univers, învârtindu-mă,
Ca o planetă nouă a durerii,
Sfârâind prin eter tăciune.

Nu mă lăsa să mă pătimesc,
Adu-mi alinarea încruntării
Și a mâniei Tale grozave
În marea bunătate a Ta.

Stropul de esență divină
Se va vedea poate de jos
Luminând, emanând fericire.

(Rugăciune)[5]

În zona poeziei rămâne Sorescu când cere o palmă de la Dumnezeu, ca „Să mă duc prin univers, învârtindu-mă,/ Ca o planetă nouă a durerii,/ Sfârâind prin eter tăciune”, dar „luminând, emanând fericire” prin „stropul de esență divină”.

Dincolo de limbajul poetic modernist și de stilul sorescian, însă, izbucnește rugăciunea din inimă, adevărată, nemascată poetic (sau prea puțin mascată): „Nu mă lăsa să mă pătimesc,/ Adu-mi alinarea încruntării/ Și a mâniei Tale grozave/ În marea bunătate a Ta”. E ceea ce spun multe rugăciuni ortodoxe (formularea e din vremea Vechiului Testament), cerând încetarea dreptei Lui mânii și urgii și arătarea, în schimb, a marii Lui bunătăți.

„Nu mă lăsa să mă pătimesc”: nu mă lăsa să mă pătimesc pe mine însumi, să fiu eu însumi o durere pentru mine. Asta dacă nu cumva e o eroare (poate că ar fi trebuit să scrie: „Nu mă lăsa să mai pătimesc”).

Dar autorul glisează din nou spre perspective poetice ce simulează parodia (În legătură cu aura[6]) ori spre interogații și nedumeriri metafizice (Pe front[7]). Însă balanța va înclina din ce în ce mai mult spre umilirea de sine în fața lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu asta dorește: smerirea cugetului nostru.


[1] Marin Sorescu, Puntea (ultimele), op. cit., p. 44-45.

[2] Idem, p. 33-35.

[3] Idem, p. 37-38.

[4] Idem, p. 41.

[5] Idem, p. 43.

[6] Idem, p. 46.

[7] Idem, p. 50.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *