Predica la 16 ani de la adormirea Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu (4 mai 2021)

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Însă Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, Cel care ne umple pe noi de toată bucuria și sfințenia, face evidentă starea lumii noastre. Căci cei care se bucură cu adevărat sunt cei care se bucură duhovnicește, cei care se bucură în slava lui Dumnezeu, cei care cresc zilnic în sfințenie, pe când cei care se bucură teluric se mulțumesc cu puținul vieții acesteia. Și Domnul îi separă interior pe cei ai Lui, pe cei care se bucură duhovnicește, de cei care se bucură numai de mâncare și de băutură și de slava trecătoare a acestei lumi. Căci a fi cu Dumnezeu înseamnă a fi luminat zilnic de către El și umplut de simțiri și de vederi dumnezeiești.

Situația lumii de azi a scos la lumină egoismul grosier, acela în care contează doar eu și familia mea, nu și ceilalți. În care se caută o scăpare individualistă din durere și moarte. Atmosferă nefastă pe care a trăit-o din plin Sfântul Ilie, Părintele nostru, astăzi pomenit, în anii dictaturii comuniste. Ca fost deținut politic, el era „dușmanul poporului”, când el era rugătorul neadormit pentru mântuirea întregii lumi. Dar cei care erau cu ideologia în suflet sau mimau apartenența la ea, l-au înconjurat cu răceala, cu indiferența lor, cu nevorbirea lor. Pentru că mai nimeni nu dorea să își pericliteze liniștea sau situația socială. De aceea, nici nu au contat mai deloc sfințenia sa și marile sale descoperiri dumnezeiești primite de la Dumnezeu: pentru că nu era „un element social agreat” la nivel ideologic.

Astăzi, când o problemă medicală a devenit motiv de alienare mondială, excluderea socială e la fel de fals motivată. Cine are îndoieli sau critici la adresa situației de față e un om „neapreciat”. Pentru că nu contează ceea ce se petrece în realitate, ci imaginea oficială despre realitate. Și cum imaginea despre realitate în comunism era că mergem spre un continuu „progres”, tot la fel azi mergem spre o continuă „prosperitate” în ciuda sărăciei interioare și exterioare în care ne zbatem.

Și într-o societate falsă și profund coruptă, într-o lume care se mințea pe sine ca și a noastră, Sfântul Ilie nu numai că s-a curățit pe sine și a devenit un ascet autentic al Bisericii, ci în închisorile comuniste cele mai inumane, el s-a luminat și s-a sfințit atât de mult împreună cu Dumnezeu, încât a trăit zile și luni întregi în vederi dumnezeiești copleșitoare. Tocmai de aceea, scrierile sale nu sunt metaforice ca ale altor deținuți, ci sunt pline de confesiuni extatice, pentru că el a scris despre marile sale revelații dumnezeiești.

Dar ca să prețuiești un Sfânt mistic de o asemenea unicitate trebuie să iubești adevărul mântuirii oamenilor. Adică drumul interior al sfințirii omului credincios în Biserică. Trebuie să știi calea prin care un om se curățește, se luminează și se sfințește continuu și să apreciezi orice luminare și vedere dumnezeiască a sa, care au sporit pe fiecare zi sfințenia lui. Căci dacă omul se mântuie în relația interioară cu Dumnezeu, a iubi un astfel de Sfânt al Lui înseamnă a iubi ce face Dumnezeu cu cel care Îl ascultă continuu pe El.

Întâlnirea mea cu Sfântul Ilie a fost minunea lui Dumnezeu în viața lui pe care o așteptase toată viața și pentru care se rugase îndelung. El avea nevoie de un ucenic real și de un moștenitor al comorii sale dumnezeiești, al experienței sale sfinte, pe când eu aveam nevoie de un Părinte duhovnicesc real, de unul aidoma cu Părinții cei mari ai Bisericii. Viața mea fără el ar fi intrat iremediabil în conul de umbră al conformismului liturgic și al academismului fără transfigurare. Și nu m-aș fi simțit niciodată împlinit, pentru că nu aș fi experimentat niciodată pe viu relația reală cu Dumnezeu. Însă el a intrat în viața mea tocmai atunci când înflorea persoana mea și când încrederea în oameni și în cuvintele lor nu îmi fusese rănită abisal. De aceea, tot ceea ce el a însemnat ca om sfânt și mi-a mărturisit cu cea mai mare conștiință, m-au făcut să cobor profund în mine și să am parte de o izvorâre continuă de creație și de nevoință. Pentru că am început drumul greu, dar împlinitor al uceniciei duhovnicești sub continua sa povățuire.

