Prima clarificare a modului meu de a traduce Dumnezeiasca Scriptură

Când deschid o carte sau o traducere teologică nu doresc ca ea să fie proastă, ci să fie folositoare pentru credința și munca mea teologică. Și ca să nu fie proastă trebuie să fie scrisă cu profunzime duhovnicească, cu multă conștiință și cu serioasă muncă de cercetare.

Însă, când vine vorba de Dumnezeiasca Scriptură, care e plină de taine ce ne depășesc la modul abisal, am nevoie de oameni care să înțeleagă și să accepte în mod smerit logica ei internă și să o traducă cu o cinste și o evlavie ireproșabile. Această logică internă e matematica lingvistică a Scripturii. Căci Scriptura e scrisă într-un fel al ei, care multora li se pare extrem de învechit (și așa și este!), și care îți cere să o traduci așa cum este. Cum așa cum este? Lingvistico-gramatical!

Fiecare cuvânt în limba română trebuie căutat și ales cu precizie, așa cum alegi o culoare pentru tablou sau o cărămidă pentru un zid. Iar fiecare cuvânt trebuie pus în traducere la cazul lui, la forma lui, la diateza lui cu rigoare maximă. Adică să nu îți permiți nicio libertate literară, pentru că vrei să vezi ce spune textul.

Iar eu sunt absorbit când traduc de acest lucru: despre ce a vrut Dumnezeu să ne spună din punct de vedere lingvistic, cu acuratețe maximă, în acea fărâmă de text a unui verset.

Dacă aș traduce Luceafărul în limba engleză, eu aș căuta corelativele exacte în limba engleză. Dacă nu le-aș avea, atunci le-aș inventa, dar nu aș folosi cuvinte aproximative. La fel și aici: nu mă interesează cât de greoi e textul Scripturii, că se tot repetă anumite cuvinte, că sunt diverse greșeli de copiere care au fost perpetuate în text, că eu, literat fiind, aș putea să dau expresii „ceva mai bune” în anumite situații, pentru că eu vreau să cunosc și să exprim adevărul fiecărui verset…așa cum face o fotografie: redă totul.

Tocmai de aceea, eu am ediția științifică a unei cărți, unde pun tot ceea ce găsesc la fața locului, dar și una liturgică, unde pun exercițiul final al traducerii. Părintele Alexandru Mihăilă mi-a trimis azi-noapte partea sa de 5 versete, asupra cărora am convenit, adică profusul finit pe care eu îl pun în edițiile liturgice. Și traducerile sale sunt acestea:

Septuaginta:

1. Pentru sfârșit. Un psalm al lui David, 2. când a venit la el profetul Natan, după ce [David] intrase la Bersabe. 3. Miluiește-mă, Dumnezeule, după mila ta mare și după mulțimea îndurărilor tale șterge fărădelegea mea. 4. Mai mult spală-mă de nelegiuirea mea și de păcatul meu curăță-mă, 5. căci nelegiuirea mea eu o cunosc și păcatul meu este mereu în fața mea.

Textul ebraic masoretic:

1. Al conducătorului cântăreților. Un psalm al lui David, 2. când a venit la el profetul Natan, după ce [David] intrase la Batșeba. 3. Miluiește-mă, Dumnezeule, după iubirea ta, după mulțimea îndurărilor tale șterge fărădelegea mea. 4. Sporește*, spală-mă de nedreptatea mea și de păcatul meu curăță-mă, 5. căci fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu este mereu în fața mea.

* emendare: mai mult.

Însă eu voi traduce versetele în mod explicativ, adică așa cum fac în traducerile mele științifice. Pentru că numai astfel pot să mă explic în munca mea de traducere.

Încep și eu tot cu LXX (Septuaginta), care e Vechiul Testament al Bisericii, și pe care îl și traduc în cărțile și în predicile mele.

Ps. 50. 1: εἰς τὸ τέλος [Întru sfârșit], ψαλμὸς τῷ Δαυιδ [psalmul lui David]. Prepoziția în Ac. εἰς aș fi putut să o traduc în 5 feluri: în, întru, spre, cu, înspre. Din cauza experienței în traducerea Scripturii, care te învață multe taine lingvistice numai dacă te ocupi cu ea ani la rând, am optat pentru întru. Prepoziția e la Ac. pentru că însoțește pe τὸ τέλος aflat la Ac. Și pe τέλος îl traduc adesea cu înțelesul lui de bază, acela de sfârșit. ψαλμὸς e la N. și l-am tradus ca atare, iar David e la D. și l-am tradus ca atare în limba română. Adică traduc textul Scripturii potrivit regulilor fundamentale ale sintaxei. Căci dacă nu traduci un text potrivit morfologiei și sintaxei, ci „interpretezi” textul după cum vrei ca el să sune de „bine”, atunci îl falsifici, îl batjocorești, îl ideologizezi și nu îl traduci.

Ps. 50, 1 nu s-a terminat cu punct, ci cu virgulă, pentru că se continuă în v. 2.

Ps. 50. 2: ἐν τῷ ἐλθεῖν πρὸς αὐτὸν Ναθαν τὸν Προφήτην [când (a fost) să intre către el Natam Profetul], ἡνίκα εἰσῆλθεν πρὸς Βηρσαβεε [în vremea când (David) a intrat către Birsabee].

Sintagma ἐν τῷ ἐλθεῖν e la D. Avem o prepoziție urmată de un infinitiv aorist activ. Pe ἐν o traduc adesea prin în sau în[tru]. Aici însă o traduc cu „când”, în mod legitim, pentru ca să o leg de infinitivul aorist activ, care, în limba română, se traduce la conjunctiv prezent. Și pentru ca să-l pun pe când lângă să intre într-un mod elegant, l-am introdus aici pe a fost în paranteze rotunde, indicând că e al meu, pentru să se creeze un legato de expresie: când a fost să intre.

În text avem Ναθαν, la Ac., dar nominativul numelui este Ναθάμ. După cum numele femeii cu care a păcătuit Sfântul David este Βηρσαβεε, la Ac., dar nominativul său are aceeași formă. De aceea avem David, Natam și Birsabee în română, dacă le transliterăm în mod real. De aceea LXX sună grecește în română, după cum WTT sună evreiește în română.

Și dacă noi vrem ca Scriptura să sune „ca-n română”, atunci o falsificăm, pentru că nu putem translitera după cum ne place numele din Scriptură (așa cum s-a făcut în ediția sinodală în uz) și nici nu putem compila mai multe ediții în una și să spunem că asta e „Scriptura” Bisericii. Ci trebuie să traducem LXX pentru VT și BYZ pentru NT.

Și când eu îi spuneam aseară Părintelui Alexandru că traducerile sale din ebraică nu sună evreiește la acest lucru mă refeream: la faptul că nu transliterează corect numele ebraice, după cum nici nu respectă sintaxa ebraică, ci ne oferă o traducere „interpretativă”, adică falsificatoare a textului. E dreptul său să traducă după cum dorește. Însă e dreptul meu să îi atrag atenția că pe o traducere ca a sa nu se poate face exegeză, ci doar speculație teologică.

Aș putea, dacă m-aș obosi până la capăt (ceea ce nu vreau, pentru că mai am și alte lucruri de făcut!), să explic fiecare verset tradus în acest fel. Dar cred că s-a înțeles ce fel de traducere practic: una strict gramaticală și transliterând numele persoanelor biblice după forma lor de nominativ.

Să fac același exercițiu și pe WTT!

Ps. 50 e Ps. 51 în WTT.

Ps. 51, 1: ‎לַמְנַצֵּ֗חַ [a celui conducând cântarea], מִזְמ֥וֹר [cântarea] לְדָוִֽד [lui David],

Toate cuvintele sunt la singular în v. 1, iar imprecizia gramaticală a limbii ebraice poate naște multe speculații periculoase. De aceea ești pus să optezi mult mai brutal în limba ebraică în materie de traducere în comparație cu limba greacă sau cu limba latină.

Ps. 51, 2: בְּֽבוֹא־אֵ֭לָיו נָתָ֣ן הַנָּבִ֑יא [când (a fost) să intre către (el) Natan Profetul], כַּֽאֲשֶׁר־בָּ֗֜א אֶל־בַּת־שָֽׁבַע [când acesta a intrat către Bat-Șaba].

Natan [‎נָתָ֣ן] și Bat-Șaba [‎בַּת־שָֽׁבַע] în ebraică, iar Natam [Ναθάμ] și Birsabee [Βηρσαβεε] în greacă! Adică, curat evreiește și curat grecește, coane Fănică! Dar dacă nu transliterezi numele așa cum sunt în ediția pe care o traduci, ci le „românizezi”, și dacă nu traduci textul Scripturii în toată gramaticalitatea lui, ci îl pui în română după cum îți convine, credincioșii Bisericii nu vor ști niciodată ce scrie acolo, în textul Scripturii.

Așa că, Părinte Alexandru, eu cred că m-am făcut mai explicit, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru cititori. Dar mi-am luat măsură de precauție: am numit textul de față prima clarificare. Căci, cine știe?, poate urma a doua, a treia, a suta „clarificare” despre ceva atât de evident: despre textul Scripturii, pe care, pentru prima dată după ediția din 1688, încerc să îl traduc în sinceritatea lui. În sinceritatea de care ține mântuirea noastră. Și pentru ca așteptarea să nu continue, iată, l-am publicat azi, în zi de praznic!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *