Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [89]

Poemul Păsările[1] e o artă poetică, cu valoare de testament, un fel de apreciere finală a propriului efort artistic:

Mergeam pe cer,
Pe jos,
Căci scăpasem vehicolul ceresc
Îmi plecase pur și simplu de sub nas.

Peisajul era cum îl știți:
Stelele care se aprind,
Stelele care se sting și cad,
Meteoriți, comete.
Căci nimic nu se schimbă
Aici la periferia galaxiei noastre.
Și când mă uit în spate
Văd niște păsări, multe.
N-am putut să le număr
Stoluri, cârduri, mereu după mine
Vesele și gălăgioase
Zburau și mâncau ceva,
Un fel de grăunțe
Ce curgeau din buzunarele mele,
Ca pescărușii în urma vaporului
Care răscolește bancuri de pești.

În urma mea o trenă imensă de păsări,
Ele mă propulsează cu aripile lor puternice
De pot merge pe jos, pe cer, mi-am zis.
Atunci una se apropie de mine
Și-mi spune în taină:
– De fapt, nici nu suntem păsări,
Noi, cele care te urmăm pretutindeni,
Noi suntem cântecul tău.

Plimbarea poetului prin cer e, din nou, o aluzie la zborul cosmic al Luceafărului: „Peisajul era cum îl știți:/ Stelele care se aprind,/ Stelele care se sting și cad,/ Meteoriți, comete”. Dar dacă exaltarea romantică pare cumințită de perspectiva unei preumblări obișnuite pe una din arterele stelare, „aici la periferia galaxiei noastre”, unde „nimic nu se schimbă”, metafora mulțimii de păsări care zboară în urma sa și mănâncă „un fel de grăunțe” care îi curg din buzunare ne reorientează spre un sens sublim. Imaginea e una de basm, iar invocarea, alături, a baladei și a basmului, e semnificativă. Trena de păsări care îl „propulsează” în cer e poezia sa.

Sorescu are, prin urmare, credința că efortul său artistic de-o viață a avut scop soteriologic: ele, păsările, care, „de fapt, /…/ suntem cântecul tău”, „Ele mă propulsează cu aripile lor puternice/ De pot merge pe jos, pe cer”.

Și, de fapt, ne spune tot el, a avut întotdeauna această credință, a posibilității zborului interior:

Încerc să mă strecor prin mulțime
„Dați-vă la o parte! Faceți loc!
Am aripi!”

– Dacă ai aripi, de ce nu zbori?
– Aripile mele sunt pentru mers pe jos.
Îmi țin spiritul înfoiat.
Respirați largă, puternică,
Mă protejează de micile cutremure
Ce mă asaltează.

Când vreau să zbor,
O fac mult mai simplu.
Întind mâinile în sus
Și plonjez în albastrul
Care ne înconjoară.
În ideea de cer,
În ideea de zbor.

(Mă strecor prin mulțime)[2]

De la „ideea de zbor” în „ideea de cer” (sau de mers pe jos în cer), cu care s-a strecurat prin mulțime, în viața aceasta, Sorescu a ajuns la convingerea că poemele sale sunt păsările care îl poartă să meargă pe jos în cer.

În aceste poeme, Sorescu a privit retrospectiv opera sa. Dar el se pronunță și în legătură cu versurile sale finale, scrise când se afla pe patul de boală:

Nici nu știu ce să fac
Acum cu voi
Gânduri prea intim legate de mine.
Am vrut să pun pe foc aceste versuri,
Ele ar aduce cu poezia
Dacă n-ar fi atât de disperat adevărate.

Și dacă la capătul funiei
Fiecărui vers
N-aș fi eu,
Pe un câmp nesfârșit de gheață,
Rebegit și disperat
Ducându-mă pe copcă.

Aceste toxine mă asasinau,
Dacă nu mă eliberam de ele.
Sunt îngrozitor de trist
Că v-am scris, versuri,
Și tot mai sper
Să nu vă citească nimeni.

(Nici nu știu)[3]

Poezia a fost mereu o nevoie vitală pentru Sorescu, nu numai acum, când se afla asasinat de toxine. A făcut bine că nu a pus pe foc aceste versuri care „ar aduce cu poezia/ Dacă n-ar fi atât de disperat adevărate”. Ele sunt poezie, chiar dacă Sorescu are îndoieli sau nu știe dacă ar trebui să facă publică această fotografie lirică a sinelui torturat. Însă tocmai faptul că le-a scris și nu le-a ars dovedește că în poezia sa a avut întotdeauna întâietate experiența, viața, conștiința.


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit,., p. 48-49.

[2] Idem, p. 60.

[3] Idem, p. 66.