Învățat de către el și umplut de rugăciunea sa, am avut parte de primele mele experiențe mistice, adică de luminarea mea dumnezeiască prin slava lui Dumnezeu. Am știut de la început că el e la baza sporirii mele teologice și duhovnicești și am fost luminat de Dumnezeu continuu asupra vieții sale, a teologiei sale celei dumnezeiești și a rugăciunii sale continue în viața mea. Pentru că am avut parte de acea ucenicie sfântă pe care o citeam în istoria Bisericii și care mi se revela ca singura cale de mântuire a omului.

El, Sfântul Bătrân, învăluit în taina sa, iar eu eram tânărul învățăcel ce se lăsa modelat ca ceara. Aveam încredere deplină în el, pentru că știam că Sfântul Ilie nu folosea cuvintele la întâmplare. Și cum mi-am dat seama de la bun început că el este văzător de Dumnezeu, dar și văzătorul inimilor oamenilor, păstram în inima mea orice cuvânt, pentru că știam că el are o valoare continuă.

Nu m-am luat la întrecere cu el, nu l-am discreditat, nu l-am minimalizat niciodată, nu am dorit niciodată să îl îndurerez cu ceva. Pentru că ucenicii nu fac niciodată acest lucru. L-am ascultat cu totul, l-am lăsat să intre cu totul în inima mea și a rămas cu mine în mod deplin. Pentru că marea sa profunzime, măreția gândirii sale teologice și copleșitoarea sa curăție erau roadele vii ale ascultării lui Dumnezeu. Ale strigării continue în rugăciune față de El.

Căci toate lucrurile pe care El le-a făcut în viața sa au fost urmările reale ale luminării lui Dumnezeu în viața lui. S-a lăsat condus de Dumnezeu, iar Dumnezeul mântuirii noastre l-a dus la o imensă sfințenie. De unde înțelegem cu toții că putem crește și noi la nesfârșit în viața cu Dumnezeu, dacă facem voia Lui cu toată răbdarea de care suntem capabili.

A nu te opri nicăieri în viața cu Dumnezeu, ci a merge la nesfârșit cu El. A nu te înfricoșa de nimeni și de nimic. A îndrăzni continuu în viața cu Dumnezeu și a te sfinți continuu. Acestea erau constante ale vieții Sfântului Ilie, Părintele nostru! Pentru că el nu se oprea niciodată din rugăciune, din citire, din muncă, din ajutorarea reală a oamenilor, din deschiderea sa față de toată cunoașterea creației lui Dumnezeu.

Discutam cu el teologie, filosofie, literatură, poezie, artă, știință, politică, vorbeam despre virtuți și patimi, despre evenimente la zi, despre păcatele, așteptările, împlinirile, bucuriile noastre. Sinceritatea era nota abisală a oricărei discuții cu el. Cel mai sincer om pe care l-am întâlnit și cel mai delicat în același timp. Pentru că vederile dumnezeiești nu se primesc dacă ești grosolan, nesimțit, înfumurat, împăunat cu „buna” impresie despre tine însuți, ci dacă ești tot mai smerit, tot mai simplu, tot mai curat și mai delicat.

Însă a fi smerit nu înseamnă a nu ști ce valoare au experiențele tale mistice. A fi smerit nu înseamnă a nu ști cum lucrează Dumnezeu prin slava Lui în tine și cum te sfințește zilnic. A fi smerit nu înseamnă a nu cunoaște harismele lui Dumnezeu date ție și minunile pe care El le face mereu cu tine. Pentru că el era o smerenie imensă tocmai pentru că era umplut de Dumnezeu zilnic de simțiri, luminări și vederi dumnezeiești. Pe el îl smerea continuu bogăția nesfârșită a vederilor dumnezeiești pe care le avea. El era uimit și înveselit zilnic de Dumnezeu cu taine mari și acestea îl umpleau de multă smerenie și simplitate. Și când îți vorbea despre el nu făcea literatură, nu își literaturiza viața, după cum nu își teatraliza suferințele sale, ci ți le mărturisea ca pe niște fapte oarecare, banale. Și aceasta se petrecea, pentru că el nu se oprea niciodată, nu se mulțumea niciodată cu un anume mult, cu o anume imensitate a revelațiilor dumnezeiești, ci el era avid de tot mai multul lui Dumnezeu, pe care îl primea de la El în fiecare zi.

Așa înțelegem de ce imensitatea lui e copleșitoare: pentru că Îl lăsa pe Dumnezeu să facă cu el tot ceea ce voia! Nu Îi punea condiții, nu cerea de la El lucruri pentru sine, ci mereu pentru alții. Și această privire continuă spre alții era frumusețea sa copleșitoare. Pentru că se dăruia continuu oricui fără ca cineva să știe acest lucru. Se dăruia în rugăciunea sa pentru toți, în dorința sa sfântă ca toți să se mântuie. Și această continuă deșertare de sine îl făcea tot mai copleșitor.

Da, îmi lipsește mult abisalitatea discuțiilor cu el, a discuțiilor din mijlocul Împărăției lui Dumnezeu! Dar am în mine izvorul viu al prezenței și al rugăciunii sale pentru mine și pentru întreaga umanitate. Iar această simțire vie a lui în mine și în toate ale sale e de neînlocuit, pentru că el, cel care Îl vede neîncetat pe Dumnezeu, e Părintele meu în continuare, e Povățuitorul și Luminătorul meu în viața cu Dumnezeu.

A face lucrurile lui Dumnezeu fără râvnă sfântă, a nu citi teologia Bisericii neîncetat și a nu te ruga neîncetat sunt bolile vremii noastre. Sunt cele pe care nu le suporta nicidecum Sfântul Ilie. El pleda mereu pentru muncă, pentru familie, pentru identitatea națională a românilor, pentru multidisciplinaritate, pentru deschiderea continuă spre cunoașterea aproapelui nostru. Ne învăța mereu să avem multiple specializări, să avem multiple proiecte de cercetare, să nu ne fie teamă să vorbim cu oameni foarte diverși, pentru că avem de învățat de la oricine.

Toată viața lui a fost una pascală, una plină de bucurie sfântă, de veselie dumnezeiască. De aceea, adormirea sa în perioada pascală am văzut-o ca ceva foarte firesc. Pentru că el învia continuu în viața cu Dumnezeu. Bunătatea și dragostea lui pentru toți erau o continuă îmbrățișare. Și oricine i se roagă lui cu credință va simți această îmbrățișare sfântă a lui, pentru că el vine imediat la cei care au nevoie de dragostea lui Dumnezeu. El vine și ne învață imediat cum iubește Dumnezeu oamenii.

Slujind de 4 ani aproape de mormântul său, mă simt tot mai aproape de el. Pentru că mormântul lui e izvor de viață și de bucurie pentru mine și pentru soția mea. E cu noi, se roagă pentru noi, ne ajută, e un ajutător neadormit pentru toți, pentru că îi pasă imens de binele nostru veșnic, de mântuirea noastră.

De aceea, pomenindu-l astăzi cu evlavie, la ziua sa de peste an, ne comportăm în cel mai firesc mod cu putință, pentru că cel ce e în Împărăția Lui nu ne-a părăsit de fapt niciodată. Pentru că el e prezent mereu cu noi și prezența lui ne învață totala ascultare de voia lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, dacă vă simțiți neînțeleși și neiubiți, marginalizați sau excluși de către oameni, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu e cel care a învins toate acestea în ființa lui și e cel mai bun prieten al dumneavoastră! Dacă suferiți pe nedrept, dacă sunteți străpunși de boală, dacă singurătatea vă zdrobește, și el a cunoscut toate acestea! Și dacă vă veți rugați lui, el vă va alina durerile și bolile și singurătatea dumneavoastră.

Pentru că Sfinții sunt prietenii și apărătorii noștri în viața cu Dumnezeu, ca unii care vor să ne ducă și pe noi acolo unde sunt ei. Povățuirile lor sunt bune și sunt spre binele nostru, pentru că ei ne vor mântuiți. Iar Dumnezeu Se bucură veșnic întru Sfinții Lui și împreună cu ei și cu toți Îngerii Lui, pentru că El Se bucură cu cei care Îl ascultă pe El întru toate.

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească în tot lucrul cel bun! Amin.


[1] Începută la 13. 49, în Sâmbăta Mare, pe 1 mai 2021. Soare și nori, 26 de grade, vânt de 8 km/ h.