Cânt posibil [3]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Eminescu, atunci când crezi că l-ai înțeles, „îți scapă din creier/ și din destin îți zboară”, p. 71, pentru că e prea mare pentru a fi înțeles. Căci „colivia” capului nostru e prea mică „pentru pasărea Eminescu”, p. 71.

„Acolo”, în veșnicie, este „un har și un/ pahar plin de apă vie sau/ de lumină albastră”, p. 73.

Cel de la Ipotești, Mihail Eminescu, este „nemuritor de dulce”, p. 74. Și Adam se bucură că la Ipotești stă „la doi pași de nemurire”, p. 76, de nemurirea lui Mihail. Căci „sufletele noastre [sunt] împletite cu bucurie”, p. 77, în jurul lui.

În poemul Astăzi… apare sintagma „dureros de luminos”, p. 78. Pentru că multa lumină de la Dumnezeu e și ea o rană vie.

Adam definește adevăratul om ca pe un pom „mai umbros pe dinăuntru/ și cu inima pusă pe creștet”, p. 79, cu inima ridicată până în cap sau cu mintea coborâtă în inimă.

În poemul Non idem est si duo discunt idem apare afirmația: „Mergem/ încet, în cerc, ca îngerul plin de suflete”, p. 86. La ce se referă, când spune că Îngerul e plin de sufletele oamenilor? La Sfântul Înger care pedepsește și omoară din porunca Domnului?

„să nu murim în acum”, p. 90, în prezentul nostru. Să nu murim când avem de făcut atât de multe lucruri.

Manuscrisele uitate pe pereți, p. 94, o aluzie la pereții scriși ai lui Eminescu. Iar Veronica Micle „este tot mai frumoasă”, pentru că trece „din secol în secol” împreună cu Eminescu sau „cu tine pe suflet”, p. 95. Și e tot mai frumoasă, pe cât înțelegem iubirea dintre voi doi, frumusețea ei care ne face bine.

Mintea lui Eminescu: „creierul cel mai mare cât un cer de teiuri”, p. 95.

Scris pe 11 august 2005, poemul Din Eminescu nespus începe astfel: „Astăzi, sunt cuminte/ ca un vers/ din Eminescu nespus”, p. 97. Sunt cuminte ca un vers pe care Eminescu l-ar fi putut spune astăzi. Iar clopotul mare al Bisericii de la Ipotești „bate și bate în înălțime/ ca un vers luminos/ de Eminescu înflorit/ pe lume”, p. 97. Pentru că atunci când mergi pe urmele marilor poeți și îi iubești, încerci să vezi din perspectiva lor lucrurile din jur. Și le vezi cu dor, cu admirație, cu profunzime. Le vezi dimpreună cu ei sau din mijlocul iubirii pentru ei.

Pelerinajul pe la diverse Biserici și Mănăstiri îl caracterizează ca pe un mers „din mine spre mine însumi”, p. 101. Pentru că pelerinajul real este o regăsire și mai profundă de sine. Și când tot privești lumea din apropiere, frumusețea ei îți intră în ochi, p. 102, pentru că „Și Dumnezeu îmi vine direct/ în ochi”, p. 102, ca Cel ce e prezent în toată creația Sa prin slava Lui.

„Șoseaua cerului” apare în poemul despre Sfântul Mutu Zugravul[1], p. 103, a cărui mână de artist era „de Dumnezeu aruncată spre nemoarte”, p. 103.

Crucea pusă la mormânt e văzută ca și când ar răsări din pământ: „Iar acolo, sus/ pe creștet, nu știu cum,/ ți-a răsărit/ o cruce”, p. 108.

E o părere falsă că Dumnezeu întârzie, p. 109. Pentru că El Își face simțită prezența atunci când răbdarea Sa se umple.

Adam crede că timpul omului „este numai al lui”, p. 111, deși el își dăruie timpul său multora. Cum fac, de altfel, toți oamenii care își asumă rostul lor în viață de la Dumnezeu.

Se declară „o umbră vie/ care plutește încă prin aer”, p. 112. Nu sunt de acord cu majuscularea lui tu pentru Mihail, p. 113.

„Și punem/ rugăciunea/ pe buze”, p. 129, înseamnă că începem să ne rugăm. Pentru că rugăciunea țâșnește din noi pe buzele noastre. Ea începe în mintea noastră care se roagă în inimă. Care simte în inimă cuvintele rugăciunii.

Cum ar fi să cânți la topor?, p. 136. Și în lumea lui Dumnezeu, poetul simte că uneori e și a lui, p. 136. Gloria „măruntă” pe care o simte când e apreciată poezia sa. Și adaugă: „Dar care pentru mine/ înseamnă cât piramida/ lui Keops”, p. 138. Puținul mult.

S-a apucat să scrie cu dinții, cu dinții care mănâncă carnea și lasă în urme „oase tot mai luminoase”, p. 140. Pentru că poemele sunt oasele luminoase.

Adjectivul „sufletos” apare în poemul De la un bunic, p. 148. Mare la suflet. Cu suflet mare. Iar la țară trăiește „tăcerea potrivită și semnificativă”, p. 149, având conștiința că în curând va rămâne din el numai „un fir/ de țărână aurită”, p. 149. Așa să fie! Însă pentru mine țărâna aurită înseamnă Sfinte Moaște. Ca omul să lase în urmă un trup îndumnezeit.

Și „mă doare sufletul/ prin urechi”, p. 150, pentru că mă dor veștile pe care le aud. Și când vrem să oprim viața de aici, „viața-mi/ scapă/ din mâini”, p. 150, ca un pește, pentru că e darul lui Dumnezeu și nu posesia noastră.

Bicicleta „cât o viață”, p. 151. Pe care ai mers o viață de om. Viața lui: „joc bucuros o tristă dramă”, p. 153. Când are ceva să ne spună, el ne spune „și nechemat”, p. 154. „Tăcerea mea este/ cânt de icoană”, p. 154. Pentru că mă rog și cânt în inima mea în fața Sfintelor Icoane.

Și are conștiința că poezia sa este „post-stănesciană”, p. 155. Pentru că nu a vrut sau nu a putut să se rupă interior de ritmurile interioare ale poeziei lui Nichita.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pârvu_Mutu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *