Daniil, cap. 8, 1-14, cf. LXX

1. [În] cel de-al 3-lea an, împărățind Baltasar, vedenia pe care am văzut-o eu, Daniil, după [ce a fost] să o văd eu pe cea dintâi[1].

2. Și am văzut în vedenia visului meu, fiind eu în cetatea Suselor[2] [ἐν Σούσοις τῇ πόλει], care este în țara Elimes[3] [ἥτις ἐστὶν ἐν Ἐλυμαΐδι χώρα], încă fiind eu către [calea] porții Elamului [ἔτι ὄντος μου πρὸς τῇ πύλῃ Αιλαμ].

3. Ridicându-mi ochii, am văzut un berbec mare, care a stat înaintea porții, și avea coarne. Și unul [era] mai înalt [decât] altul și [cornul] mai înalt se suia.

4. Și, împreună cu acestea, am văzut berbecul împungând către răsărituri [κερατίζοντα πρὸς ἀνατολὰς] și către miazănoapte, și către apusuri [καὶ πρὸς δυσμὰς] și [către] miazăzi. Iar toate fiarele nu au stat [nu am putut să stea] înaintea sa și nu era cel care să-l izbăvească din mâinile sale. Și făcea [pre]cum voia și a fost înălțat.

5. Iar eu priveam…Și, iată, țapul caprelor venea din apusuri [τράγος αἰγῶν ἤρχετο ἀπὸ δυσμῶν] peste fața pământului [ἐπὶ προσώπου τῆς γῆς] și [el] nu atingea pământul [καὶ οὐχ ἥπτετο τῆς γῆς]! Și era cornul cel unul al țapului în mijlocul ochilor săi.

6. Iar [țapul] a venit peste berbec, [peste] cel având coarne, pe care [eu] l-am văzut, care a stat către poartă, și a alergat către el în mânia urgiei [καὶ ἔδραμε πρὸς αὐτὸν ἐν θυμῷ ὀργῆς][sale].

7. Și l-am văzut pe al apropiindu-se către berbec și a fost înfuriat [s-a înfuriat] împotriva sa și l-a lovit și i-a zdrobit cele două coarne ale sale. Iar tăria nu mai era în berbec [ca] să stea împotriva țapului. Și l-a trântit pe el la pământ și l-a zdrobit pe el și nu era cel care să-l izbăvească pe berbec din [mâna] țapului.

8. Iar țapul caprelor s-a întărit foarte. Și când s-a întărit [acesta], i-a fost zdrobit lui cornul cel mare. Și i s-a[u] suit lui alte 4 coarne după aceea[4], înspre cele 4 vânturi ale cerului [εἰς τοὺς τέσσαρας ἀνέμους τοῦ οὐρανοῦ].

9. Iar din unul [dintre] ele[5] a crescut un corn tare și s-a întărit [și mai mult] și a lovit spre miazăzi și spre răsărituri și spre miazănoapte.

10. Și a fost înălțat până la stelele cerului [καὶ ὑψώθη ἕως τῶν ἀστέρων τοῦ οὐρανοῦ] și a fost aruncat pe pământ din stele [καὶ ἐρράχθη ἐπὶ τὴν γῆν ἀπὸ τῶν ἀστέρων] și de [către] ei a fost călcat în picioare.

11. Până ce Arhistrategul[6] va izbăvi robia [ἕως ὁ Ἀρχιστράτηγος ῥύσεται τὴν αἰχμαλωσίαν] și pentru El munții cei din veac a fost dărâmat [au fost dărâmați] [καὶ δι᾽ Αὐτὸν τὰ ὄρη τὰ ἀπ᾽ αἰῶνος ἐρράχθη]. Și a fost ridicat locul lor, și jertfa, și a fost pusă ea până la pământ pe pământ [καὶ ἐξήρθη ὁ τόπος αὐτῶν, καὶ θυσία, καὶ ἔθηκεν αὐτὴν ἕως χαμαὶ ἐπὶ τὴν γῆν][7]. Și a fost bine sporit și a fost făcut [astfel] și [locul] cel sfânt va fi pustiit [καὶ τὸ ἅγιον ἐρημωθήσεται][8].

12. Și păcatele au fost făcute pe[ste] jertfă [καὶ ἐγενήθησαν ἐπὶ τῇ θυσίᾳ αἱ ἁμαρτίαι], iar dreptatea a fost aruncată la pământ [καὶ ἐρρίφη χαμαὶ ἡ δικαιοσύνη]. Și [el] a făcut [acestea] și a fost bine sporit.

13. Și auzeam un Sfânt grăind…Și altul i-a zis aceluia, celui grăind: «Până ce [când] vedenia va sta, și jertfa, care a fost ridicată, și păcatul pustiirii [ἡ ἁμαρτία ἐρημώσεως], care a fost dat, iar cele sfinte va fi pustiit [vor fi pustiite] spre călcarea în picioare?».

14. Și i-a zis lui: «Până în seară și dimineață [ἕως ἑσπέρας καὶ πρωὶ], zile 2.300 [ἡμέραι δισχίλιαι τριακόσιαι], iar [apoi] va fi curățit [locul] cel sfânt [καὶ καθαρισθήσεται τὸ ἅγιον]».


[1] Pe prima dintre vedenii.

[2] De la Σοῦσα, forma de N. În text e D. pl.

[3] De la Ἐλυμαίς, forma de N. În text e D. sg.

[4] După ce i-a fost zdrobit cornul cel mare.

[5] Din unul din cele 4 coarne.

[6] Hristos Domnul.

[7] Odată cu răstignirea Domnului, Ierusalimul iudaic și cultul slujit acolo și-au pierdut dimensiunea lor profetică, pentru că a încetat preoția vechitestamentară. Căci cine nu crede în Hristos Dumnezeu și nu-I slujește Lui, acela nu are de-a face cu Preoția lui Dumnezeu. Pentru că Preoția lui Hristos e dată Slujitorilor Săi în Biserica Sa.

[8] Templul din Ierusalim.

Poemul al 36-lea din vol. Te iubesc nu se termină

Vuia lumea cea mică
și plină de sine.
Un fapt nemaiîntâlnit
se petrecuse: Rodica lui Izmă
și-a cumpărat palat!
– De unde avuse asta, fa,
atâția bani?!…
– A strâns femeia ban pă ban,
s-a dăscurcat,
și d-aia avuse!
Că acu’ femeile sunt ascunse, ghea,
fac ce fac la ele în casă,
și deodată te pomenești,
ca asta,
că își ia palat tocmai în Anglia.
Prima întâlnire cu palatul Rodichii
se petrecuse online.
Căci Rodica își scosese
nepotul pă la ei, p-acolo,
prin Anglia, și din vorbă în vorbă
ajunse în fața unei maghernițe,
căreia ei îi zic palat.
Și ce zise ea? Hai să-mi fac o poză
în fața coșării ăsteia,
ca să se știe până-n România
pă unde se plimbă
tălpile mele!
Și așa ajunse vedetă Rodica,
în ditamai satul,
lat de 3 kilometri,
că și-a cumpărat ceva palat
vizavi de regină.
Dar de vină nu fuse ea,
ci onlineul,
care nu subtitrează
evenimentele!
Căci fotografiile te pot băga
în multe încurcături,
dacă nu știi să le compari
cu realitatea.

Predică la Duminica a V-a după Paști [2021]

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Sfânta Mare Mucenică Fotini [Φωτεινὴ], amintită în Evanghelia de azi [In. 4, 5-42] ca Femeia samaritisă [ἡ γυνὴ ἡ σαμαρεῖτις] [In. 4, 9, BYZ], e pomenită pe 26 februarie. Și ea s-a născut în cetatea Sihar [Σιχάρ] și a crezut în Domnul, atunci când a vorbit cu El, iar apoi a devenit creștină[2], dimpreună cu doi fii ai ei și cu 5 surori[3].  Tot pe 26 ianuarie, dimpreună cu mama lor, sunt pomeniți și Sfinții Mucenici Iosis [Ἰωσῆς] și Victor [Βίκτωρ], fiii Sfintei Fotini, cei martirizați prin tăierea capului[4], dar și cele 5 surori ale sale: Sfintele Mucenice Foto, Fotis, Paraschevi, Chiriachi și Anatoli [Φωτώ, Φῶτις, Παρασκευή, Κυριακὴ καὶ Ἀνατολὴ], toate fiind martirizate cu sabia cu două tăișuri, în afară de Sfânta Mucenică Fotis, care a fost martirizată prin legarea ei de doi pomi și prin sfâșierea ei în două[5].

Iar Sfânta Fotini, Maica noastră, după ce a propovăduit neamului său, a propovăduit și în Africa, dar și la Roma[6]. Pentru că a venit cu îndrăzneală în fața lui Nero, în Roma, dimpreună cu ceilalți ai ei, și i-a spus că vrea să îl învețe să creadă în Hristos.

Bineînțeles, Nero, în nebunia lui, i-a chinuit din destul, dar s-a și cutremurat de minunile pe care le vedea pe când îi chinuia. Dar Sfânta Fotini o botează pe fiica Împăratului Nero, pe Domnina [Δομνίνα], numind-o Antusa [Ανθούσα], dimpreună cu 100 de roabe ale sale, care vor deveni Sfinte Mucenice ale Domnului[7].

Căci Nero, autocratorul, a văzut minunile lui Dumnezeu, dar nu s-a pocăit pentru păcatele sale, ci a luptat mai departe împotriva Bisericii Sale. Pe când fiica lui le-a văzut și s-a schimbat duhovnicește, cu schimbarea cea bună, cu care se schimbă toți cei care se mântuie. Pentru că minunile lui Dumnezeu sunt pentru ca să ne schimbăm interior, pentru ca să ne punem pe calea sfințeniei și nu pentru ca să ne împăunăm cu ele. Căci Dumnezeu face minuni pentru cei care se decid mai greu pentru viața cea bună, pentru cei care au îndoieli, pentru cei care au păcate mari. Și ele sunt expresia milei Lui față de noi, cei care așteptăm noi și noi dovezi ca să credem în El, când toată creația Lui e o dovadă abisală a prezenței Sale cu noi.

Însă Sfânta Mare Mucenică Fotini a crezut în Domnul nu pentru că a văzut minunile Sale, ci pentru că a vorbit cu El și El i S-a revelat ei! Hristos Dumnezeu i-a vorbit la modul personal și ea a acceptat cu toată ființa ei că El este Hristos. Pentru că Domnul i-a spus: „Eu sunt [Ἐγώ εἰμι], Cel care îți vorbește ție [ὁ λαλῶν σοι]!” [In. 4, 26, BYZ]. Revelarea Sa de aici amintindu-ne de cea făcută Sfântului Profet Moisis [Μωϋσῆς]: „Ἐγώ εἰμι ὁ ὤν [Eu sunt Cel care sunt]” [Ieș. 3, 14, LXX].

Iar „Cel care sunt” înseamnă Cel veșnic, fără de început și sfârșit, Care sunt din totdeauna și voi fi pentru totdeauna. Eu sunt Dumnezeul Cel veșnic și Care am făcut toate cele care există. Dar când Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om, El a vorbit cu oamenii față către față. Tocmai de aceea, El, Cel întrupat, e Cel care ne vorbește nouă și ne ascultă pe noi și e cu noi și ni Se dă nouă ca Mâncare și Băutură veșnice.

Pentru că noi nu am fi putut urca la El niciodată! Și El știind asta, a coborât la noi și a fost și este cu noi, pentru ca să ne ridice pe noi la El. Să ne ridice pe noi la El prin slava Lui cea veșnică, de care ne-a umplut prin Învierea Lui și prin coborârea Lui în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, la Cincizecime, prin slava Lui.

Și zilele acestea de praznic, zilele de praznic ale Învierii Domnului, sunt zile de mare bucurie și de multă împlinire pentru noi, pentru că noi ne umplem din destul de slava Lui. Nimeni nu se mai poate plânge că nu e ajutat să se sfințească, atâta timp cât slava Lui ne umple pe noi din destul, ci e nevoie de continua ascultare a Sa, de continua urmare a Lui prin nevoință și curăție, prin slujire și prin facerea de bine.

Cel care este ne vorbește nouă! Ne vorbește tainic, în fiecare clipă, dacă inima noastră se mărturisește Domnului. Și așa cum Sfânta Fotini a vorbit față către față cu El, tot la fel putem vorbi și noi cu Domnul, în fiecare clipă, în taina inimii noastre. De aceea, rugătorii neîncetați ai Bisericii au inima o mare și negrăită taină. Pentru că El nu numai că e chemat acolo, în adâncul ființei noastre, dar El și coboară acolo, unde noi Îl chemăm, și ne revelează nouă taine preadumnezeiești!

Când vorbeam cu Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele inimii mele, Povățuitorul și Învățătorul meu în cele dumnezeiești, și el îmi povestea despre simțirile, luminările și vederile dumnezeiești pe care le avusese între timp, de la ultima noastră întâlnire, el și le scotea din taina inimii lui și mi le așeza în inima mea. Le scotea din taina lui pentru ca să le pună în taina inimii mele. Căci dacă el nu ar fi făcut asta, dacă nu și-ar fi mărturisit inima lui înaintea mea, eu n-aș fi ajuns niciodată să le aflu. Dar așa cum Dumnezeu Se pleca până la el și îi arăta lui taine negrăite, la fel și el, cu smerenie, se pleca spre mine, nevrednicul, ca să îmi spună pe cele ale lui Dumnezeu. Pentru că toate cele din Scriptură și din Viețile Sfinților așa s-au scris: mai întâi le-a revelat Dumnezeu în inima lor, apoi toate au fost scrise de către ei pe foaie, pe scurt. Și nu s-ar fi scris, dacă Sfinții lui Dumnezeu nu și-ar fi deschis inima larg spre viitorime, spre cei care vor dori să citească.

De aceea, înțeleg nespus de bine ce înseamnă să primești taine în vorbiri de taină, în vorbiri dumnezeiești, pline de pace și de odihnire sfântă. Căci vorbirea Domnului cu Sfânta Fotini a fost vorbire tainică, dumnezeiască, plină de revelații dumnezeiești. Și ea a avut parte de o asemenea revelare preaminunată a lui Dumnezeu pentru că a fost cu totul sinceră cu El. Căci dacă ești sincer cu Dumnezeu, El este cu totul sincer față de tine și te umple din destul de slava Lui și de multă cunoaștere dumnezeiască. Dar dacă încerci să fii pervers cu El, să fii ascuns, atunci te întuneci pe fiecare zi, pentru că crezi că Îl poți minți pe Cel ce vede și știe toate.

Iar în relația cu Dumnezeu, omul se simplifică tot mai mult și nu se complică. Pentru că în primul rând contează realitatea vieții interioare. Și viața interioară înseamnă cum ești tu cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Și pentru ca să fii tot mai propriu Lui, tu trebuie să spovedești continuu și să urăști în ființa ta tot păcatul și toată patima. Pentru că cele care te fac impropriu relației cu El e tot păcatul pe care îl faci. Dar, datorită păcatelor tale, nici de oameni nu te poți apropia în mod real, pentru că nu îi înțelegi, nu îi vezi în adâncul lor.

Însă, când Domnul vorbea cu Sfânta Fotini, El știa și vedea toată inima ei! Pentru El nu era nicio taină! Dar noi, ca să ne vedem pe noi, dar și pe alții, trebuie să ne umplem de slava Lui. Căci numai slava Lui e cea care ne face să vedem adâncul nostru și al altora. Slava Lui e lumina dumnezeiască care ne dă să vedem în adâncul nostru. De aceea, apropierea continuă față de Dumnezeu e o continuă înțelegere de sine și o continuă înțelegere a semenilor noștri. Pentru că slava Lui e cea care ne ține împreună în Biserică și ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe toți, dimpreună cu teologia, slujirea și viața Bisericii Sale. Fiindcă noi înțelegem toate prin slava Lui și, ajutați de El, Îi slujim Lui cu bună-credință.

Așadar, iubiții mei, a dialoga înseamnă a trăi din plin normalitatea noastră creaturală. Pentru că noi suntem creați de Dumnezeu dialogici, vorbitori despre cele bune și care să creștem în cele bune. Și putem dialoga mereu cu oamenii, pentru că dialogăm continuu cu Dumnezeu. Iar noi creștem prin dialog în cunoașterea de sine și în cunoașterea semenilor noștri.

Mulți se tem de dialogul cu alții, pentru că se tem că vor suferi, că vor avea decepții. Da, decepții vor exista întotdeauna! Dar fără dialog, fără dialogul care ne împlinește, trăim o viață mută, o viață fără bucurie. Și trebuie să ne asumăm orice risc pentru bucuria împlinitoare a dialogului și a relației cu persoana iubită.

Orice prietenie e un risc, orice căsătorie e un risc, orice discuție cu cineva e riscantă, dar relația reală e mereu una împlinitoare. Chiar dacă prietenul mă trădează, chiar dacă soția mă trădează în iubirea mea, dacă eu îi iubesc, eu rămân vertical în relația de prietenie și de căsătorie. Pentru că a avea o relație înseamnă a dărui, a te dărui cu toată sinceritatea. Și dacă sinceritatea ta e mințită, e vândută, este escrocată, nu tu, cel care te-ai dăruit, ești învinsul, ci cel care te-a mințit. Pentru că el s-a mințit pe sine, nu pe tine! S-a mințit cu o non-relație, cu vorbirea cu un perete, cu peretele egoismului său, în loc de vorbirea cu un om.

Marii criminali, marii hoți, marii nesimțiți ai istoriei au fost și sunt oameni triști, neîmpliniți. Și pentru că se tem de oameni, de relațiile reale cu oamenii, ei aleg să îi străpungă pe-afară, să îi omoare, să îi fure, să îi mintă cum pot. Însă nimic din ceea ce nu se face în mod liber n-are valoare! Sfinții și-au dat viața pentru Dumnezeu, pentru că s-au încrezut în El. Toți oamenii de geniu au muncit toată viața pentru opera lor, pentru că au crezut în darul lor de la Dumnezeu. Eroii noștri au murit pentru o iubire mai presus de ei, pentru o iubire care știe să se jertfească, care știe să moară pentru alții. Iar marea iubire, marea creație, marea viață e plină de măreție, tocmai pentru că se uită pe sine pentru ceilalți. Pentru că se împlinește pe sine în relație cu oamenii și nu în indiferență față de ei.

Domnul vorbește cu oamenii, pentru că Se bucură de oameni. Pentru că îi iubește pe oameni, pe cei pe care El i-a creat. El nu îi privește de sus pe oameni, ci le vorbește față către față, ca Unul de-al lor, smerindu-Se pe Sine întotdeauna, pentru ca să fie pe înțelesul lor. Iar nouă ni se pare că Scriptura și Tradiția Bisericii sunt complicate, că sunt grele, că sunt imposibile, când ele sunt pe înțelesul nostru. Pentru că El putea să le facă infinit mai grele decât sunt acum, dar S-a gândit la noi, la neputința noastră.

De aceea, când noi credem că ne e prea greu, că avem prea multe pe cap, că viața noastră e aproape insuportabilă, trebuie să privim înăuntru nostru. Să vedem cum ne-am complicat noi lucrurile, cum ne-am complicat viețile, care, în esența lor, sunt simple și smerite. Și când vom ajunge să avem nevoi și cerințe reale, când ne vom smeri și vom accepta viețile noastre așa cum sunt, atunci nimic nu o să ne mai pară mult sau greu, pentru că vom vedea că aceasta este realitatea vieților noastre.

Mai pe scurt: nu fug după haine la modă, nu vreau mâncare sofisticată, nu vreau condiții de lucru costisitoare, nu mă duc în vacanțe de ochii lumii, ci numai pentru ca să mă odihnesc, mă mulțumesc cu puținul meu, muncesc serios pe fiecare zi, mă odihnesc în pace și cu rugăciune, mă trezesc pentru ca să mă bucur din nou de slujire și de creație, vorbesc cu oamenii în mod real și onest. Și mi-am simplificat tot mai mult viața și modul de a mânca, de a scrie, de a crea, de a vorbi, de a mă odihni, pentru că asta mă împlinește.

Puținul este plin de înțelepciune. A mânca și a bea înseamnă a te bucura împreună cu alții și nu a te lua salvarea. Vorbirea profundă este odihnă și întărire de ambele părți. Și pot crea și pot vorbi nu pentru că am timp și bani și tot ceea ce-mi trebuie, ci pentru că am suflet! Pentru că pun sufletul pe primul plan și îmi leg trupul de suflet întotdeauna, pentru că ambele părți ale noastre trebuie înduhovnicite. Și când scriu și când citesc și când mă rog și când muncesc și când pictez o fac cu toată ființa mea, pentru că mă bucur din destul pentru tot ceea ce fac. Dacă nu ne place ceea ce facem, obosim și ne enervăm. Dar dacă ni le asumăm pe toate ca pe cele ale vieții noastre, atunci le ducem pe toate cu bucurie și cu împlinire.

Vă doresc mult spor în toate cele bune și multă pace! Dumnezeu să ne întărească mereu în ceea ce facem și să ne bucure mereu cu slava Sa cea negrăită! Amin.


[1] Începută la 16. 38, în zi de joi, pe 27 mai 2021. Soare și nori, 26 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2245/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-mucenite-fotini-samarineanca.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2247/sxsaintinfo.aspx

[5] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2246/sxsaintinfo.aspx

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2245/sxsaintinfo.aspx

[7] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-mucenite-fotini-samarineanca și https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2245/sxsaintinfo.aspx

Iezechiil, cap. 7, 1-13, cf. LXX

1. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

2. „Iar tu, fiule al omului, zi: «Acestea zice Domnul pământului lui Israil: <Sfârșitul vine [πέρας ἥκει]! Sfârșitul vine pe[ste] cele 4 aripi ale pământului [τὸ πέρας ἥκει ἐπὶ τὰς τέσσαρας πτέρυγας τῆς γῆς]!

3. Vine sfârșitul [ἥκει τὸ πέρας]

4. pe[ste] tine [ἐπὶ σὲ], cel care locuiești pământul [τὸν κατοικοῦντα τὴν γῆν]! Vine vremea [ἥκει ὁ καιρός], s-a apropiat ziua [ἤγγικεν ἡ ἡμέρα], [dar] nu cu zgomote și nici cu chinuri ale nașterilor.

5. Acum [este] aproape. [Și] voi turna urgia Mea pe[este] tine și voi sfârși mânia Mea în[tru] tine și te voi judeca pe tine în[tru] căile tale și voi da asupra ta toate urâciunile tale.

6. Nu [te] va cruța ochiul Meu și nici nu [te] voi milui, pentru că voi da pe[ste] tine căile tale, iar urâciunile tale în mijlocul tău vor fi [καὶ τὰ βδελύγματά σου ἐν μέσῳ σου ἔσονται]. Și vei cunoaște [acestea], pentru că Eu sunt Domnul [Ἐγώ εἰμι Κύριος], Cel care [te] lovește [ὁ τύπτων].

7. Acum, sfârșitul [vine] către tine și Eu îl voi trimite asupra ta. Și Mă voi răzbuna pe tine în[tru] căile tale și voi aduce asupra ta toate urâciunile tale.

8. Nu te va cruța pe tine ochiul Meu și nici nu [te] voi milui [pe tine], pentru că voi da pe[ste] tine calea ta, iar urâciunile tale în mijlocul tău va fi [vor fi]. Și vei cunoaște [acestea], pentru că Eu [sunt] Domnul>.

9. Pentru că, acestea zice Domnul:

10. <Iată, sfârșitul vine! Iată, ziua Domnului [ἡμέρα Κυρίου] [vine], dacă și toiagul a înflorit[1], [iar] mândria s-a ridicat!

11. Și va zdrobi întărirea celui fărădelege [καὶ συντρίψει στήριγμα ἀνόμου][2], dar nu cu zgomot și nici cu râvnă.

12. Vine vremea! Iată, [vine] ziua! Cel care dobândește să nu se bucure, iar cel care vinde să nu plângă!

13. Pentru că cel care dobândește, împreună cu cel care vinde, nu are să se mai întoarcă, iar omul, în ochiul vieții sale, nu va apuca [καὶ ἄνθρωπος, ἐν ὀφθαλμῷ ζωῆς αὐτοῦ, οὐ κρατήσει].


[1] Profețirea minunii prin care Născătoarea de Dumnezeu a fost dată spre pază Sfântului și Dreptului Iosif: „Deci Arhiereul cel mare, Zaharia, tatăl Mergătorului-înainte, adunând doisprezece bărbați fără femei, din seminția lui David, între care era și Sfântul Iosif, bărbat Drept și bătrân de ani, a luat toiegele lor și le-a lăsat peste noapte în Sfântul Altar, zicând: «Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara!». Iar a doua zi, Preoții, împreună cu cei doisprezece bărbați, intrând în Biserică, au găsit toiagul lui Iosif, înverzit și încă și o porumbiță s-a văzut  – cum mărturisește despre aceasta Ieronim –, zburând de sus și șezând pe toiagul lui Iosif. Și au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredințeze Fecioara spre pază”, cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-25-bunavestire.html.

[2] Profeție hristologică. Căci Domnul a zdrobit Iadul.

Cuvânt

Vrui, cititorule, să-ți fac un dar,
O carte pentru buzunar,
O carte mică, o cărticică
Din slove am ales micile
Şi din înţelesuri furnicile.
Am voit să umplu celule
Cu suflete de molecule.
Mi-a trebuit un violoncel:
Am ales un brotăcel
Pe-o foaie de trestie-ngustă.
O harpă: am ales o lăcustă,
Cimpoiul trebuia să fie un scatiu
Şi nu mai ştiu…

Farmece aş fi voit să fac
Şi printr-o ureche de ac
Să strecor pe-un fir de aţă
Micşorata, subţiata şi nepipăita viaţă
Până-n mâna, cititorule, a dumitale.

Măcar câteva crâmpeie,
Măcar o ţandără de curcubeie,
Măcar niţică scamă de zare,
Niţică nevinovăţie, niţică depărtare.

Aş fi voit să culeg drojdii de rouă
Într-o cărticică nouă,
Parfumul umbrei şi cenuşa lui.
Nimicul nepipăit să-l caut vrui,
Acela care tresare
Nici nu ştii de unde şi cum.

Am răscolit pulberi de fum…

Poezia lui Tudor Arghezi, Cuvânt, deschide volumul de versuri Cărticică de seară (1935). Este o artă poetică prin care poetul justifică opțiunea sa de a considera elementele universului mic la fel de importante ca cele ale macrocosmosului și demne de a figura în poezie.

Având în vedere această selecție tematică, poetul își numește volumul: „o carte mică, o cărticică”, adaptând parcă dimensiunile valorice ale operei la cele ale subiectelor/ obiectelor poeziei sale.

În realitate însă, autorul așteaptă de la cititor aceeași candoare, delicatețe și sensibilitate pentru a putea pătrunde în „slovele”/ „înțelesurile”/ tainele universului mic, ca și în tainele slovelor sale: „Din slove am ales micile/ Și din înțelesuri furnicile./ Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule”. Versurile sale încearcă să recupereze imaginea diafană a unei lumi neobservate de oamenii prea grăbiți și prea captivați de latura pragmatică a vieții.

În poezia sa, alege lucrurile neînsemnate, nebăgate în seamă nu numai de majoritatea oamenilor, dar și de mulți dintre poeți sau artiști. Lira sa poetică, la care face trimitere folosind simboluri – „violoncel”, „harpă” și „cimpoi” (termenii liric/ lirică provin de la antica liră ce însoțea recitarea versurilor cu muzica ei) – e redefinită de creaturi specifice universului mic: „un brotăcel”, „o lăcustă”, „un scatiu”; ființe care, îndeobște, nu sunt considerate vrednice a reprezenta poezia mare. O asemenea opțiunea s-ar putea regăsi, cel mult, în poezia/ literatura pentru copii. Dar Arghezi nu se adresează copiilor aici, nu scrie o poezie infantilă.

El avertizează, aici, că universul mic nu există separat de macrocosmos, ci, dimpotrivă, cele două se îmbină armonios și chiar se pot confunda, în funcție de perspectiva din care sunt privite. Metaforele sale (în care observăm asocierea inedită de termeni) ne orientează spre această concluzie: „țandără de curcubeie”, „scamă de zare”, „drojdii de rouă” – materia brută a țăndării se îmbină cu diafanitatea curcubeului și microscopicul scamei cu nemărginirea orizontului/ a zării. Iar poetul caută particule infinitezimale de „drojdie” pe care le-ar putea lăsa roua cea pură a dimineții sau, altfel spus, „nițică nevinovăție” – frumusețe și candoare în cele mai umile lucruri – și „nițică depărtare” de orgoliile acestei lumi care n-are ochi pentru cele mici și firave.

Metafora sinestezică „parfumul umbrei” se poate interpreta astfel: umbra, în tradiția noastră literară, înseamnă viața cea trecătoare, iar ceea ce caută eul liric este mireasma a ceea ce este volatil/ trecător, ceea ce se poate capta cu foarte mare greutate. Iar „cenușa” parfumului umbrei cu atât mai mult presupune un exercițiu poetic foarte dificil pentru a o ilustra în poezie.

Căutând ceea ce este aproape invizibil, inaudibil și impalpabil (ideal poetic simbolist și modernist: a căuta realitatea de dincolo de realitate), Arghezi ajunge la pe cea mai înaltă treaptă a poeziei: „Nimicul nepipăit să-l caut vrui,/ Acela care tresare/ Nici nu știu de unde și cum”. Plasticizarea poetică a nimicului/ neființei e admirabilă: „nimicul nepipăit… care tresare”. Versurile sunt comparabile cu cele ale lui Eminescu: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe”… (Luceafărul). La Arghezi, ca și mai înainte la Eminescu, nimicul/ neființa capătă concretețe prin plasticizarea poetică.

Arghezi, coborând pe scara creației de la lucrurile sau ființele mici la cele minuscule și până la particulele microscopice, în explorarea poetică a microcosmosului, ajunge, filosofic vorbind, și la neființa din care a fost creată lumea. Pentru că actul creației poetice, în viziunea lui Arghezi, încearcă să urmeze sau să imite, pe cât e omenește posibil, tiparul creației divine.

Căutând să se asemene cu Creatorul divin, poetul constată că: „am răscolit pulberi de fum”. Putem interpreta aceasta în două feluri: fie a căutat ceea ce este inaccesibil cunoașterii empirice/ științifice, fiind sesizabil numai pentru sensibilitatea spirituală a poetului, fie a înțeles că a căuta să sesizezi tresărirea nimicului este peste puterile omenești, ca și cum ai răscoli „pulberi de fum”.

Poezia, însă, prin procese metaforice specifice, transformă realitatea în „micșorata, subțiata și nepipăita viață”. Cuvintele poetice reproduc ceea ce este prea subtil și insesizabil în această existență.

Opțiunea aceasta poetică a lui Arghezi, din volumul Cărticică de seară, are legătură cu un volum anterior, Flori de mucigai (1931), în care Arghezi, șocând bunul-simț comun (mai bine zis: moralitatea confortabilă), compusese scene și portrete poetice inspirate din lumea celor renegați de societate sau aflați la marginea societății.

Orice lucru din realitate, orice ființă conține poezie și este demnă de poezie, în opinia sa. Există frumusețe și în ceea ce oamenii socotesc murdar sau abject, nedemn, urât sau ignobil.

La fel, în acest volum, Arghezi receptează poetic și elogiază ceea ce, de obicei, este considerat neimportant, nedemn de luat în seamă.

Concepția este esențial creștină, indicând un alt semn al experiențelor ortodoxe profunde pe care le-a trăit poetul.

Iezechiil, cap. 6, 6-14, cf. LXX

6. În toată locuința voastră, cetățile vor fi pustiite și cele înalte va fi stins [vor fi stinse], pentru ca să fie nimicite cu totul jertfelnicele voastre. Și vor fi zdrobiți idolii voștri și vor fi ridicate cele închinate ale voastre.

7. Și vor cădea răniții în mijlocul vostru și veți cunoaște că Eu [sunt] Domnul,

8. când are să fie dintre voi mântuindu-se de sabie în[tre] neamuri și în risipirea voastră în[tre] țări.

9. Și vor fi amintindu-și de Mine cei care se mântuie dintre voi în[tre] neamuri, cei care au fost robiți. [Și] acolo M-am jurat [asupra] inimii lor [ἐκεῖ ὀμώμοκα τῇ καρδίᾳ αὐτῶν], [cu care] curvește [curvesc] de la Mine [τῇ ἐκπορνευούσῃ ἀπ᾽ Ἐμοῦ], și [asupra] ochilor lor, [cu care] curvesc dinapoia obiceiurilor lor [καὶ τοῖς ὀφθαλμοῖς αὐτῶν τοῖς πορνεύουσιν ὀπίσω τῶν ἐπιτηδευμάτων αὐτῶν]. Și vor plânge fețele lor în toate urâciunile lor [καὶ κόψονται πρόσωπα αὐτῶν ἐν πᾶσι τοῖς βδελύγμασιν αὐτῶν]

10. și vor cunoaște [acestea], pentru că Eu, Domnul, am grăit [acestea]>.

11. Acestea zice Domnul: <Bate [cu] mâna și lovește [cu] piciorul și zi: „Bine făcut! Bine făcut!”! Pentru toate urâciunile casei lui Israil cu sabie și cu foamete și cu moarte vor cădea.

12. Cel de aproape cu sabia va cădea și cel de departe cu moarte va muri, iar cel care este înconjurat cu foamete va fi sfârșit [se va sfârși]. Și [Eu] voi sfârși urgia Mea asupra lor [καὶ συντελέσω τὴν ὀργήν Μου ἐπ᾽ αὐτούς].

13. Și veți cunoaște [acestea], pentru că Eu [sunt] Domnul, când fiind [vor fi] răniții voștri în mijlocul idolilor voștri, împrejurul jertfelnicelor voastre, pe tot dealul cel înalt și sub pomul cel umbros, [sub] care au dat acolo miros de bună mireasmă [la] toți idolii lor.

14. Și voi întinde mâna Mea împotriva lor și voi pune pământul spre stingere și spre pieire de la pustiul Devlata [Δεβλαθα], din toată locuința. Și veți cunoaște [acestea], că[ci] Eu [sunt] Domnul>»”.

Daniil, cap. 7, 19-28, cf. LXX

19. Atunci doream să întreb în mod exact despre fiara cea de-a patra, cea stricând toate și cea foarte înfricoșătoare. Și, iată, dinții ei [erau] cei de fier și unghiile ei [erau] cele de aramă, mâncând toate împrejur și călcând [toate cu] picioarele!

20. Și pentru cele 10 coarne ale sale, cele din capul [ei], și [pentru] cel unul, celălalt, cel crescând, [voiam să știu]. Și au căzut de la ea cele trei. Și [era] cornul care avea ochi și gura vorbind cele mari, iar înfățișarea sa le covârșea pe celelalte.

21. Și vedeam cornul acela, stând cu război către Sfinți și întărindu-se [peste] ei,

22. până ce [a fost] să vină Cel vechi de zile și judecata a dat-o Sfinților celui Preaînalt [καὶ τὴν κρίσιν ἔδωκε τοῖς Ἁγίοις τοῦ Ὑψίστου] și vremea a fost dată, iar Sfinții au ținut Împărăția.

23. Și mi-a[u] fost zis[e] mie pentru fiara cea de-a patra, că: «Împărăția cea a patra va fi pe pământ, care va diferi de tot pământul, și îl va tulbura pe el și îl va zdrobi pe el.

24. Și cele 10 coarne ale împărăției [sunt] cei 10 împărați [care] vor sta. Iar celălalt împărat împreună cu aceia va sta și el va diferi [în] cele rele mai mult decât cei dintâi și 3 împărați va smeri.

25. Și cuvinte înspre Cel Preaînalt va grăi [καὶ ῥήματα εἰς τὸν Ὕψιστον λαλήσει] și pe Sfinții Celui Preaînalt îi va toci [κατατρίψει] și va primi să schimbe vremurile și legea. Și va fi dată [vor fi date] toate întru mâinile sale până la [o] vreme [καὶ παραδοθήσεται πάντα εἰς τὰς χεῖρας αὐτοῦ ἕως καιροῦ] și [până la] vremuri [καὶ καιρῶν] și până la [o] jumătate de vreme [καὶ ἕως ἡμίσους καιροῦ].

26. Și judecata va sta și puterea o vor nimici și se vor sfătui să spurce și să nimicească până la sfârșit.

27. Iar împărăția și puterea și măreția lor și începătura tuturor celor de sub cer a împărățiilor a dat-o poporului celui sfânt al Celui Preaînalt, [ca] să împărățească Împărăția cea veșnică și toate puterile Lui Îi vor fi supuse și se vor supune puterii Sale».

28. Până la pierderea cuvântului [ἕως καταστροφῆς τοῦ λόγου], eu, Daniil, [cu] extaz foarte mă înconjuram [σφόδρα ἐκστάσει περιειχόμην] și bărbăția mea mi s-a deosebit mie [καὶ ἡ ἕξις μου διήνεγκεν ἐμοί] și cuvântul în inima mea s-a întărit [καὶ τὸ ῥῆμα ἐν καρδίᾳ μου ἐστήριξα].