Predică la Duminica a II-a după Paști [2021]

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Dar pentru ca să te bucuri de Hristos, de Dumnezeul mântuirii noastre, trebuie mai întâi să crezi în El. Și credința nu are nimic de-a face cu forțarea cuiva de a veni la Biserică, de a citi cărțile Bisericii, de a trăi creștinește, pentru că ea este revelare dumnezeiască. Credința se naște în om, atunci când el acceptă revelarea, descoperirea, arătarea în mod viu a lui Dumnezeu în viața sa. Și când are loc această mare minune a convertirii, a primirii credinței în Dumnezeu, în care omul simte slava și puterea lui Dumnezeu în ființa sa, când Îl simte pe El Cel viu, atunci viața omului se schimbă radical. Și se schimbă, pentru că omul înțelege că El, Cel care i S-a arătat în mod personal, e Izvorul său de viață și de cunoaștere și de iubire, e Dumnezeul mântuirii sale.

Nimeni și nimic nu te poate convinge de contrariu, atunci când Dumnezeu ți Se revelează! Pentru că înțelegi că El este unicul Dumnezeu, este Cel cu totul acaparator al ființei tale prin frumusețea și sfințenia Lui, că El e singurul adevărat și mântuitor pentru tine. Iar de când L-am simțit pe El atunci, în decembrie 1989, prin mărturia Sfinților Mucenici ai libertății noastre, prezența Lui e aceeași, e neschimbătoare, dar e tot mai intensă în viața mea, tot mai încântătoare, tot mai veselitoare. Pentru că nu numai că L-am simțit pe El, nu numai că am simțit slava Lui, dar Mi-a arătat și slava Lui cea negrăită, din marea Sa milă față de mine, atunci când am cunoscut că El e Treime de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, și când am învățat că El trebuie chemat neîncetat în viața mea. Prin sfătuirea și rugăciunile continue ale Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu a început viața mea mistică, viața mea tainică cu Dumnezeu. Dar fără clipa dumnezeiască a convertirii, când L-am acceptat pe El cu totul în viața mea, și fără creșterea necontenită în cunoașterea și slujirea Lui, nu aș fi putut să mă intimizez cu El atât de mult. Pentru că nu e de ajuns să crezi, ci trebuie să te întărești tot mai mult în credința în El. Și asta se face prin slujirea Lui, prin ascultarea Lui, prin împărtășirea cu El, prin intimizarea continuă cu El.

Sfântul Apostol Tomas a avut nevoie de încredințare dumnezeiască, ca toți ceilalți Sfinți Apostoli și ca toți Sfinții și oamenii credincioși Lui. Pentru că credința în El e o încredințare dumnezeiască din partea lui Dumnezeu că El există și e fundamentul existenței tuturor. Hristos Cel înviat i S-a arătat lui Tomas din slava Lui și i-a dat harul de a pipăi trupul Său cel transfigurat[2]. De a atinge coasta Lui cea plină de foc[3], de focul slavei Sale. După cum, atunci când simțim slava Lui în Sfânta Euharistie sau în timpul rugăciunii sau când ne închinăm Sfintelor Moaște sau Sfintelor Icoane sau când vedem slava Lui în mod extatic, Îl vedem și Îl simțim pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre, Care ne încredințează că este împreună cu noi. Și încredințarea Lui e plină de iubire, de delicatețe, de curăție și de sfințenie. Pentru că El nu ne arată doar că există, ci ne arată și cum este. Căci El ne dăruie din viața Lui, pentru ca noi să Îl simțim cu adevărat în toată ființa noastră, iar simțirea Lui să ne transfigureze continuu și pe noi.

Și din acest motiv, din motivul transfigurării noastre continue, care se face prin iubirea Lui inexprimabilă care ne atrage la Sine, noi ne apropiem iar și iar de Domnul ca să ne împărtășim cu El, pentru ca să Îl slăvim pe El, pentru ca să Îi slujim Lui, pentru ca să Îl chemăm continuu în viața noastră. Pentru că nu ne săturăm niciodată de Dumnezeul mântuirii noastre, ci Îl vrem tot mai mult și mai mult în noi și cu noi pentru veșnicie.

– Și de ce nu ne săturăm de El?

– Pentru că „în aceasta este iubirea: nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi [ἀλλ᾽ ὅτι Αὐτὸς ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [I In. 4, 10, BYZ]. Că El ne-a iubit din veci pe noi și ne-a creat pe noi din iubire nețărmurită pentru noi. De aceea, umplându-ne de iubirea Lui pentru noi, noi știm că „cel care rămâne în iubire [ὁ μένων ἐν τῇ ἀγάπῃ], în Dumnezeu rămâne [ἐν τῷ Θεῷ μένει], și Dumnezeu în el rămâne [καὶ ὁ Θεὸς ἐν αὐτῷ μένει]” [I In.  4, 16, BYZ] prin slava Lui cea veșnică. Pentru că Îl simțim mereu pe El în noi și cu noi, învățându-ne toată pacea și tot adevărul.

De aceea, credința este mărturia personală despre prezența lui Dumnezeu în viața noastră. El, Cel mai presus de toate, este intimul nostru prin slava Lui, pentru că coboară în noi și rămâne în noi prin slava Lui. Căci, prin slava Lui, El este prezent în toți cei credincioși Lui și, prin slava Lui, ne adună pe toți la Sine, făcându-ne una în Împărăția Sa. Iar nădejdea noastră în El nu este o așteptare goală, ci o așteptare plină de slava Lui, a Celui care va face toate cele făgăduite nouă.

– Însă cum înțelegem cuvintele Domnului: „Fericiți [sunt] cei care nu au văzut, dar au crezut [Μακάριοι οἱ μὴ ἰδόντες, καὶ πιστεύσαντες] [In. 20, 29, BYZ]”?

– Le înțelegem ca pe un îndemn viu la faptul de a nu ne îndoi de mărturia Bisericii! Căci mulți au crezut în Domnul fără ca să Îl vadă în mod extatic, ci numai datorită predicii Bisericii. Ei nu L-au văzut în slava Lui, dar au crezut în El pentru că au auzit predicarea Evangheliei Sale. Și pentru că au crezut în El, ei sunt fericiți și acum și pentru veșnicie, pentru că se pot mântui în Biserica slavei Sale.

Căci credința, iubiții mei, e minunea prin care suntem pescuiți de Dumnezeu din vâltoarea lumii! Și când Îl cunoaștem personal pe Domnul slavei, atunci viața noastră nu mai e una la întâmplare, ci devine eclesială. Căci Biserica devine centrul vieții noastre, atâta timp cât slujirea lui Dumnezeu este râvna noastră zilnică.

Iar dacă mulți oameni, astăzi, iubesc alte instituții, alte locuri, în afară de instituția divino-umană a Bisericii, nu e pentru că Biserica „și-a pierdut relevanța pentru postmodernitate”, ci pentru că oamenii aceștia nu L-au găsit încă pe Dumnezeul slavei, Cel care ne învață să trăim creștinește și în postmodernitate.

Acesta este rostul pentru care, pe frontispiciul platformei noastre Teologie pentru azi, am scris: „O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”. Căci reala postmodernitate, adică reala viață în postmodernitate, e viața eclesială. Iar Dumnezeu ne luminează să trăim credința întru El și acum, în zilele noastre, pentru că El e mereu actual și ne face și pe noi profund actuali, plini de noutate dumnezeiască.

Cei care învață fraze memorate de la alții sau care plictisesc prin repetițiile lor fără sens nu au de-a face cu actualitatea lui Dumnezeu. Cei lipsiți de entuziasm dumnezeiesc și care se plictisesc la Slujbele Bisericii nu au actualitatea lui Dumnezeu în ei înșiși. Cei care nu simt că se sfințesc zilnic și n-au bucurii sfinte în mod zilnic de la Dumnezeu nu știu despre ce vorbim aici.

Pentru că aici, înaintea lui Dumnezeu și cu puterea Lui cea făcătoare de viață, noi vorbim despre minunea continuă a sfințirii oamenilor și despre cum viața ortodoxă e relevantă în orice epocă și în orice parte a lumii, pentru că e reala viață a omului.

Unde acum este păgânism și erezie, poate fi Ortodoxie. Unde acum e mult păcat, poate fi multă sfințenie. Oamenii se schimbă imediat, se schimbă profund, se schimbă radical când Îl întâlnesc pe Dumnezeu. Așa că nu e nevoie de mult timp și de multe cuvinte pentru ca să Îl întâlnești pe Domnul slavei, ci de o clipă. Clipa mântuirii, clipa din care începe drumul mântuirii noastre, adică clipa convertirii noastre, e începutul drumului, dar drumul acesta sfânt e plin de minuni și de multă împlinire sfântă. Și pe fiecare zi ne lucrăm mântuirea noastră, așa cum scriem o carte sau zidim o casă. Ștergem ce e de șters, corectăm continuu, împlinim ceea ce lipsește. Reconstruim continuu casa interioară a mântuirii noastre, pentru ca să fim o zidire duhovnicească a tuturor virtuților dumnezeiești.

Iar postmodernitatea noastră ne ajută de minune să ne mântuim și să ne sfințim viața noastră. Comunicăm imediat, citim cărți din toată lumea, avem Biserici la tot pasul în lumea ortodoxă, ne putem nevoi acasă, pe stradă, la locul de muncă, la Biserică, în Mănăstire, în Schit, în pustie. Nicio altă epocă creștină nu a avut libertatea, facilitățile pentru studiu teologic și pentru nevoință și, mai ales, bogăția teologică pe care o avem noi la îndemână. Putem accesa imediat manuscrise, cărți vechi, studii de orice fel, putem scrie și putem traduce lucruri uluitor de profunde și ne putem nevoi oricât vrem de mult. Pentru că epoca noastră, adică postmodernitatea, e o epocă nespus de favorabilă pentru mântuire.

Cine nu ne lasă să studiem, să ne rugăm, să slujim, să ne punem în dialog continuu? Cine ne oprește de la a-I sluji lui Dumnezeu și de la a fi oameni Sfinți?

Dar dacă noi ne prețuim foarte ieftin timpul mântuirii noastre, nimeni în afară de noi nu e de vină. Pentru că doar noi pierdem frumusețea lui Dumnezeu, pe care El dorește să ne-o dea la tot pasul.

Trebuie să-I fim credincioși Lui, adică fideli Lui și cuvintelor Sale! Fidelitatea înseamnă statornicia în relația cu El. De aceea și Domnul îi spune lui Tomas: „Nu fi necredincios [μὴ γίνου ἄπιστος], ci credincios [ἀλλὰ πιστός]!” [In. 20, 27, BYZ]. Căci a fi credincios înseamnă a fi stabil, a fi statornic în relația cu El și nu indiferent față de El.

Multă sănătate, pace și împlinire! Și Dumnezeu să ne bucure nespus în zilele prăznuirii Învierii Domnului! Amin.


[1] Începută la 9. 45, în Sâmbăta Luminată, pe 8 mai 2021. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 26 km/ h.

[2] În icosul Utreniei se spune: Αὕτη ἡ χάρις Θωμᾷ ἐδόθη, ταύτην ψηλαφῆσαι, Χριστῷ δὲ ἐκβοῆσαι· Κύριος ὑπάρχεις καὶ Θεός μου, cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html.

[3] Tot acolo: ὅτε τῇ πυρίνῃ πλευρᾷ προσῆλθε τοῦ Κυρίου, cf. Ibidem.