Zi: 6 iunie 2021

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Când nu ai văzut niciodată cu ochii tăi, pentru că te-ai născut orb, nu știi cum arată lumina, soarele, florile, lumea în ansamblul ei. Dar dacă nu ți-ai curățit ochii inimii tale și n-ai văzut niciodată slava lui Dumnezeu, a Dumnezeului Celui viu, tot orb ești, pentru că n-ai văzut lumina cea adevărată, cea care îl curățește, îl luminează și îl sfințește pe tot omul credincios, pe tot fiul Bisericii Sale.

Ești orb dacă nu te vezi pe tine, dacă nu îți vezi adâncul tău, dar ești orb și dacă nu vezi adâncul vieții celorlalți. Suntem orbi dacă nu ne iubim aproapele, dacă nu îl iertăm, dacă nu ne rugăm pentru el, dacă nu îi vrem același bine ca și nouă: mântuirea cea veșnică. Căci „dacă avem să zicem că păcat nu avem [ἐὰν εἴπωμεν ὅτι ἁμαρτίαν οὐκ ἔχομεν], ne înșelăm pe noi înșine [ἑαυτοὺς πλανῶμεν] și adevărul nu este în[tru] noi [καὶ ἡ ἀλήθεια οὐκ ἔστιν ἐν ἡμῖν]” [I In. 1, 8, BYZ]. Pentru că adevărul stă în noi numai dacă ne recunoaștem cu adevărat starea noastră de păcătoșenie interioară, de stricăciune interioară. Dar, „dacă avem să ne mărturisim păcatele noastre [ἐὰν ὁμολογῶμεν τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν], credincios este și drept [πιστός ἐστιν καὶ δίκαιος]”, El, Dumnezeul nostru, „ca să ne ierte nouă păcatele [ἵνα ἀφῇ ἡμῖν τὰς ἁμαρτίας] și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea [καὶ καθαρίσῃ ἡμᾶς ἀπὸ πάσης ἀδικίας]” [I In. 1, 9, BYZ].

De unde rezultă că El ne iartă pe noi de toată nedreptatea, de tot păcatul pe care noi l-am făcut și care nu ne lasă pe noi să fim Drepți și Sfinți înaintea lui Dumnezeu, dacă ne mărturisim Lui cu pocăință. Dacă ne mărturisim adevărul nostru cel mai brutal, cel mai sincer, adevărul nostru adevărat, și prin care adevărul Lui rămâne în noi.

Căci poate v-ați întrebat vreodată care e legătura interioară dintre sfințenia personală și adevărul lui Dumnezeu. De ce trebuie să fim Sfinți, pentru ca adevărul Lui să rămână în noi? Sau de ce au Sfinții în ei adevărul lui Dumnezeu și nu vor să se lepede de el niciodată? Pentru că, pe măsură ce ne sfințim viața, pe atât iubim adevărul lui Dumnezeu cu mai multă evlavie, cu mai multă acrivie, cu toată exactitatea lui.

Căci cel care nu cunoștea teologia lui Dumnezeu, dar nici nu se sfințește pentru ca să fie propriu teologiei sau adevărului lui Dumnezeu, nu ține la exactitatea credinței. E relativist, la el merge „și altfel”, pentru că el crede că „nu contează tot ce a zis Biserica” vreodată. Dar cel care crește zilnic în sfințenia lui Dumnezeu, acela înțelege că toate ale Bisericii au o legătură interioară desăvârșită. Pentru că textul Scripturii și textele Sfinților și dogmele și canoanele și Slujbele și istoria și viața Bisericii sunt un tot unitar. Dacă nu le vezi ca pe un tot care te mântuie, atunci ești orb. Și dacă ești orb, atunci nu poți să vezi subtilitățile abisale dintre toate cele ale Bisericii, dar nici relația incomprehensibilă a lui Dumnezeu cu Biserica Sa și cu întreaga Sa creație.

O traducere adulterină, infidelă a Dumnezeieștii Scripturi, o traducere neserioasă a Sfinților, o traducere falsificatoare a Slujbelor Bisericii, o predică ce nu are de-a face cu experiența interioară a sfințeniei, lipsa realilor Părinți și Duhovnici ai Bisericii te duc pe arătură…și nu la mântuirea ta. Pentru că mântuirea ta e formată din adevărul lui Dumnezeu. Și pentru ca să încapă adevărul lui Dumnezeu în tine, tu trebuie să vii la El și să te mărturisești Lui neîncetat, pentru ca adevărul Lui să fie bucuria și împlinirea ta.

Pentru că adevărul lui Dumnezeu nu încape în tine, dacă tu nu te recunoști drept păcătosul ce ai nevoie neîncetat de mila și de ajutorul lui Dumnezeu. Dar când nu ne mai mințim pe noi înșine, când în noi înșine spunem adevărului adevăr și minciunii minciună, și Îi mărturisim Lui toată minciuna din noi, atunci devenim tot mai încăpători pentru adevărul lui Dumnezeu, căci el vine la cei care nu se mai mint pe ei înșiși.

De aceea, dacă vrem să fim oameni adevărați, atunci trebuie să ne sfințim viața în fiecare zi. Și dacă ne sfințim viața în fiecare zi, atunci pe fiecare zi ne vindecăm de orbirea ontologică, de orbirea pe care patimile noastre au produs-o și o produc neîncetat în ființa noastră.

– Însă ce înseamnă a-ți sfinți viața?

– A te umple zilnic de slava lui Dumnezeu, de viața Lui cea veșnică! Pentru că faptele noastre evlavioase, făcute împreună cu Dumnezeu, sunt lumânarea vieții noastre, sunt capacitatea noastră de a fi aprinși de Dumnezeu, dar slava Lui este focul dumnezeiesc ce aprinde lumânarea ființei noastre. Prin tot ceea ce facem în credință în ființa noastră, noi ne pregătim pentru primirea și păstrarea slavei Lui în noi. Dar mântuirea noastră nu vine din faptele noastre, ci din aprinderea noastră dumnezeiască de slava Lui, din strălucirea slavei Lui în noi înșine. Căci mântuirea e divino-umană, e conlucrare cu Dumnezeu și nu o reușită pur umană. Iar cei care văd asceza Bisericii ca pe o performanță individualistă și nu ca pe o conlucrare tainică și preadumnezeiască dintre Dumnezeu și noi, nu știu nimic despre mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne cheamă dintru început la mântuire, e Cel care ne sprijină neîncetat în lucrarea mântuirii noastre și ne mântuie pe noi prin coborârea Sa în noi prin slava Lui și prin continua Lui locuire în noi și convorbire și învățare tainică a noastră. De aceea, robii Lui sunt cunoscuți de către El neîncetat și sprijiniți neîncetat de către El, pentru că El e mereu cu ei și ei cu El. Și cine vrea să îi cunoască pe robii Lui, aceia trebuie să Îl roage pe El ca El să i-i descopere. Și Dumnezeu îți descoperă pe Sfinții Lui – și pe cei care sunt cu totul în Împărăția Lui, dar și pe cei de lângă tine, care acum sunt în viața aceasta, cu noi –, dacă cu adevărat mergi pe calea mântuirii. Căci El dorește să te ajute neîncetat prin cei în care El locuiește. Pentru că numai ajutat de Sfinții lui din cer și de cei de pe pământ, tu poți să vezi, să vezi cu adevărat. Să te vezi pe tine, să îi vezi pe alții, dar, în primul rând, să Îl vezi pe Dumnezeu, pe Cel care este Lumina lumii [In 9, 5] și Cel care ne umple pe toți de reala vedere, de vederea cea duhovnicească.

Însă în Evanghelia de azi [In. 9, 1-38] – că tot am amintit de In. 9, 5 – Domnul spune acest lucru despre Sine la versetul la care am făcut referire: „Oricând în lume am să fiu [Ὅταν ἐν τῷ κόσμῳ ὦ], lumină sunt a lumii [φῶς εἰμι τοῦ κόσμου]” [In. 9, 5, BYZ].

– Însă când nu e Fiul Tatălui în lume, dacă „toate prin El s-a[u] făcut [πάντα δι᾽ Αὐτοῦ ἐγένετο]” [In. 1, 3, BYZ] și El le susține pe toate întru existență, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt?

– Da, El este întotdeauna în lume prin slava Lui, pentru că El susține lumea întru existență! Dar pentru ca să simți prezența Lui în lume trebuie să te faci locaș rațional al lui Dumnezeu. Trebuie să Îl lași pe El să Se odihnească în tine prin slava Lui. Trebuie să te umpli de slava Lui, de lumina Lui cea dumnezeiască, pentru ca să te faci și tu lumină. Și astfel, recitind spusa Domnului în următorii termeni, toate devin clare: „Oricând am să fiu în tine prin slava Mea, oricând am să fiu în tine, cel care acum ești în lume, Eu sunt lumina ta, Eu, Cel care sunt lumina întregii existențe”. De unde înțelegem că nu putem vedea niciodată cu adevărat, dacă nu suntem plini de slava Lui, adică de lumina Sa cea sfântă, care ne umple de vedere. De adevărata vedere a toate.

Și așa înțelegem neîncetata strigare a Sfântului Grigorios Palamas către Născătoarea de Dumnezeu, atunci când cerea de la ea să primească în el slava lui Dumnezeu: „Φώτισόν μου τὸ σκότος [Luminează întunericul meu!]”[2]. Căci el conștientiza că este în întuneric și că întunericul e în el, dacă nu simte și nu vede în el slava cea veșnică a lui Dumnezeu. Întunericul nostru interior e nesimțirea și nevederea slavei Sale. Iar strigarea lui isihastă, neîncetată, e strigarea vie, neîncetată a tuturor Sfinților către Dumnezeu. Pentru că El este Lumina tuturor, adică Izvorul veșnic de viață și de cunoaștere și de sfințenie al tuturor făpturilor Sale raționale, adică al Îngerilor și al oamenilor.

Oricând [ὅταν] El e în noi, El este lumina noastră! Și dacă suntem plini de lumina Lui, atunci nu mergem prin întunericul necunoașterii de Dumnezeu, ci prin simțirea și vederea Lui, adică prin cunoașterea Lui cea neîncetată, veșnică. Și această cunoaștere dumnezeiască – pe care o dobândim prin simțirea slavei Sale, prin luminarea noastră de către slava Sa și prin vederea dumnezeiască a slavei Sale – e cunoașterea care ne mântuie pe noi sau e drumul îndumnezeirii noastre. Și despre această cunoaștere sfântă au scris Sfinții lui Dumnezeu din propria lor experiență, adică despre teologia cea dumnezeiască a Bisericii Sale. Și pentru ea s-au nevoit toată viața și au apărat-o cu prețul vieții lor, pentru că era teologia care îi sfințea pe ei neîncetat. Era iubirea, era viața și respirația lor clipă de clipă.

…Domnul l-a trimis pe orb la Siloam [Σιλωάμ], despre care Sfântul Ioannis Teologul ne spune că înseamnă Ἀπεσταλμένος/ Apestalmenos [Trimis] [In. 9, 7, BYZ]. De la verbul ἀποστέλλω [apostello], care înseamnă din sau prin trimitere[3], îl avem și pe Ἀπόστολος [Apostolos], pe Apostol. Și ἀπόστολος [apostolos] înseamnă trimis de Dumnezeu și vestitor[4] al voii lui Dumnezeu în lume. Trimis de El ca să vestească Evanghelia mântuirii la toată făptura.

De aceea, când vorbim despre vocația apostolică a Bisericii, despre chemarea ei sfântă de a propovădui aidoma Sfinților Apostoli ai Domnului, nu vorbim doar despre a lua în mână Scriptura și de a citi din ea. Pentru că vocația apostolică a Bisericii nu se reduce la păstrarea și citirea Scripturii în Biserică la Slujbe, ci este una harismatică. Pentru ca să fii apostolic în viața și în teologia ta trebuie să îți asumi întreaga teologie a Bisericii, pe care Dumnezeu să ți-o certifice interior prin simțirile, luminările și vederile dumnezeiești pe care El ți le dăruie în procesul continuu de sfințire al vieții tale.

Căci Sfântul Grigorios Palamas se nevoia să cunoască teologia Bisericii, să o cunoască din cărțile Bisericii, dar, în același timp, striga tot timpul după slava lui Dumnezeu. Nu se încredea doar în citirile sale, pentru că știa că Dumnezeu deschide neîncetat mintea omului și îl face să le înțeleagă. Căci citirea teologică și cuprinderea personală a Tradiției și a Istoriei Bisericii merg mână în mână cu curățirea ta de patimi, cu luminarea și cu sfințirea ta. Și când Dumnezeu coboară în tine prin slava Lui și când te umple de vederi și de înțelegeri dumnezeiești, când te face o bibliotecă vie, o gură vie, o gură vorbitoare a Bisericii, atunci te trimite apostolic spre toți, pentru că reprezinți gura apostolică a Bisericii.

Tocmai de aceea am spus că vocația apostolică a Bisericii e harismatică. Căci nu e de ajuns doar să fii Episcop sau Preot, adică nu e de ajuns doar hirotonia validă a Bisericii pentru ca să fii autoritativ în Biserică, ci trebuie să îți asumi toată viața și teologia Bisericii și, în același timp, să fii trimis mistic de către El, harismatic, ca unul plin de intimitatea cu Dumnezeu și de harismele Sale cele prea mari, ca să vorbești și să faci lucruri dumnezeiești, mântuitoare pentru oameni.

Din acest motiv, noi nu avem doar Sfinți Apostoli în istoria Bisericii, ci și Sfinți întocmai cu Apostolii [Ἱσαπόστολοι] Domnului. Și cei întocmai cu Apostolii sau asemenea lor în viață, în sfințenie și în lucrarea lor bisericească, sunt în toate secolele, până azi. Căci dacă avem națiuni îmbisericite pe fața pământului, avem și altele care sunt în afara ei sau au ajuns din nou în afara ei. Și pentru acestea Dumnezeu Își va trimite Sfinții Lui Apostoli, pentru ca să le aducă în Biserică sau să le readucă în Biserica Lui.

Fiindcă, iubiții mei, Biserica este plenitudinea a tot adevărul, a toată harisma și a toată sfințenia lui Dumnezeu, atâta timp cât „în El [ἐν Αὐτῷ]”, în Hristos Dumnezeu, „locuiește toată plinătatea dumnezeirii în mod trupește [κατοικεῖ πᾶν τὸ πλήρωμα τῆς θεότητος σωματικῶς]” [Col. 2, 9, BYZ]. În Biserica Sa, care e trupul Lui mistic, locuiește tot adevărul și toată slava Treimii, pentru că slava Lui locuiește în noi, în cei răscumpărați de El din mâinile demonilor și înfiați de El în Botez prin slava Lui. Căci mai înainte ca să existe locașurile Bisericii, acestea atât de teologic și de frumos construite, au existat cei care au crezut în Dumnezeu și L-au urmat pe El și s-au umplut de adevărul Lui, iar mai apoi au fost umpluți de slava Lui la Cincizecime.

La început au fost Apostolii, cei trimiși de El în lume ca să facă o singură Biserică din întreaga lume, dar aceștia au fost umpluți mai întâi de harisma Preoției și de slava Treimii, pentru ca nu doar să propovăduiască, ci și să instituie Biserica în mod sacramental. Propovăduirea nu e un scop în sine, ci e o trimitere continuă spre îmbisericirea oamenilor și spre unirea sacramentală cu Hristos Dumnezeu. Auzi predica Bisericii nu doar pentru că e plăcută și te învață multe, ci în primul rând pentru că e plină de adevărurile mântuirii tale. Iar pe tine te interesează să învii din morți, să nu mai fii orb, ci văzător de Dumnezeu și de oameni, să îți sfințești viața ta.

Așa că interesul nostru bisericesc, interesul nostru sfânt, e acela de a ne mântui. Venim la Biserică pentru ca să ne mântuim și nu pentru ca să pierdem timpul. Dar mântuirea nu este întrecere sportivă orgolioasă, unde numai unul din mulți câștigă locul întâi, ci mântuirea este comunională. Pentru că noi ne mântuim împreună, aici, în Biserica slavei Sale, ajutându-ne unii pe alții în mod continuu. Iar sporirea fiecăruia în viața cu Dumnezeu e personală și interioară, dar ea este deschisă mereu spre ceilalți și trăită împreună cu ceilalți. Căci noi nu ne pregătim pentru o viață capitalistă, nu ne pregătim pentru: „să moară mulți, cât mai mulți, dar nouă să ne fie bine”, ci pentru o veșnică viață comunională în Împărăția lui Dumnezeu. Unde să trăim împreună cu toți Sfinții lui Dumnezeu, cei din toate secolele, și cu toate Sfintele Puteri cerești ale lui Dumnezeu.

De aceea, cei care nu ne înțeleg credința, nu ne înțeleg nici atitudinile profund creștine ca neam. Ospitalitatea noastră profundă, iubirea noastră de frumos și de curăție, împreuna locuire cu noi a celor de alte credințe și de alte neamuri, modul nostru pașnic de a trăi și continua noastră dăruire, care înseamnă masă împreună, prăznuire, răsar din credința noastră.

Miorița[5] nu e un elogiu adus defetismului și inacțiunii, ci o rafinare culturală a teologiei purtării de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când simți că voia lui Dumnezeu e să accepți boala, nereușita, moartea, a te lupta cu El înseamnă a fi infantil. După cum Meșterul Manole[6] nu este o pledoarie pentru imobiliare zidite peste Biserici și cimitire, ci o subliniere identitară de excepție. Pentru că românii își zidesc și își păstrează Bisericile cu multă trudă, dar și cu totală iubire față de ele. Se zidesc în Bisericile pe care le zidesc, pentru că le zidesc pe iubirea lor. Și rămân în memoria Bisericii lor, pentru că se îngrijesc de ele în mod activ.

Căci Bisericile se țin cu iubire în primul rând și nu cu bani! Dacă iubești pe Dumnezeu și Biserica Lui, atunci toată averea ta e averea Bisericii, pentru că o folosești spre binele Bisericii Sale. Dar dacă lași Bisericii doar o bancnotă modestă, când te duci pe la Paști sau când vine Preotul pe la tine cu Botezul, nu știi cum e cu iubirea. Pentru că iubirea de Dumnezeu vine în mod curent la Biserică, pentru că trăiește tot timpul bisericește. Dar dacă toată viața ta e viața Bisericii, atunci nu cumperi doar 3 lumânări sau nu dai doar 30 de lei la o colectă, ci îți dai toți banii pe cărți teologice, pe Sfinte Icoane, pe pelerinaje, pe întrajutorarea semenilor, pe întreținerea Bisericilor și a Mănăstirilor. Căci ceea ce contează pentru tine nu sunt banii, ci iubirea ta pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Iar când iubești, nu te uiți la bani, ci la relație! Iar mântuirea e relație evlavioasă cu Dumnezeu și cu semenii tăi.

Joi, la praznicul Înălțării Domnului, îi vom pomeni în mod special pe cei care au murit pentru noi de-a lungul secolelor, pentru ca Biserica românească să rămână apostolică. Căci dacă strămoșii noștri nu ar fi rămas în Biserica Cincizecimii și a Apostolilor, astăzi ne-am fi închinat spre „Makkah al-Mukarramah”[7] sau spre Roma și nu spre „Răsăritul cel dintru înălțime [ἐξ ὕψους Ἀνατολήν]”[8]. Dar ei și noi am ales să Îl slujim pe Răsăritul nostru cel dintru înălțimea slavei Sale, acolo unde S-a înălțat ca să înalțe firea noastră pentru veșnicie în Dumnezeiasca Treime, pentru ca să fim și noi acolo unde este El. Și toți cei care ne-au ajutat și ne ajută să fim creștini sunt în rugăciunile noastre pururea, pentru că iubirea și jertfa lor sunt fundamentele păcii noastre.

Să ne reîntâlnim cu bine și să trăim ultimele zile pascale cu pace și cu bucurie dumnezeiască! Căci praznicul Învierii Domnului se termină miercuri, 9 iunie 2021. Adică nu ține 3 zile, ci 39 de zile, pentru ca să simțim din plin că prăznuim dumnezeiește. Amin!

---

[1] Începută la 8. 05, zi de vineri, pe 4 iunie 2021. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] PG 151, col. 566 C.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ἀποστέλλω.

[4] Friberg Greek Lexicon, 3.299, apud BW 10.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Miorița și https://ro.wikisource.org/wiki/Miorița.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Meșterul_Manole și https://ro.wikisource.org/wiki/Mănăstirea_Argeșului.

[7] Idem:  https://en.wikipedia.org/wiki/Mecca.

[8] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/12/19/predica-la-duminica-anterioara-nasterii-domnului-2020/.