Cânt posibil [2]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Tăcerea sa „este un țipăt”, p. 37, pe când sufletul său „țărănesc” are iarbă „până-n sânge și os”, p. 37. Pentru că se simte bine în creația lui Dumnezeu, alături de tot ceea ce există și vede. Iar zborul său spre veșnicie „de-aici începe”, p. 37, din clipa de față.

Acasa lui e o „lume luminoasă” și nu dorește să i se spună ce trebuie să simtă și cum să gândească, p. 38. Pentru că e „stăpân” pe sine și pe creația sa, atâta timp cât este „bucuria bucuriei” noastre, p. 38.

În p. 40 începe secțiunea „Nemuritorul trecător”. Căci toți murim prin trupul nostru, dar nu și prin sufletul nostru. Iar el se gândește, bineînțeles, la nemurirea prin opera sa. Și în poemul Răspunsul, Adam preferă tăcerea și stâlpul, pentru că e un altfel de Brâncuși, p. 41. Unul care sculptează în cuvinte.

Veșnicia este în „inima largă/ a țăranului”, p. 42. Ca să ne explice de ce veșnicia s-a născut la sat. Dar țăranul nu trăiește numai la țară, numai legat de pământ, atâta timp cât este „orice om din lume/cu inima veșniciei”, p. 42. Pentru că orice om al planetei e un țăran, unul legat, prin constituția lui trupească, de pământul în care se va întoarce. Numai că mulți dorim să uităm acest amănunt esențial.

Glosând în jurul lui Brâncuși, Adam spune că a pus totul „în piatra” cuvântului și a găsit în lumină tot ceea ce a dorit să atingă, p. 43. Dar pentru asta și-a „străpuns/ inima și latura sufletului”, p. 43. Poarta sărutului[1] e „mitul sărutului și poarta Jiului”, p. 43, pe când Coloana Infinitului[2] este o privire „de sus în jos” și „din zbor”, p. 43, deși nouă ne place să o vedem doar de jos în sus și în mod static. Iar când se referă la Masa tăcerii[3], poetul ne spune că ea este a „tăcerilor române de pe [întreaga] lume”, p. 43. Pentru că românii tac în multe părți ale lumii, nu doar în România. Nu pot fi însă de acord cu identificarea lui Brâncuși sau a poetului cu Iisus Domnul din ultima strofă. Pentru că nimeni dintre oameni nu poate fi „un nou Iisus”, p. 43.

În poemul Maria Tănase, Adam folosește sintagma „nemuritorul trecător” pentru Brâncuși, p. 44. Iar prin sintagma „tăcerea sărutului”, p. 44, el ne explică Poarta sărutului ca pe o tăcere de sărut, ca pe un sărut plin de tăcere al îndrăgostiților. Pentru că îndrăgostiții își trăiesc iubirea într-o tăcere comună, în tăcerea în care își vorbesc reciproc cu toată ființa lor.

Maria Tănase e Muza adormită[4] a lui Brâncuși, p. 44. Dar e blasfemic ultimul vers: „ah, Marie, măria Ta”.

Reducerea formelor, în mod esențialist, „la cercuri și stâlpuri” sau „la puncte și linii”, p. 45.

Ce sunt „picotele”, p. 45? Adam spune că sunt ceva care se pot prinde, p. 45.

Un poem manuscriptic, dedicat tatălui său, apare în p. 48. Un scris atent, îngrijit, ondulat. Ca un poem de pus în ramă.

Versuri pline de rană: La Paris toată lumea e cu mine, „iar departe, la Hobița,/ lumina noastră/ a rămas o casă fără umbră”, p. 50. Mi-am pierdut casa mea pentru o lume care mă dorește, care mă caută. Pentru că întregul Paris „îmi intră-n ochi/ și-n gură”, p. 50; e interesat de tot ceea ce ține de mine. Cu referire, bineînțeles, la Constantin Brâncuși.

Sună bine de tot vocativul „Atotsprijinitorule” în poemul Nu văd, nu aud, p. 52. Iar Atotsprijinitorul e un corelativ pentru Apărătorul. Pentru că El e Cel care ne sprijină, ne ajută, ne mântuie în mijlocul durerilor și al primejdiilor.

Dacă adună „aur curat…din țipăt”, p. 53, atunci țipătul e rugăciune, e luminare, e vedere de sine. Iar neantul nu are „adânc luminos”, p. 53. E o minciună atingerea „luminoasă” a nimicului de om.

Domnișoara Pogany[5] seamănă cu Iulia, p. 54. Pentru că asemănăm cu inima noastră. Facem conexiuni între diverse persoane pe care le simțim necesare pentru noi.

Cel mai cuminte este pământul și cel mai simplu e cerul, p. 55. Iar la Dumnezeul „sunt adunate/ adevărurile toate”, p. 55, pe când la poet e „doar/ un stâlp”, stâlpul vieții sale, „și o crăpătură”, p. 55, a morții, care va veni în mod inevitabil.

Brâncuși ne-a dăruit dimensiunea simplității prin opera lui, p. 56. Deși simplitatea e în orice operă, dacă o ducem la adevărurile ei simple și fundamentale.

De ce Îngerul plutește „plin de orbire/ printre lumânări”, p. 59, când el e plin de vedere?

Iar Măiastra[6] e văzută de Adam ca „o pasăre sfântă/ lustruită de aer/ undeva în Cer”, p. 59, când ea nu e în Cer, adică în Împărăția cerurilor, ci în mai multe muzee ale lumii, pentru că e în mai multe exemplare.

Sintagma „piatra răsucită”, p. 62, care e și titlu de secțiune, mă duce cu gândul la împletirea colacilor. De unde se poate inspira oricine.

Două poeme olografe ale lui Nichita, p. 64.

Întrebarea de ce Eminescu nu vorbește despre păsări, p. 65. Însă soția mea zice că Eminescu a vorbit despre păsări, despre vorbele păsărilor (Cucul cântă, mierle, presuri -/ Cine știe să le-asculte?/ Ale pasărilor neamuri/ Ciripesc pitite-n ramuri/ Și vorbesc cu-atât de multe/Înțelesuri”[7]), dar și despre păsările de gând: „Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocârlie,/ Tu ai vrea să spui să ducă cătră dânsul o solie,/ Dar ea zboară… tu cu ochiul plutitor și-ntunecos/ Stai cu buze discleștate de un tremur dureros”[8].


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Poarta_sărutului.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Coloana_Infinitului.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Masa_tăcerii.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Muza_adormită.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Domnișoara_Pogany.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Măiastra.

[7] Cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Freamăt_de_codru.

[8] Cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Călin#V.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *