Cânt posibil [1]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Prima pagină e o introducere a autorului, în care el declară că Valea Timocului este unica sa casă natală, p. 5. Eugen Simion are un cuvânt în p. 9-10, declarând că cele 43 de poeme primite de la Adam sunt „luminoase”, p. 9, și constată că acesta scrie „din ce în ce mai mult românește”, p. 9. Și acesta e un mare adevăr! Eu cred că scrie în română la fel de bine ca în sârbă, pentru că se simte în largul lui scriind în limba română.

Primul poem e din mai 2006 și în el spune că se simte „neauzit/ și aproape nevăzut”, p. 12. Tăcerea sa „e [la fel de] lustruită” ca opera lui Brâncuși, p. 13. Însă „o lumină/ care joacă/ cu mine”, p. 13, e o lumină care zâmbește în el. Și acea lumină e harul lui Dumnezeu. Pentru că harul Său e cel care ne umple de bucurie și de seninătate.

Dacă ne doare viața „unui om/ necunoscut”, p. 15, atunci suntem profund umani. Pentru că trebuie să ne doară viețile tuturor oamenilor. Și cuvintele „de aur”, p. 15, sunt cele primite la timpul lor. Când ai cea mai multă nevoie de ele.

Se uită pe sine, dar își amintește de poveștile altora, p. 16. Și aceasta pentru că nu se centrează egoist pe sine. Iar când vrei să stai la masa tăcerii tale, atunci ai nevoie de un scaun, de odihnă, de o odihnă ca un sărut liniștitor, p. 16. Îl rețin pe fulguros din p. 16. „Cerul [este] fulguros întunecat”, p. 16. Cad fulgi de zăpadă, cerul e fulguros, dar îl întunecă. Prea multul alb fără soare.

„Eu trag linioare[,] pun puncte și țip”, p. 17. Pentru că poezia este dramă, dar și știință. O știință care se învață, dar care se și suferă.

Stâlpul de lumină devine stâlp de tăcere, p. 17. Coloana lui Brâncuși e o scară spre cer, dar una care e plină de tăcerile noastre, după cum e plină de vorbele noastre. Și asimilarea poetică a lui Brâncuși înseamnă universalitatea lui. Pentru că el are lucruri în comun cu fiecare dintre noi atâta timp cât ne exprimă la modul abisal. Iar poetul Adam vine cu tăcerea lui alături de tăcerea lui Brâncuși ca un prieten lângă prietenul său. Pentru că amândoi poartă în ei abisalitatea, profunzimea comunicării umane.

Eroismul înseamnă o viață „de jos în sus”, p. 18, chiar dacă „linia morții/ este ascunsă intim/ în palma soldatului”, p. 18. Soldatul știe că poate muri oricând în luptă, dar moartea lui e verticală. Pentru că el luptă pentru țara lui, pentru alții, pentru viitor, și nu doar pentru sine. Iar pasărea măiastră a lui Brâncuși „unește [în sine] tăcerea/ și cântecul misterios”, p. 18, tainic. Pentru ca pasărea, ca și omul, e cât cântă, dar și cât tace. Pentru că tăcerea face parte din cântecul nostru, din opera noastră. După cum persoana noastră nu poate fi separată și explicată fără opera noastră.

Întoarcerea la iarbă, la naturalețe, e vindecare „de dor și de moarte”, p. 19. Ieșirea în sânul creației lui Dumnezeu e întotdeauna vindecătoare. Și când ți-e bine, atunci „lumea din jur/ tace cuminte[,] frumos,/ și nu ne-ntreabă/ de ce-am venit”, p. 19. Pentru că nu creația lui Dumnezeu ne respinge, ci noi o respingem! Noi nu îi dorim liniștea și pacea și maiestuozitatea ei. Și dacă ne-am raporta la ea așa cum dorește Dumnezeu, întreaga creație a lui Dumnezeu ar fi resimțită de noi ca acasa noastră, ca locul în care noi ne odihnim și ne împlinim interior.

„Parisul lumii”, p. 19, e acolo unde e Brâncuși prin atelierul său[1]. Dar acolo e și România, în mijlocul Parisului, ca o taină ce se vrea cunoscută.

În poemul Lumina Lui, Adam ne spune că „poate” lumina Lui e „o lumină dispărută”, p. 21. Însă lumina Lui e cea care susține lumea întru existență. Faptul că noi suntem orbi, orbiți duhovnicește din cauza păcatelor noastre, și nu o mai vedem, nu înseamnă că ea nu mai există. Dar dacă ne curățim ochii inimii, atunci o vom vedea din nou, pentru că El Se revelează celor credincioși Lui în lumina Sa. În slava Sa cea necreată și veșnică.

Scaunele lui Brâncuși sunt văzute de el ca „douăsprezece/ clepsidre de piatră”, p. 22. Numai că Sfinții Apostoli nu măsoară în primul rând timpul, ci veșnicia lui Dumnezeu. Ei sunt cei 12 stâlpi ai veșniciei, adică cei care ne indică Împărăția lui Dumnezeu cu toată ființa și propovăduirea lor. Clepsidre ale timpului sunt geniile lumii, cele care ne indică excelența umană. Însă Sfinții ne vorbesc explicit despre transfigurarea lumii, despre îndumnezeirea ei, adică despre împlinirea finală a întregii creații, când Dumnezeu va transfigura întreaga Lui creație prin slava Sa.

Lumina din tăcerea pietrelor sculptate de Constantin Brâncuși, p. 22. Două lumânări din Serbia „aprinse de bucurie” în România, p. 23. Iar Brâncuși „n-a murit/ niciodată”, p. 24, prin opera lui, pentru că ne vorbește profund despre sine și despre noi.

În comparație cu cel care a lustruit piatra cu mâna, poetul lustruiește piatra „cu vederea”, p. 25, sau cu sufletul său. Iar ca să înțelegi poezia lui trebuie să ai vederea „lustruită/ cu ochiul/ Domnului/ deschis”, p. 25. Pentru că în materie de critică literară nu te face mare doar citirea poemelor, ci în primul rând înțelegerea lor din luminarea lui Dumnezeu. Căci adevărata critică literară este o citire plină de luminare dumnezeiască. Pentru că doar Dumnezeu îți poate vorbi despre taina omului și a operei sale.

Scrisoarea lui Brâncuși pentru Adam e întoarcerea la Kobișnița. Pentru că Hobița îi explică acasa de la Kobișnița, p. 28. Fiecare dintre noi ne întoarcem la adevăratul sine când ne întoarcem în locul natal, în casa în care am copilărit, în pământul unde am învățat să trăim.

Mesajul din 8 iunie 2006 e că Adam nu e în viață. Dar, când va reveni, o să ne anunțe pe fiecare în parte, p. 29. Pentru că poetul trăiește cât trăiesc și oamenii care îl iubesc cu totul: și pe el, cât și opera lui.

Lui Adam îi place interiorul imperialității. „O impresie imperială”, p. 22, „se odihnește imperial”, p. 30…Eu însumi am numit gest imperial degetul său pus la frunte și privirea „atotputernică” din volumul anterior.

Îl alătură pe Petre Stoica lui Brâncuși, p. 31. Și creează o definiție uluitor de bună a desenului în următoarele versuri: „câteva linii negre/ puse la timp pe alb/ sau doar uitate potrivit”, p. 34. Sau doar schițate acolo în mod potrivit.

Da, linia simplă e „ca viața”, p. 35,! Iar surâsul e „un pământ luminos”, p. 35, unul care ne vorbește despre sufletul tău. Iar el dorește să-și ridice stâlpul și coloana vertebrală, p. 35, să fie demn, așa cum a fost demn Brâncuși în Coloana lui.

Îi e frică de bolta cerească, dar caută în cer ceva necunoscut, p. 36. Și vrea să cânte „ceva necunoscut/ în acest spațiu, în acest timp/ și nemurire”, p. 36. Iar casa Serbiei sale „plutește prin aer, tot mai departe”, p. 36, pentru că e dusă de cărțile sale. Tot ceea ce scriem și publicăm exportăm în întreaga lume. Un export esențial al vieții noastre.


[1] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=RsoGSyn7c0w.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *