Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [88]

Constatările suferindului Sorescu sunt adesea în acord cu ceea ce spune Ortodoxia de veacuri. Ca spre exemplu în poezia Moși strămoși[1]:

Îmbătrânesc îngrozitor de repede
În câteva luni, cât alții în câțiva ani.
Într-un an din om în putere
Am devenit moș și strămoș.

Înțeleg acum de ce iei preșurile în picioare,
De ce trebuie să mergi gârbovit,
De ce toate obiectele vin spre tine
Și te agasează,
De ce pregeți să te ridici din pat,
De ce te încearcă tot mai des
Un preget și-o uitare
(Cum zicea mama, săraca,
Dumnezeu s-o odihnească):
– Mă, nu știu ce am
Mă-ncearcă așa un preget și-o uitare.
De ce mâncarea nu mai are gust
Parc-ai mesteca paie.

De ce dorințele au pălit,
Ambițiile s-au stins,
Simțurile dormitează…
Cred că e un stas care se cere acolo
Ca toți la sosire să aibă
Aceeași fizionomie
Si să fie la fel de bătrâni.
Chiar copilul, dacă zace un an,
El pleacă gârbovit și cu mască de bătrân
De șaptezeci de ani.

Am schimbat condeiul pe un toiag,
Mă împiedic și lucrurile din casă
Toate au devenit agresive
Și mă agață.

Boala ne poate schimba oricând, ne poate face rapid irecognoscibili: „Îmbătrânesc îngrozitor de repede/ În câteva luni, cât alții în câțiva ani”.  Schimbările acestea fizionomice, dacă reflectăm profund, ne dau mărturie de capacitatea de transformare a omului: dacă cea fizică poate fi atât de rapidă, cu atât mai mult cea lăuntrică, sufletească, se poate produce în zile și chiar în ore și minute, dacă dorim să ne schimbăm interior. Pentru că, adesea, lipsa de schimbare în viața noastră ne face să credem că lucrurile nu pot fi decât într-un singur fel, în modul în care ne-am obișnuit, ani mulți, să fie viața noastră și viața în general. Și când Dumnezeu aduce schimbări bruște în existența cuiva, atunci ceva se întâmplă în conștiință (dacă nu e prea împietrită și sălbăticită de patimi și de necredință, iar a lui Sorescu nu este una de acest fel): omul înregistrează modificările uluitoare la care este supus și în sens spiritual, în sensul în care înțelege capacitate de tranformare radicală a ființei umane într-o vreme extrem de scurtă.

Și această înțelegere a conștiinței se produce odată cu înstrăinarea omului, tot mai mult, de universul exterior: „nu știu ce am/ Mă-ncearcă așa un preget și-o uitare./ De ce mâncarea nu mai are gust/ Parc-ai mesteca paie./ De ce dorințele au pălit,/ Ambițiile s-au stins,/ Simțurile dormitează…”. Atunci când ne avertizează conștiința că se apropie ceasul să trecem dincolo, nu mai suntem oamenii de acțiune ai lumii acesteia, ne încearcă „un preget și-o uitare” a lucrurilor care țin de existența pământească. Sursa de viață și de energie a trupului, mâncarea, „nu mai are gust/ Parc-ai mesteca paie”. Omul se subțiază din punct de vedere spiritual: „dorințele au pălit,/ Ambițiile s-au stins,/ Simțurile dormitează”. Este exact ținta ascezei ortodoxe: moartea patimilor trupești și sufletești, a dorințelor pătimașe și a orgoliilor! Dar Dumnezeu dăruiește să ajungă la rezultate asemănătoare, printr-o boală finală, și celor care, în viața lor, nu au părăsit credința și au fost oameni ai gândului și ai mistuirii lăuntrice. Pentru că și asceza și mistica ortodoxă nu presupun altceva decât această măcinare lăuntrică (în primul rând, mai importantă decât topirea trupului prin asceza exterioară)/ veghere neîncetată la legea, ordinea și faptele lui Dumnezeu.

„Chiar copilul, dacă zace un an,/ El pleacă gârbovit și cu mască de bătrân/ De șaptezeci de ani”: pentru că omul născut pe pământ e oricând gata să moară, iar boala/ suferința trupului lasă urme adânci și vizibile în om. Însă nu numai pe trup, ci și însuflet. Căci copilul „cu mască de bătrân/ De șaptezeci de ani” o poartă nu doar pe față, ci mai ales în suflet, unde masca aceasta nu mai înseamnă urâțenie, ci dobândire de experiență într-un ritm foarte rapid (chiar dacă un copil nu e întotdeauna conștient de caracterul acestor schimbări care se produc în el), îmbătrânire în sens de înțelepțire foarte rapidă.

„Cred că e un stas care se cere acolo/ Ca toți la sosire să aibă/ Aceeași fizionomie/ Si să fie la fel de bătrâni”: da, acolo, în Rai, se cere tuturor „aceeași fizionomie” a sufletului: să fie bătrân la minte, înțelept, copt pentru viața veșnică.

„Am schimbat condeiul pe un toiag”, zice poetul, pentru că și toiagul neputinței e un instrument de scris: de scris răbdare și smerenie în suflet.

„Mă împiedic și lucrurile din casă/ Toate au devenit agresive/ Și mă agață”, agresivitatea lucrurilor din jur fiind un mod prin care lumea de aici începe să ne expulzeze, ca un pântece care ne împinge afară, ca să ne naștem în viața veșnică.

Iar travaliul/ pregătirea pentru această expulzare e mai lungă decât atunci când ne naștem în această lume (cel puțin pentru poet așa a fost): „Eu am plecat de-acasă acum un an/ Și nu m-am mai întors/ Cred că am ieșit din timp/ Printr-o crăpătură a lui. […] …de un an de zile/ Fixez cu privirea pereții ăștia,/ Căutând fisura prin care să mă pot întoarce/ Și aud numai clopote” (Să nu mă-ntrebi ce zi e astăzi)[2]. Orice naștere e dureroasă pentru noul-născut…


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit,., p. 52-53.

[2] Idem, p. 66-67.