Decembre

Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, privește –
Mai spune s-aducă jăratec
Și focul s-aud cum trosnește.

Și mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aș vrea să le-nvăț simfonia.

Mai spune s-aducă și ceaiul,
Și vino și tu mai aproape, –
Citește-mi ceva de la poluri,
Și ningă… zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Și toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citește-nainte.

E ziuă și ce întuneric…
Mai spune s-aducă și lampa  –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Și-a prins promoroacă și clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi și nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citește-nainte.[1]

Poezia a fost scrisă în 1899, pe când poetul avea doar 18 ani, și publicată prima dată în 1906 – ulterior și în volumul Plumb din 1916. Este alcătuită din șase catrene și ilustrează despărțirea poetului de sensibilitatea și influența romantică și inaugurarea unei noi viziuni și sensibilități, de esență simbolistă, modernă.

În primele trei catrene, este de remarcat decorul tradițional și atitudinea contemplativ-melancolică a eului liric, similare celor întâlnite anterior în pastelurile lui Alecsandri sau într-un sonet al lui Eminescu: retras în adăpostul unui cămin protector, poetul contemplă vijelia de afară (în sens simbolic: vijelia realității/ intemperiile lumii din exterior), în timp ce se bucură de clipele de liniște meditativă alături de iubita sa, în mijlocul obiectelor familiare care le procură o stare de calm și de mulțumire.

„Jăraticul” și „focul” care „trosnește” în sobă sunt simboluri ale căldurii afective, ale iubirii care îi unește pe cei doi și care domnește în căminul lor.

Poetul privește ninsoarea („Te uită cum ninge Decembre”) și ascultă „la horn… vijelia”, pe care o compară cu zilele propriei vieți – primul element prin care Bacovia se desparte de romantism și consemnează starea interioară haotică a omului modern. Dorința de a sesiza, chiar și în această neorânduială de sentimente, o „simfonie”, ține, de asemenea, de sensibilitatea simboliștilor pentru muzică și pentru descoperirea unei melodii interioare în toate lucrurile.

Lucrurile familiare, gesturile firești („Mai spune s-aducă jăratic”, „Mână fotoliul spre sobă”, „Mai spune s-aducă și ceaiul”) îi procură eului liric o stare de bine, de seninătate, de bucurie. Sau cel puțin așa pare la o primă lectură.

Prezența iubitei sacralizează momentul și ambientul (ca, anterior, în lirica lui Eminescu): „toate din casă mi-s sfinte”. Astfel încât lucrurile din casă și atmosfera întreagă capătă o aură aparte.

În această situație, versul din finalul celui de-al treilea catren este menit să șocheze: „Și ningă… zăpada ne-ngroape”. Verbele la imperativ indică o dorință neașteptată a eului liric, aceea de a pieri din această lume alături de iubita sa, acoperiți de o mare/ un potop de zăpadă. Dorința în sine fusese exprimată anterior și în multe poezii ale lui Eminescu (în Povestea codrului, spre exemplu: „Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi, / Și prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi”… – adormirea având sens de moarte). În poezia lui Bacovia nu mai e vorba de troiene de flori de tei, ci, de-a dreptul, de troienirea cu zăpadă, veșnică, a celor doi.

Sentimentul acesta, însă, la Bacovia, e mai înrudit cu dorința de evadare din lumea aceasta, proprie poeziei simboliste. Motivul simbolist al dorinței de evaziune este susținut și de indicarea unor lecturi provenind sau având ca subiect ținuturile îndepărtate: „Citește-mi ceva de la poluri”. Lectura reprezintă un mod de a evada din realitate, dar și de a atenua durerea morții. Așa se explică reluarea versului „Nu râde… citește-nainte” la finalul poemului. Absorbiți de lectură, ca într-o transă, cei doi pot parcurge mai lin pasajul spre moarte.

Ultimele două catrene ne apropie tot mai mult de atmosfera care l-a făcut cunoscut pe Bacovia ca poet simbolist-decadent, dar și poet al crizei conștiinței moderne. Versurile indică o stare de angoasă profundă, sentimentul de alunecare în întunericul morții. Zăpada capătă proporții hiperbolice, apocaliptice, întunecând lumina zilei și acoperind lumea: „E ziuă și ce întuneric… / Mai spune s-aducă și lampa – / Te uită, zăpada-i cât gardul, / Și-a prins promoroacă și clampa. // Eu nu mă mai duc azi acasă… / Potop e-napoi și-nainte, / Te uită cum ninge Decembre… / Nu râde… citește-nainte”.

Versul „Te uită cum ninge Decembre…”, prezent în strofele a-ntâia, a patra și a șasea, capătă valoare de refren. Totodată, poziția lui la începutul și la finalul poeziei indică faptul că ninsoarea este elementul principal în poezie, elementul decisiv, menit să schimbe definitiv fața lumii. De asemenea, insistența pe verbele privirii („te uită”, „privește”: „Te uită cum ninge Decembre… / Spre geamuri, iubito, privește /…/ Te uită, zăpada-i cât gardul”) – la imperativ –, sugerează o stare de fascinație care se schimbă în teroare în momentul în care zăpada devine potopitoare, acoperind lumea. Eul liric privește tensionat evoluția progresivă a dimensiunilor zăpezii care se depune, ajungând să fie mai întâi „cât gardul” și transformându-se apoi în „potop”, în calamitate de proporții.

Treptat, universul este cuprins de zăpadă și de îngheț, înconjurând casa și blocând orice modalitate de scăpare („Și-a prins promoroacă și clampa [clanța]”). Zăpada, viscolul și înghețul care asediază căminul în care se adăpostesc cei doi îndrăgostiți se află în antiteză cu atmosfera interioară, plină de căldură și pace sufletească – deși ninsoarea abundentă îi provoacă eului liric o reverie macabră și frisoane de teamă la gândul dispariției sub un munte de zăpadă.

Descoperim în poezie o dublă antiteză, atât între interiorul domestic pașnic și exteriorul în care se manifestă iarna dezlănțuită („Decembre”, ca o adevărată forță naturală personificată, ce poate să nimicească întreaga lume), cât și între culoarea albă a zăpezii și întunericul universal pe care îl provoacă. Ninsoarea avea, de obicei, în poezia tradițională, calitatea de a fi feerică, de a crea un peisaj mirific, fascinant. De aceea, cu atât mai șocantă este, aici, posibilitatea întrevăzută de Bacovia de a muri din cauza ninsorii abundente, care le acoperă casa treptat. Potopul este un motiv recurent în lirica lui Bacovia, dar este neobișnuită viziunea unui potop provocat de ninsoare.

Există totuși un sens în această alegere, dacă ne gândim că ninsoarea/ zăpada reprezintă elementul purificator în această poezie, destinat să transfigureze lumea, să schimbe definitiv realitatea contemporană care îi nemulțumea profund pe poeții simboliști, între care se numără și Bacovia. Din această perspectivă, și poezia Decembre comunică aceeași tensiune lirică fulminantă, ca majoritatea poemelor bacoviene (cu precădere cele din primele trei volume). De asemenea, ca în multe alte poeme bacoviene, utilizarea frecventă a punctelor de suspensie sugerează abolirea discursului liric extins, limitarea expresiei la ceea ce un critic numea o pantomimă a eului liric, ca semn al dezolării și al neputinței.

Remarcăm, pe tot parcursul poeziei, prezența destul de rară a figurilor de stil clasice (o metaforă: simfonia zilelor; o comparație: „zăpada-i cât gardul”; o imagine poetică hiperbolică: „potop e-napoi și-nainte”).

Tema poeziei este cea a evaziunii/ a evadării din această lume. Aici evaziunea nu e de ordin geografic (spre ținuturi exotice, necunoscute), ci de ordin spiritual, spre eternitate. E vorba de transgresarea efemerului pe fondul lecturii „de la poluri”.


[1] Puteți audia și melodia compusă și interpretată de Nicu Alifantis, pe versurile acestei poezii de Bacovia: https://www.youtube.com/watch?v=C5eusmEqeb0