Trecerea surâsului [2]

Adam Puslojić, Trecerea surâsului, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, primul volum din trilogia poetică  Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 142 p. Prima parte e aici.

În De vorbă cu amicul Cepoi, Adam declară că nu mai poate să creadă în minuni, pentru că are „o noapte întreagă” în jurul lui și adânc în sine, p. 26. Însă versul de apogeu al poemului este: „ochii ei împliniseră doar două/ lacrimi”, p. 26. Ochii mamei…Pentru că mama se definește în primul rând prin iubirea ei pentru copiii ei. Și dacă ochii ei n-au lacrimi înseamnă că ea n-are inimă de mamă.

Două feluri de petece (plural popular, preferat în locul lui petice): unul „de hârtie de zăpadă”, iar altul „de cenușă”, p. 29. Pentru că scrisul nostru se dezvoltă pe spații efemere.

Gheața de „pe lume”, p. 30, e gheața din lume, din inimile oamenilor. Și asta îl înspăimântă. După care vine tristihul autograf: „sunt/ singur/ între două cuvinte”, p. 30. Pentru că toate poemele le scrii cu tine însuți, cu cine ești atunci, cu tot ceea ce te doare și te bucură. Iar singurătatea face parte din creație, ca, de altfel, și dăruirea față de public. Nu poți să dărui până când nu naști cuvinte în singurătatea ta. Ele te vor purta spre publicul cititor, care va simți și ce ai scris, dar și cum te-ai simțit când ai scris.

Trebuie să oferim „un răspuns credibil”, p. 33, despre noi, despre existența noastră pe pământ. Iar poetul vrea să trăiască „în tăcere și pace”, p. 33.

De ce lumina zilei de mâine e „șovăitoare”?, p. 34. De ce ezită, de ce e nehotărâtă?

Adam observă în mod esențial că „tăcerea sfântă/ ne tot caută prin lume”, p. 35. Că atunci când nu mai vorbim trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dăm cu totul Lui.

Brâncuși e „cel mai lustruit” român, p. 36, pentru că are opere îndelung șlefuite. Iar „poezia care nu minte, [aceea] cântă”, p. 36, se bucură, tresaltă.

Pentru că povestește, „Homer este un copil”, p. 36. Iar Homer este, de fapt, Omiros [Ὅμηρος][1]. Iar Ὅμηρος înseamnă Cel care se alătură împreună[2] [cu alții]. Cel care ia parte la evenimente prin ceea ce povestește.

Se simte „trădat”, p. 38, pentru că îl doare faptul că nu suntem „o singură/ inimă”, p. 39. Dar orice nou poem al său vrea să fie „o simplă iubire”, p. 43, pentru că opera sa este umbra vieții sale, p. 43.

Orice an „curat” este unul „ispășitor”, p. 44. Orice an în care ne pocăim e un an mântuitor pentru noi.

Ajungem la un moment dat să avem vii și morți „într-un echilibru/ absolut”, p. 48, în inima noastră. Pentru că sunt deopotrivă de mulți și unii și alții.

Ochii închiși ai Domnului de pe Cruce: „cântarul cosmic…[este] neutru și obiectiv/ ca ochiul închis/ al Domnului nostru”, p. 48. Pe când orice pământean este „răstignit”, p. 51. E un om suferind.

Berea rece apare în poemul Nu știu, fraților, p. 54, dar tot acolo apare și „gutui[ul] de salcâm”, p. 54. Cu „cana bunicului” se termină un poem din luna august, a anului 2008, numit „Apa cuvintelor”, p. 56. Pentru că cuvintele trebuie să le bei cu cana, să le bei din destul, adică să le citești din destul sau să le vorbești mult.

Lumină „aspră”, p. 57. Cum crede că va muri: „odată, pe neașteptate/ fulgerător și amical”, p. 59. Finalul poemului Aproape adormit: „umbra mea mă doare/ tot mai tare”, p. 62. Iar posteritatea este „vremea tăcerilor mele/ din mers și din versuri”, p. 67.

„Altarul meu/ este chiar Dumnezeu”, p. 68. Dacă ne facem inima un altar rațional, în care Îl chemăm continuu pe Dumnezeu, atunci El vine în noi și rămâne în noi.

Soldații „îngeriți”, p. 68, cei care au mers în Împărăția lui Dumnezeu. Iar când se întoarce în satul său, el coboară spre sine: „Cobor spre mine/ la țară/ ușor și calm/ ca un topor ascuțit/ spre codru”, p. 71.

Dunărea este „Dunărea cea mare”, p. 71. Și ea are chip de femeie: „cu chip și surâs de noapte[,]/ cu sâni de mii de valuri[,]/ [care] înnoadă peștii și piatra”, p. 71.

În poemul dedicat Velikăi și Persei, două femei credincioase din satul său natal, Dumnezeu este iconizat astfel: „Dumnezeu/ îmi apare/ ca un fuior/ de ceață cu ochi”, p. 72. Ca un alb desăvârșit ce ne privește profund „în lacrima satului”, p. 72. Pentru că numai când te curățești prin lacrimi poți să-L vezi pe Cel care ne binecuvântă, p. 72.

A primit „o creangă de biserică” și „o rază din suflet” în Maramureș, p. 74. De ce poetul anonim este „urcat în cireș”?, p. 75. Înflorirea craniului, p. 78. Fotografie imperială: „îmi pun degetul/ la tâmplă/ și tac atotputernic”, p. 78.

„Un miracol/ întreg și grav” e când vezi un surâs, p. 80. Când e cerul „îngust”?, p. 84. Iar ultimul poem este:

Clipa potrivită

Sună-mă, frate,
imediat
după plâns!

Pentru că, după ceea ce plâng, oamenii vorbesc firesc, sincer, confesiv. Și aici se termină volumul de față, pentru că de la p. 93 încep referințele critice.

Primele pagini sunt ale lui Mircea Tomuș (p. 93-99). Dinescu (p. 100-101). Și Mircea Dinescu spune despre Adam că este „un poet dintr-o bucată”, p. 100 și care „n-are prejudecăți”, p. 100. Iar Dinescu nu vede în Puslojić urme de Nichita Stănescu, pe care eu le văd la tot pasul. Spune Dinescu: „Gimnastica limbajului profesată de geniul extraterestrului Nichita Stănescu nu se înrudește câtuși de puțin cu impresionanta zbatere existențială a pământeanului Puslojić”, p. 100. Pe când Adam a împrumutat maniera de a scrie, motive, experiențe nichitiene în poezia sa. Poezia sa, în mare parte, e ștanțată nichitian. Iar a nega acest lucru înseamnă a nega un lucru evident.

Eugen Simion (p. 102-104). Pentru Simion, Adam este agitat, vorbăreț, inepuizabil, p. 102. Adam Puslojić „a făcut din prietenia cu Nichita Stănescu o mitologie și, având o fire loială și o minte iscoditoare, a reușit să impună această mitologie în lumea literară din Iugoslavia”, p. 103. Simion îl declară pe Adam: „soldat al poeziei românești”, p. 104. Adică apărător al ei.

Marin Sorescu (105-111). Marin ne spune că Adam, ca om, „nu poate fi despărțit de opera” sa, p. 105. Marin îl consideră pe Adam Puslojić și pe Vasko Popa doi poeți mari ai Iugoslaviei, p. 105. Sorescu l-a cunoscut pe Adam în 1966, când încă nu publicase, p. 105, „dar se bucura de oarecare faimă printre studenții Universității din Belgrad”, p. 105-106. Marin se declară prieten al lui Adam, spunând despre el că are capacitatea „de-a crea un entuziasm contagios”, p. 106, dar și că „este apostolul poeziei române bune, de la începuturi până astăzi, pe generosul pământ sârbesc”, p. 107. Cum îl descrie Marin Sorescu: „În ciuda înfățișării fioroase – este un blajin și-un sentimental, capabil de momente de tandrețe incredibile, vădind un fond sufletesc pur, păstrat ca prin minune în stare inocentă în coclaurile Văii Timocului, unde eroziunea civilizației moderne s-a făcut mai puțin simțită”, p. 107. Referindu-se la scrisul său, Marin spune că Adam „are uneori capacitatea de esențializare blagiană”, p. 108. Și el „se spovedește pe ocolite”, p. 109. Eu aș zice că uneori face asta, pentru că, cel mai adesea, o spune brutal. Iar Marin Sorescu a vorbit cel mai autentic despre Adam.

Traian Coșovei (p. 112-113). Acesta vede la el „un etnocentrism sublimat”, p. 112. Adam este „un pacifist revoltat”, având „o lirică a iubirii și a toleranței”, p. 112.

Eugen Simion (p. 114-116). „Chipul lui [este un] amestec de asprime țărănească și lumină mistică”, p. 114. Adam e „un poet autentic, un poet răsăritean în care clocotesc…pasiunile, frustrările, umilințele, reveriile spațiului balcano-dunărean”, p. 114. „Versul lui Adam Puslojić are un miros de zgomotoasă afecțiune și, aș zice, manifestă o voință aprigă de prietenie. Prietenia este poarta ce se deschide spre sublimul existenței”, p. 116. Căci el are „o vitalitate debordantă”, p. 116.

Adrian Dinu Rachieru (p. 117-120). „Puslojić scrie tot timpul”, p. 118. Pentru că el „scrie oriunde și oricând, dedicând cu generozitate textele sale”, p. 119. Și Adam „nu este doar un mare poet ci…și un mare prieten”, p. 119.

Cornel Ungureanu (p. 121-122). Zenovie Cârlugea (p. 123-129). Acesta spune că Adam creează „o poezie esențializată”, p. 128. Gheorghe Pârja (p. 130-131). Adam a scris la 51 de ani un volum de versuri în limba română, p. 131.

Grigore Grigurcu își numește articolul Poet și personaj, p. 132-134. Adam „are darul de-a fixa atenția, de-a domina o adunare printr-un discurs îmbelșugat”, p. 132.

Crișu Dascălu (p. 135-136). Laurian Stănchescu (p. 137). Adam „duce la pieptul său moartea lui Nichita, care se adâncește în el ca un pas greu într-o zăpadă grea”, p. 137.

Însă Ultimul cuvânt al cărții e al lui Adam Puslojić, scris în martie 2009, p. 138-139. „Am debutat cu poezie în limba sârbă (1967) prin titlul Există pământ, iar în românește cu Plâng, nu plâng, în 1995, acum 14 ani, adică încă mai sunt un copil-elev…în poezia românească”, p. 138-139.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Homer.

[2] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ὅμηρος.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *