Al 34-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină
Când l-am văzut pentru
prima oară la Ploiești,
iubindu-l pe Nichita pentru totdeauna,
din poemul său am rămas numai
cu…statuă
peste timp,
spus apăsat,
undeva sus,
unde glasul său puternic
înălța poezia.
Înălțimea lui cuprinzătoare
făcea ca poezia să te îmbrățișeze,
să te îmbete de dragoste.
Căci în el vedeam
nu cum se scrie,
ci cum se naște versul
din suflet.
Și, de fapt,
noi trebuie să știm
cum arată Poetul
înainte ca să îi citim suferințele.
Noi trebuie să știm
ce fel de om este cel
care ni se dăruie.
Suferințele sale sunt
tot mai evidente
pe față.
Fața lui e o hartă
a inimii sale.
Și dacă vrem
să îi cunoaștem poezia,
trebuie să știm că Adam
a trăit între două milenii,
traducând poeții noștri
în limba lui
și pe ai lui
în a noastră[1].
[1] Terminat la 20. 37, în Sâmbăta Luminată. Și în acest poem vorbesc despre marele Adam Puslojić.