Un râs de bun simț

Iubiții mei cititori,

dumneavoastră apreciați scrisul real, autentic. Și îl apreciați pentru că nu sunteți analfabeți funcționali. V-ați luat BACul sau sunteți în stare să vi-l luați, sunteți licențiați, sunteți cu una sau mai multe specializări, aveți copii sau veți avea, sunteți maturi și oameni credincioși, fapt pentru care știți să faceți diferența între un râs de neam prost și un râs fin, un râs de conștiință. Pentru că problema numărul unu e că râsul e făcut jos sau în stomac – și la noi, cât și la alții –, e făcut pe defectele oamenilor și n-are nicio zburare în sus. El nu educă, ci doar bâzâie în jurul a câteva adevăruri evidente. El zboară cu capul în jos și pe bani, mulți dintre ei opintindu-se din răsputeri pentru un speech și furând idei de peste tot pentru ca să susțină o jumătate de oră sau o oră de comedie responsivă, cu feedback din partea publicului. Dar, adesea, cum e turcul e și pistolul, pentru că publicul e o oglindă a „marelui” bășcălios.

Însă eu vă propun să ne relaxăm inteligent în cele ce urmează și să zâmbim sau să râdem cu sens!

Știți deja sau aflați acum că eu am scanat teologic lumea noastră, de azi, în cartea Lumea postmodernă și depersonalizarea omului[1], vorbind despre filosofia telurică, mormântală, din spatele ei. Apoi am scris și alte articole, predici, cărți despre cum nu e lumea noastră în comparație cu teologia Bisericii și cu mântuirea noastră. Iar eu citesc și sunt la curent cu tot felul de anomalii ale lumii noastre. Pentru că ideologia de fond a postmodernității e că totul poate fi contestat, că totul e o șaradă, că totul trebuie răsturnat cu susul în jos. Și de aceea, când mai apare o lege, o directivă, o anomalie în spațiul lumii noastre creștine, eu nu mai sar în sus ca un cal împuns cu un ac sau ca o domnișoară care se fâstâcește în fața brutalității vieții, ci zâmbesc scurt și sec. De ce? Pentru că n-are rost să îmi pierd timpul cu aceeași glumă la nesfârșit. Pentru că ideologia postmodernității e o șaradă, o pastișă, o murdărie aruncată recurent pe fața Mona Lisei, pe Crucile albe ale Eroilor din cimitir sau pe zidurile teologice ale Bisericilor.

Așa că stau calm, matur, atent, cu ironie deșteaptă față de toată noua găselniță ideologică, politică, de marketing, de „asuprire” informațională. Nici nu mai scriu oricând despre orice „noutate” sau despre orice „rebel” lingvistic sau despre orice contestatar al ordinii lui Dumnezeu. Și asta pentru că am lucruri mai importante de făcut. Teologia mea, slujirea mea, asceza mea, liniștea mea sunt cele mai importante și de aceea n-am chef să mă deranjez cu orice prostioară. Dar, când vreau să mă amuz despre ceva anume, ca acum, atunci mă amuz. Și mă amuz, pentru că și cei care ni le propun s-au amuzat și se amuză la rândul lor.

Spre exemplu, când „tot globul” și-a dat seama că lupta acerbă cu virusurile cele nevăzute se face cu o cârpă postată pe gură m-am simțit discriminat. Pe lângă faptul că n-am fost întrebat dacă vreau sau dacă cred viabilă afacerea asta, nici măcar nu m-au anunțat să îmi iau concediu. M-aș fi dus undeva, în afara ecuației, pentru ca să nu văd ce frici imaginare stau în inimile oamenilor. Când toată lumea s-a închis în casă, eu trebuia să călătoresc liturgic sau în interes de serviciu. Și treceam prin orașe și sate, și mergeam pe străzi goale și pe ulițe goale, și nu găseam nimic mioritic, nimic încrezător, nimic care să sfideze colții morții, ci doar frica împuțită, nesimțită de moarte. Frica de a nu muri eu, ci doar cel de lângă mine, altul, alții…

Orice stradă goală, populată doar de câini stingheri și oameni fără casă, mi-a vorbit despre ce nu suntem. Ce nu suntem ca popor, ce nu suntem ca Biserică, ce nu suntem ca familie, ce nu suntem ca oameni. Pentru că unitatea noastră ca neam și credința noastră creștină nu sunt în adâncurile abisale ale sufletului nostru, nu sunt pentru mulți așa, ci plutesc pe deasupra fricii oarbe de a nu…muri…

Frica egoistă, frica de moarte, frica de frică a fost mai tare decât orice rațiune și decât orice bun simț. Și de aceea e ușor să râzi de niște oameni care n-au coloană vertebrală, care n-au niciun crez, care n-au niciun Dumnezeu: pentru că și ei se cred niște „glume” bune de râs.

Da, m-am simțit profund discriminat că n-am luat și eu parte la această mascaradă! Ca artist, ca om cu imaginație creatoare, puteam să găsesc materiale mai dure, mai rezistente, mai mortale decât pânza. Puteam să tragem la mașină gurile oamenilor și să îi lăsăm să răsufle cu un pai din ăla de suc, îi puteam gaza cu delicatețe pentru ca să nu ne mai prefacem că dorim să inventăm un vaccin, puteam lua parte și eu, cu ostentație, la câteva campanii de manipulare, repetând obsesiv că totul e atât de grav…încât la vară o să mâncăm mici și bere din nou. Sau again.

Pentru că oamenii trebuie să creadă orbește în ce le spunem noi. Și asta fiindcă ei nu pot discrimina, nu pot împărți binele de rău, ci au nevoie de noi, de câțiva psihopați celebri, de câțiva înnebuniți de iubirea de noi înșine, care trebuie să le spunem că roșiile sunt coapte și albinele nu sunt antilope.

Dar cum altă lege, „și mai bună” decât cârpa, a venit să mă „salveze” de mine însumi, am trecut de la râsul pe botniță la râsul pe bază de schimbare de sex lingvistică. Căci am auzit că mă pot crede femeie azi, bărbat mâine, transsexual poimâine, fără să mai fac schimbare de sex. E de ajuns să vreau! Și câteva zile, prin casă, am tot bășcălizat noua directivă europeană, de au râs toți telespectatorii pe care nu i-am avut. Dar eu am râs copios, din plin, relaxant, pentru că mi-am dat seama „cât de ușor” se produc dorințele în ziua de azi. Căci e de ajuns să mă cred femeie, eventual blondă, cu bani în bancă, dar fără amant, exclus, și, deodată, și devin ceea ce vreau. Nu e plină de copilărism directiva asta? Eu vreau, mă cred ceea ce nu sunt, iar statul se obligă să îmi respecte fanteziile. Dar de ce vrea statul să îmi acrediteze doar eventualele mele fantezii sexuale? Poate că vreau să am fantezii și în materie de educație, de putere, de vizibilitate, de corectitudine.

Spre exemplu, eu mă pot crede geniu, cel mai mare geniu al lumii și vreau ca statul român să ia act de credința mea, de cum mă cred eu pe mine mă m. Ce face statul român în materie de genialitatea mea, dacă, atunci când eu sar în sus, și le spun că mă simt femeie, el e în stare să mă creadă femeie?!

Unul se poate crede amibă, altul se poate crede un măr, altul se poate crede dumnezeu, altul se poate crede prost…Și toți trebuie crezuți! Pentru că atunci când deschizi cutia cu anormalități, cu nebunii, oricine se poate crede oricine. Și primul spital închis e cel de nebuni, pentru că sunt puțini nebuni care se cred ca în fișa medicală.

Dar azi, o lege și mai postmodernă mi-a făcut o bucurie tot mai galantă în materie…de zâmbet amar…Legea discriminării pe bază de orice zici despre altul. Nu mai trebuie să furi, să violezi, să omori ca să ajungi la pușcărie, ci poți ajunge dacă discriminezi…Zici ceva discriminări și iei 800 de ani de pușcărie. Că fiecare se notează pe caiet, apoi se adună…

A discrimina vine de la latinescul discrimino, discriminare, discriminavi, discriminatus și înseamnă a împărți, a separa[2] ceva de altceva, pe unul de altul. Cu alte cuvinte, nu mai pot spune noi, bărbații, și ele, femeile, sau, noi, ortodocșii, și ei, romano-catolicii, sau noi, cei cu familii normale și ei, cei cu familii constituite pe bază de preferințe sexuale, pentru că discriminez pe toată lumea. Căci legea îmi spune să nu îi situez pe ei, pe alții, în altă tabără, ci să îi socotesc la mine în tabără. Însă cum ar fi tabăra mea, cea ortodoxă și cu familie creștină, o tabără „inclusivă” și nu una exclusivă? Cum aș putea integra în familia mea și sub acoperișul casei mele un păgân, un eretic, un homosexual, un om care nu mă suportă etc., și ei, deodată, rămânând ca ei, să fie „în pace” cu mine? Și de ce mi-aș dori o astfel de babilonie în casa mea, dacă eu îmi doresc să trăiesc în pace și în sfințenie în casa mea alături doar de soția mea?

Însă aici e marea greșeală pe care o fac mulți: vor legi cu logică, vor normalitate, vor să nu fie luați de proști! Dar postmodernitatea ideologică e o bătaie de joc continuă. E o lume pentru proști, nu pentru oameni cu bun simț, nu pentru genii, nu pentru eroi, nu pentru Sfinți! E o luare în râs a tuturor credințelor, a tuturor valorilor, a tuturor principiilor. Cum să ceri „normalitate” de la niște structuri de putere care sunt setate pe legiferarea anormalităților?

Și când Biserica se luptă principial cu „noile” legi și directive…e „o glumă” pentru ei. Pentru că tocmai asta vor să „vă arate”: cât de „învechită” e Biserica în modul ei de a apăra normalitatea, pe lângă cât de „updatate” la „nevoile” oamenilor, adică la patimile lor, sunt noile legi. Iar statele democrate, care sunt tot mai postmoderne în afundul lor legislativo-birocratic, sunt interesate financiar de patimile oamenilor și nu de moralitatea lor. Baruri, cluburi, divertisment jegos, lăsarea drogurilor să inunde locurile frecventate de tineri, un ultrabănos trafic de femei și de bărbați și de copii în scopuri sexuale sau pentru omorârea lor pentru transplant de organe, țigări, alcool, jocuri de noroc, industrii întregi ale viciilor, taxate de stat sau privite cu închideri de ochi oficiali, sunt tunurile seculare care trag în membrii Bisericii. Și de aceea, relevanța adevărului creștin și a normalității umane e dinamitată chiar de către Stat, de cel care „garantează” multe și nimic pentru Biserică. Statul român dă ajutor de stat pentru cultele din România, unul infim, în comparație cu ajutorul dat industriilor care dinamitează cultele. Și noi știm că locul nostru, al Bisericii, e la periferia interesului Statului, pentru că Statul mănâncă bani și nu sfințenie, dar ne place să ne credem buricul târgului.

Însă, cum cei care fac bani, nu contează cât de murdari sunt, sunt serviți cu amabilitate, e normal ca să fim serviți cu mâncare stricată, uitată prin frigider cu lunile…Și mâncarea stricată sunt legile de sexualizare, de discriminare, de botnificare, de deznaționalizare, de păgânizare ale lumii noastre. Pentru că acolo unde încetează Biserica să acționeze liturgic și pastoral, oamenii se repăgânizează.

Așa că, iubiții mei cititori, e loc de zâmbet și trebuie să le tratăm pe toate cu zâmbet și nu cu nervi, nu cu găsirea de soluții, nu cu găsirea de sens! Sensul îl găsim în cuvintele lui Dumnezeu, care trebuie să fie viața noastră, și în familia noastră și în Biserică și în cei care rezonează cu noi. Însă un stat postmodern, care râde cu noi și de noi, nu e un stat cu care poți discuta principial în cele din urmă, ci ironico-distant. Nu putem accepta ceea ce e de neacceptat, dar în același timp nici nu avem cu cine să ne luptăm. Fapt pentru care, a rămâne distant față de tot ceea ce nu are de-a face cu voia lui Dumnezeu, e singura soluție la nivel personal. În toate secolele, oamenii lui Dumnezeu și-au găsit luminarea la El și la oamenii Lui. Și ei au putut să se sfințească în viața lor pentru că au trăit în mod principal după voia lui Dumnezeu și nu după legislația statului sau moda timpului. Au respectat orânduirile statale în care au crezut, dar nu le-au considerat demne de iubirea și aprecierea lor, decât în măsura în care legile statului aveau de-a face cu Dumnezeu.

Așa că am tot dreptul să râd de lucruri care n-au cap. Am tot dreptul să râd de lucrurile care Îl batjocoresc pe Dumnezeu și voia Lui cu noi. Și prin asta arăt că nu sunt ideologizat, că nu ascult orbește de legi, directive, conspirații, mascații, ci am mintea în folos propriu. Pentru că un om care zâmbește cu adevărat e cel care gândește cu mintea lui lucrurile.

Și prin asta am răspuns multora, care mă întreabă de ce nu „reacționez” „la marile probleme” ale momentului. Eu reacționez, dar nu pentru orice fel de public. Uneori reacționez numai în clubul select al casei mele sau în taina minții mele. Care scrie multe piese de teatru, de film, multe monologuri, uneori numai pentru sine, ca să se relaxeze. Am și nevoie de asta, la câte concedii am sărit, nu?! Așa că, un sfat, dacă îmi permiteți! Râdeți frumos și vedeți-vă mai departe de viața dumneavoastră, de familia dumneavoastră, de profesia dumneavoastră! Nu lăsați pe alții să gândească în locul dumneavoastră, ci gândiți cu toată inima!


[1] A se downloada și a se citi cu atenție: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/lumea-postmoderna-si-depersonalizarea-omului/.

[2] Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=discrimino.

4 comentarii la „Un râs de bun simț”

  1. Sarut mana, Parinte Dorin!
    Sfintia voastra nu (mai) reactionati decat prin zambete si persiflari in intimitate pentru ca ati reactionat prea mult in trecut si ati vazut ca majoritatea nu crede in indignare sincera, ci numai in banii eventuali care ies din indignare, ati vazut ca nu se raliaza nimeni daca nu are ceva de castigat material. Pe de alta parte, impotriva legilor de felul acesta nu e suficienta indignarea retorica sau umorul moralizator, pentru ca autoritatile nu se impiedica de ele, ci avem nevoie de oameni ai credintei care stiu si pot sa reactioneze in acelasi plan, juridic, legislativ. Dar cand „ne bucuram” de o majoritate de cetateni (dintre care multi/unii se declara credinciosi) pe care ii doare fix in pix de anomalii atata timp cat au casa, masa si masina, mancare si bautura in frigider, si nu vor sa-si deranjeze „linistea” nici macar in gandul sau in inima lor, atunci intr-adevar nu are sens sa protestezi verbal, nici macar sa razi de comicul situatiei, pentru ca iti pierzi timpul, cand vorbele sau protestul tau sunt doar o distractie in plus pentru altii. Ne inghitim amaraciunea si ne vedem de treaba mai departe…
    Binecuvantati! Doamne ajuta!

    1. Dumneavoastră știți toate acestea și mă bucur mult că mi le spuneți atât de concis, Domnule Luca! Dumnezeu să vă bucure și să vă umple de pacea Lui pururea! Mă bucur mult pentru cum Îl slujiți pe Dumnezeu în viața dumneavoastră!

  2. Doamne ajută, părinte Dorin!
    Vă mărturisesc că citesc de ani întregi, cu mare atenție, tot ceea ce scrieți și postați pe acest site.
    E prima dată când postez un comentariu și asta o fac acum pentru că simțeam nevoia să vă mulțumesc pentru multe lucruri!
    Vă mulțumesc pentru verticalitatea duhovnicească, pentru cuvântul profund, pentru atenția la toate detaliile vieții pe care suntem datori a o trăi în Hristos Domnul, pentru lucrarea pocăinței la care ne chemați, pentru multe alte lucruri, iar azi pentru bucuria zâmbetului lăuntric!
    Să vă țină Bunul Dumnezeu sănătos și în firescul ocrotirii Sale!

    1. Vă mulțumesc mult, Domnule Daniel, și bucuria e de partea mea! Dumnezeu să vă bucure în tot ceea ce faceți și să vă împlinească!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *