Cerul, în direct și Apă de băut: două cărți ale Acad. Adam Puslojić [I]

Mi le-a recomandat să le citesc în prima noastră discuție online: cea din 7 mai 2021. Prima carte: Adam Puslojić, Cerul, în direct, Ed. Tracus Arte, București, 2019, 89 p.[1], iar a doua: Adam Puslojić, Apă de băut, ed. a II-a, trad. în rom. de Nichita Stănescu și Ioan Flora, în col. Antologia Tracus Arte, Ed. Tracus Arte, București, 2014[2], 216 p.

În vol. Cerul, în direct, e vorba de poeme scrise în ianuarie-martie 2016.

„Aici nimica/ nu-i din/ întâmplare”, p. 7. Pentru că Dumnezeu le rânduiește pe toate în creația Sa.

Apare un om mut și taciturn ca piatra, p. 13.

„Am devenit o fotografie veche”, dar, în același timp, noi am rămas „afară din ramă”, p. 14, afară din tablou, pentru că nu ne explică doar vederea.

Apa de sub Mănăstire, Aghiasma, e cea pe care o bem pentru ca să „ascultăm/ cerul în direct”, p. 15. În noi înșine.

„nebunia poeziei”, p. 21/ „cuvânt de cuțit”, p. 23/ Fuga „prea negativă” a cailor, p. 24.

Adam încearcă aici să stea în apa lui Nichita și de aceea nu se scrie pe sine. Prea multă metaforă și prea puțin adevăr personal. Iar poezia reală e cea îndesată cu mult adevăr personal.

Haiku. Alb are următorul conținut „Viața asta/ este raza și ața/ de sub un cuțit!”, p. 26. Ața e în plus aici. Simplitatea exprimă mai bine drama personală. Eu aș fi scris: Viața mea/ este raza/ de sub cuțitul întins.

„Te adun din cer”, p. 26, pentru ca să te fac bucuria mea.

Poetul are credința că ea, „cartea/ nu va rămâne necitită”, p. 30, după cum nu își uită nici satul copilăriei sale, p. 30. Memoria păstrează „apele/ de altădată”, p. 31. Numai că apele de altădată sunt ca cele de azi, numai el nu le mai trăiește cu aceeași intensitate. Ni se pare că altcândva a fost în mod fundamental mai bine pentru că avem nostalgia trecutului. Dar atunci, când ne-am trăit viața, nu am avut întotdeauna sentimentul că trăim ceva special. De ce? Pentru că nu am fost atenți cu adevărat la sufletul nostru. La ce schimbări se produc în noi înșine. Și astăzi trăim aceeași grabă nefastă: confundăm lucrurile periferice cu cele sedimentare, cu cele care rămân în noi înșine cu adevărat.

Arâng, p. 39. Astăzi am auzit acest cuvânt pentru prima oară. Un regionalism, și înseamnă clopot[3].

„Da, și cartea minte/ atunci când nu spune/ nimica esențial”, p. 42. Sau mai multe poeme sunt mincinoase când sunt doar artă și nu și confesiune personală.

De mai multe ori editorul l-a confundat pe l cu 1.

Da, la Dumnezeiasca Liturghie, ca la orice Slujbă și rugăciune, „cerul se deschide din nou”, p. 43, și din nou, pentru că Dumnezeu ne ascultă rugăciunea noastră!

Primele versuri care îmi plac cu adevărat din această carte: „Sunt doar/ o umbră luminoasă/ din spate”, p. 48. Aluzie la vederea din spate a Domnului. Sau, dacă suntem priviți din trecut spre prezent, se vede lumina lui Dumnezeu în noi, dacă am fost oameni credincioși Lui.

Diavolul avea pistolul la el, pentru ca să lichideze oameni, p. 50.

„Lumea s-a adaptat la neant”, p. 51, prin păcatele ei. Pentru că gustă mereu din lipsa binelui, adică din păcat, ca dintr-o realitate.

O hulă neașteptată. Cum că Dumnezeu, în cer, ar duce lipsă „de personal punctual/ demn și total subtil”, p. 53, când El este slujit de Îngerii și de Sfinții Lui cu cea mai mare evlavie și subtilitate.

Omul este „un țipăt auzit”, p. 58, de Dumnezeu.

„Am inimă de vară”, p. 59, bucuroasă.

O altă hulă: că fără apă nu poate [trăi] nici Dumnezeu, p. 60. Dar dacă se referă la faptul că Fiul întrupat a cerut apă să bea Sfintei Fotini, atunci versurile sunt corecte: „Fără mine nu/ poate nici omul/ nici Dumnezeu…”, p. 60.

„În mine locuiește uneori/ și Dumnezeul din nori”, p. 62. Scopul vieții creștine e ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin slava Lui, clipă de clipă și nu doar din când în când sau uneori. Căci dacă El nu locuiește în noi, atunci se reîntorc demonii în noi, cei pe care El i-a alungat din noi atunci când am fost botezați în pruncie.

Adam se autocaracterizează ca iarbă respectabilă în poemul Copacul: „De fapt, eu iarbă sunt,/ una respectabilă”, p. 63. Cu trimitere la Nichita: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”. Una care vorbește ceea ce iubește.

Kraina natală[4], p. 64.

O altă hulă: „Nici Dumnezeu nu are/ o spirală iertătoare de tot”, p. 67. Când Dumnezeu îl iartă cu totul pe omul care se pocăiește și tocmai de aceea se umple la nesfârșit de sfințenia Lui. Iar hulele au în spatele lor carențe teologice majore. Îndrăzneala păcătoasă te face să hulești, pentru că crezi că „poți institui” adevăruri. Însă noi doar le putem recunoaște, pentru că adevărurile sunt ale lui Dumnezeu.

„eu țip luminos”, p. 69. Țipătul luminos este rugăciunea.

Dumnezeu nu stă în colivie, iar universul nu e închis, ci deschis spre Dumnezeu, p. 73. Iar Adam îmbină teologia cu filosofia adesea în mod nefast, când acum, în libertate, poate vorbi explicit despre crezul său teologic. Nichita făcea și el acest lucru, dar în comunism, unde teologia era ocultată.

„Ne-am redus viața la poezie”, p. 74. Ne-am ocupat toată viața cu poezia. Și nu trebuie să ne pară rău de ceea ce ne împlinește.

„acest Dumnezeu găsit/ pe drumuri mereu”, p. 77, e Cel care ne caută pe noi pe toate drumurile.

Poetul se simte uitat de oameni: „când m-a uitat lumea acum/ [lumea] lipsită de atenție și curiozitate”, p. 82. Însă când ne uită lumea e semn că noi ne-am separat deja de ea. Sau o privim de sus, ironic, distant…

„nu ieșim în flecare [fiecare]/ zi și noapte”, p. 87.

Am rămas, după citirea cărții, cu sentimentul de rămânere neautentică în trecut, deși cartea e din apropiere, e recentă. Pentru că Adam glosează prea mult în jurul semanticii și a problematicii lui Nichita fără să dea detalii despre viața lui de acum. Nu se angajează pe drumul său sau îi e frică să vorbească în termeni proprii despre lumea lui.

*

În Apă de băut, cartea e văzută ca o potolire a setei interioare. Abia am început a doua carte și am sentimentul presant că Adam e mai poet când recită decât atunci când scrie. Prea multe rețineri în scris.

Știe că oamenii îl socotesc „un guraliv”, p. 13.

În Adolescența își aduce aminte de poemul lui Blaga[5] și spune: „Frații mei/ deja sapă, sapă/ gropi. // Pe deasupra capetelor lor/ stelele”, p. 15.


[1] A se vedea: https://edituratracusarte.ro/produs/cerul-in-direct-adam-puslojic/.

[2] Idem: https://edituratracusarte.ro/produs/apa-de-baut/.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/arâng.

[4] A se vede: https://ro.wikipedia.org/wiki/Timoc.

[5] Mă refer la acesta: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/25978/Sapă,_frate,_sapă,_sapă.