Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [2021]

Iubiții mei[1],

dacă ne-ar fi evanghelizat Sfântul Apostol Pavlos și ne-ar fi scris spre întărirea noastră în dreapta credință, el ne-ar fi spus: „peste măsură am dorit fața voastră să o vedem [περισσοτέρως ἐσπουδάσαμεν τὸ πρόσωπον ὑμῶν ἰδεῖν], [am dorit să o vedem] cu multă poftă [ἐν πολλῇ ἐπιθυμίᾳ]” [I Tess. 2, 17, BYZ], cu multă plăcere, cu multă bucurie duhovnicească. Pentru că el dorea să îl vadă pe om în fața lui, să îi vorbească, să îl vadă manifestându-și credința și nădejdea și iubirea lui pentru Dumnezeu. Deși scria epistole către diverse comunități religioase, el dorea întâlnirea reală cu oamenii, întâlnirea față către față. Pentru că nu era un asocial, nu era un om distant față de cei pe care îi evangheliza, ci un om care și-i asuma cu totul, cu multă bucurie, și care se bucura să îi vadă, să îi revadă, să audă de la ei lucruri bune, adică modul în care ei cresc în viața cu Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petros, la rândul său, vorbindu-le celor bătrâni din Biserică, le vorbește ca „cel împreună bătrân [cu ei] și martorul Patimilor lui Hristos [ὁ συμπρεσβύτερος καὶ μάρτυς τῶν τοῦ Χριστοῦ Παθημάτων], [dar] și părtaș al slavei ce va fi a se descoperi [ὁ καὶ τῆς μελλούσης ἀποκαλύπτεσθαι δόξης κοινωνός]” [I Petr. 5, 1, BYZ]. El este unul dintre bătrânii credincioși ai Bisericii, e martorul vieții Domnului, dar e și părtaș la consecințele iconomiei mântuirii Domnului. Pentru că el experimentează în mod personal și comunitar slava lui Dumnezeu primită la Cincizecime, care a fost primită ca o consecință reală și îndumnezeitoare a iconomiei lui Hristos Dumnezeu pentru noi. Și slava Lui se va descoperi plenar întregii creații, atunci când întreaga creație va fi transfigurată de Domnul prin slava Lui, prin slava comună a Dumnezeului treimic. De aceea, ceea ce Sfântul Petros are în persoana lui ca arvună a mântuirii sale și ca frumusețe dumnezeiască, adică slava Duhului Sfânt, se va descoperi tuturor, la cea de a doua venire a Domnului întru slavă, că este frumusețea întregii creații. Pentru că slava Lui cea veșnică va transfigura, va înfrumuseța, va umple de sfințenia Lui întreaga Sa creație.

Sfântul Petros a predicat celor tăiați împrejur, pe când Sfântul Pavlos a predicat neamurilor păgâne [Gal. 2, 7-9, BYZ]. Însă amândoi au cunoscut și au propovăduit faptul că „nu se îndreaptă omul din faptele legii [οὐ δικαιοῦται ἄνθρωπος ἐξ ἔργων νόμου] [vechi], dacă nu [se îndreaptă] prin credința lui Iisus Hristos [ἐὰν μὴ διὰ πίστεως Ἰησοῦ Χριστου]. Iar noi întru Hristos Iisus am crezut [καὶ ἡμεῖς εἰς Χριστὸν Ἰησοῦν ἐπιστεύσαμεν], pentru ca să fim îndreptați din credința lui Hristos și nu din faptele legii [ἵνα δικαιωθῶμεν ἐκ πίστεως Χριστοῦ καὶ οὐκ ἐξ ἔργων νόμου]” [Gal. 2, 16, BYZ]. Pentru că îndreptarea noastră se trăiește în Biserica lui Dumnezeu și ea se trăiește ca relația noastră reală cu Dumnezeu, cea care e plină de slava Lui cea veșnică.

Căci religia mozaică s-ar fi împlinit, dacă ea L-ar fi acceptat pe Hristos Dumnezeu, pe Fiul Tatălui întrupat, și dacă s-ar fi lăsat condusă de către El. Israil ar fi intrat atunci în Biserica Lui și Biserica Lui ar fi fost împlinirea așteptărilor de veacuri ale lui Israil. Însă, religia mozaică, lepădându-L pe Hristos Dumnezeu, ea s-a autodesființat, pentru că realitatea ei era una tipo- logică, una hristologică, pentru că s-ar fi împlinit numai întru El.

Templul de la Ierusalim era în planul lui Dumnezeu drept slujirea de tranziție spre Biserică. Scopul lui era să-i pregătească pe credincioșii lui Israil pentru primirea lui Hristos. Însă ei n-au privit duhovnicește cultul de la Templu! N-au privit profunzimea tainei lui! N-au înțeles că scopul lui era hristologic! De aceea, nici nu L-au văzut și primit pe Hristos, pentru că nu erau duhovnicești. Și dacă nu ești duhovnicesc, de aceea nu poți să Îl vezi pe Cel cu totul Sfânt, Care Se descoperă numai celor care se curățesc continuu de patimile lor.

Puțini au crezut în Domnul, pentru că puțini s-au curățit pe ei înșiși pentru El. Puțini au fost receptivi în mod real la propovăduirea și slava Lui. De aceea, azi, când vedem că tot puțini sunt cei care cred în El și Îl caută pe El tot timpul, nu trebuie să ne mirăm deloc. Pentru că primirea lui Dumnezeu în viața noastră se face prin convertire, înțelegere și alegere liberă.

A crede înseamnă a accepta să vezi duhovnicește. Adică a ieși din privirea mioapă a minții noastre, pentru a ne lăsa luminați de Dumnezeu. Pentru a vedea plenar, pentru a vedea profund, pentru a vedea dumnezeiește. Sfântul Pavlos s-a lăsat convins și luminat de Dumnezeu în mod extatic [F. Ap, 9, 4-6, BYZ]. Iar el, crezând în Hristos, ca și Sfântul Petros, nu și-a părăsit credința mozaică, ci și-a împlinit-o. Pentru că împlinirea legii era Hristos, iar toată viața liturgică de la Templu vorbea tainic despre Dumnezeul nostru treimic. De aceea, când a venit Hristos, când a venit împlinirea legii, Apostolii Domnului au crezut în Cel care împlinește legea și Care le-a spus că El este Unul din Treime. Pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh e Dumnezeul care a creat toate și ține toate întru existență.

Și astfel, Biserica din Ierusalim nu a distrus Templul iudaic din Ierusalim, ci a prezervat toată revelația dumnezeiască a Templului și toată istoria mântuirii noastre. Biserica a păstrat cu sfințenie și a explicat abisal ceea ce Templul a lepădat odată cu lepădarea lui Hristos. Pentru că „Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate”[2], în toți cei credincioși Lui, El fiind dimpreună sălășluit în noi cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor cea veșnică. Și împlinirea oricărui evreu, ca și a oricărui păgân, este viața cu Dumnezeu în Biserica Sa. Pentru că în Biserică intrăm prin credință și prin primirea Sfintelor Taine și a întregii vieți a Bisericii. Și, ca mădulare vii ale Bisericii, noi trăim necontenit curățirea, luminarea și sfințirea noastră de către Dumnezeu. Pentru că toată viața noastră e o continuă îndumnezeire a persoanei noastre.

Opera epistolară a Sfântului Pavlos este „o fereastră spre primele decenii ale mișcării lui Hristos [a window into the early decades of the Christ movement]”[3]. O fereastră prin care vedem Biserica așa cum era. Iar Sfântul Pavlos „este unul dintre primii teologi creștini”[4] ai Bisericii, a cărui operă este până azi de-o profunzime și vastitate exemplare. Însă, cu siguranță, că ceea ce au scris Apostolii Domnului e mult prea puțin pe lângă ceea ce au propovăduit toată viața. Iar propovăduirea lor, în mare parte, s-a pierdut, după cum s-au pierdut multe alte cărți și vestigii ale Bisericii. Iar când vorbim despre Sfinții lui Dumnezeu – O, Dumnezeul meu!… – vorbim despre niște minuni umane uluitoare de la care ne-au rămas mult prea puține lucruri. Știm puține, mult prea puține lucruri despre Sfinții lui Dumnezeu și despre rolul lor activ și determinant în mântuirea lumii.

De aceea, istoria Bisericii e mult prea săracă pe lângă cât de bogată este. S-au pierdut mult prea multe detalii despre viața Bisericii și sunt ocultate sau răstălmăcite, adesea sistematic, multe din cele care ne-au rămas. Așa că e foarte greu să vorbești răspicat despre un veac al Bisericii, despre anumiți Sfinți ai Bisericii, despre anumite date punctuale, pentru că ele lipsesc sau sunt răstălmăcite în chip și fel. Iar teologii și oamenii credincioși ai Bisericii au mari probleme cu înțelegerea anumitor lucruri istorice, tocmai pentru că datele sunt puține, iar cele care sunt au primit diverse interpretări. Și sunt imense minuni cărțile care redescoperă adevărul și istoria Bisericii, cele care ne pun în fața unor certitudini. Pentru că cele care ne bagă în ceață sunt la tot pasul.

Dr. Ed Parish Sanders[5] și-a dat seama că „Pavlos a memorat Septuaginta sau, cel puțin, părțile din care el citează”[6]. Și el scrie în greacă, citând textul LXX, textul Bisericii, și nu textul ebraic, cel de la Templu, al Vechiului Testament. Text al Septuagintei pe care îl traduc și eu în fața dumneavoastră de ceva ani.

Sfântul Pavlos persecută Biserica [F. Ap. 9, 1-2, BYZ] înainte ca Domnul să i Se arate întru slava Lui. Sfântul Petros Îl cunoaște în mod intim pe Domnul, pentru că era Ucenicul Său, dar cu toate acestea se leapădă de El de trei ori [Mt. 26, 69-74, BYZ]. Dar când a cântat cocoșul și el și-a adus aminte de cuvintele Domnului [Mt. 26, 74-75], „ieșind afară [ἐξελθὼν ἔξω], a plâns cu amar [ἔκλαυσεν πικρῶς]” [Mt. 26, 75, BYZ]. S-a depărtat de cei care îl ispitiseră spre păcat și și-a plâns cu amărăciune sufletească păcatul său.

Pe seama Sfântului Apostol Petros, romano-catolicismul a brodat inacceptabilul „primat papal”, care susține că „docemus, itaque, et declaramus [de aceea, noi învățăm și declarăm], iuxta Evangelii testimonia [îndeaproape cu mărturia Evangheliei], primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam, immediate et directe Beato Petro Apostolo promissum, atque collatum a Christo Domino fuisse [primatul de jurisdicție în întreaga Biserică a lui Dumnezeu, făgăduit nemediat și direct Fericitului Petrus Apostolul, și care i-a fost dăruit lui de Hristos Domnul]”[7].

Însă piatra pe care Și-a zidit Domnul Biserica Sa [Mt. 16, 18, BYZ] a fost credința apostolică. Credința în El, pe care au avut-o Apostolii Lui. Iar „cheile Împărăției cerurilor [τὰς κλεῖς τῆς Βασιλείας τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 16, 19, BYZ], adică puterea de a ierta păcatele oamenilor, a primit-o Sfântul Apostol Petros de la Domnul, dar, împreună cu el, au primit-o și ceilalți Apostoli ai Săi, cât și toți Episcopii și Preoții până azi.

Iar Patriarhul Romei nu a fost niciodată în Biserică „capul” Bisericii, pentru că Capul Bisericii a fost, este și va fi Hristos Domnul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că Hristos nu are nevoie de un „înlocuitor” al său în persoana Papei, atâta timp cât El e Dumnezeul Cel viu, e Atotțiitorul întregii creații.

Așadar, iubiții mei, viețile și teologiile celor doi Sfinți Apostoli astăzi pomeniți sunt luminile călăuzitoare ale Bisericii. Când vrem să știm ceva fundamental despre Biserică și despre viața creștină trebuie să ne întoarcem la experiența apostolică a Bisericii și la învățătura ei apostolică. Iar cărțile, Viețile, Slujbele, Sfintele Icoane și Sfintele Moaște ale Sfinților Săi Apostoli ne vorbesc despre ei cu putere sfântă. A ne ruga Sfinților Apostoli înseamnă a le cere să ne lumineze în viața noastră de credință. Pentru că avem nevoie din plin de ajutorul și de luminarea lor.

Multă sănătate, bucurie, pace și luminare dumnezeiască! Dumnezeu să ne ajute, pentru rugăciunile Sfinților Săi Apostoli Petros și Pavlos, să îi cunoaștem și să îi iubim din toată inima, pe cei care sunt Părinții și Învățătorii întregii lumi! Amin.


[1] Începută la 15. 52, în zi de sâmbătă, pe 26 iunie 2021. Cer senin, soare, 33 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. al II-lea, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 215.

[3] Walter F. Taylor Jr., Paul: Apostle to the Nations. An Introduction, Pub. Fortress Press, Minneapolis, 2012, p. 7. [4] Idem, p. 8.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/E._P._Sanders.

[6] E. P. Sanders, Paul. The Apostle’s Life, Letters, and Thought, Pub. Fortress Press, Minneapolis, 2015, p. 75.

[7] Cf. https://www.vatican.va/archive/hist_councils/i-vatican-council/documents/vat-i_const_18700718_pastor-aeternus_la.html.