Cânt posibil [4]

Adam Puslojić, Cânt posibil, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 2-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 236 p.

Capetele devin mușuroaie, p. 157, morminte.

În poemul O bucată de Dumnezeire, ideea de fond e că a primit har de la Dumnezeu și că acesta i-a dat multe dureri de cap toată viața și l-a făcut să nu-i tacă gura, p. 158. Relatările biblice le socotește în mod necredincios „legende” biblice în p. 159. Iar, la modul utopic, spune că și-a aruncat bucata de dumnezeire înapoi spre cer, p. 159, deși scrie continuu poezie.

Mâna lui Dumnezeu cea „înflorită toată”, care plutea „fulgerător de luminos”, p. 160, îl face pe el să înflorească și să fie „înfiorător de înflorit”, p. 160.

E clipa „să ne stăruim”, p. 162. Să stăruim împreună.

Și privește la satul său natal „cu dragoste mortală,/ cu toată blândețea mea de taur,/ de miel sălbatic și de broască nebună”, p. 162. Dar, ca să scape de dor, are „un dor inexplicabil/ de o pereche de prieteni din lume”, p. 163, de Adrian Păunescu și de Ioan Flora. Și pentru că nu îi are lângă el, începe să urle, p. 163.

Și când ai două patrii, atunci te întrebi legitim: „Unde începe România/ Și unde se termină Serbia?”, p. 164. Unde încep și unde se sfârșesc ele în tine însuți?

El și Nichita. „Noi dormeam sonorizați de albină”, p 168.

Despre vinul Смедеревка[1] în p. 172.

Iar în 23 iunie 1999, Serbia era „tot mai departe…[ca] un surâs de fată”, p. 173.

Viitorul nostru „a început să urle”, p. 176.

În Lozinca zilei de astăzi: „Am avut o fată friguroasă./ Frumusețea ei a rămas/ undeva în mine”, p. 179. Iar Dumnezeu îi iese în cale și îl sărută ca pe un nou născut, atunci când pleacă de acasă pentru ca să vadă Biserici și cimitire luminoase, p. 179.

Este un „foc cerșetor” în poemul Logos nespus, p. 180. Scris la Alba Iulia, pe 1 decembrie 2003, p. 181.

Când vrei să îți aduni prietenii, observi că „unii din ei/ lipsesc total sau abia/ explicabil, p. 184. Pentru că nu știi motivele pentru care te părăsesc.

Eugen Simion nu l-a scurtat „la limbă cu foarfeca”, nu l-a oprit din a vorbi, ci l-a încurajat „cu un surâs blând, care mi-a lărgit/ chiar și sufletul”, p. 190. Din poemul Purtătorul de cuvinte, scris în „trenul spre Belgrad, [pe] 3 aprilie 2005”, p. 190.

Neîncrederea altora în noi e o împingere a noastră spre moarte, p. 191.

„Mama, femela [femeia] și fiica” sunt „bucuria, dragostea și frica”, p. 192. Pentru că întotdeauna te gândești cu teamă responsabilă la viitorul fiicei tale.

„Unde Timocul visează Serbia și Dunărea” e un alt „pământ numit România”, p. 192. Pentru că România e oriunde trăiește un român. Iar în Тимочка Крајина, la recensământul din anul 2011, erau 35.330 de români[2].

„Lumea/ de AZI are nevoie și sete” de mari poeți, p. 193.

Într-un poem dedicat lui Eusebiu Ștefănescu apare sintagma „o firimitură de lumină”, p. 194. Cântăm „din albastrul/ cerului”, p. 194. Și în loc de lătratul la stele trebuie să învățăm „lătratul de stele”, p. 194. Pentru că și stelele au să ne spună multe poeme. Sau lătratul vieții noastre, opera noastră, trebuie să ne facă stele ale literaturii române.

Se declară „un guraliv păstor”, p. 197. Iar Dumnezeu i-a arătat „o cruce vie”, p. 198, pentru că așa e viața creștinului: o continuă crucificare interioară care ne îndumnezeiește.

Îl așteaptă pe Dumnezeu de Bobotează „direct în viață”, în viața lui, chiar dacă „n-a venit niciodată/ până acum” la el, p. 200.

„O cană/ cu apă vindecată”, p. 202, sfințită. O Aghiasmă.

„V-ați obișnuit cu mine viu”, p. 205, dar eu pot fi și mort. Eu voi muri. Și „cu timpul” am devenit o „piatră migratoare”, p. 206, una care s-a plimbat mult, dar a rămas necunoscută în ea însăși, de parcă sunt „un surâs cusut pe buze/ și sub sprâncenele grele”, p. 206. Încât surâsul meu nu mai pare natural, nu mai pare firesc.

Moartea e „miraculoasa despărțire”, p. 208. Însă e așa numai pentru Sfinții lui Dumnezeu. Căci adormirea lor e plină de minuni dumnezeiești.

„Sunt un clasic/ al morții”, p. 216. Iar Dumnezeu „mă tot iartă mereu și-mi deschide/ poarta cetății sau ieșirea spre altar”, p. 220. „Stau pe gânduri ca pe o cruce”, p. 221, pentru că gândurile mă umplu de durere.

Cum este Sfântul lui Dumnezeu? Un om „luminos pe dinăuntru”, p. 221. Și cum ajungi „negru de viață”, p. 221? Când viața te înnegrește, când te face să păcătuiești.

„M-am obișnuit cu viața altora”, p. 222, cu prezența lor în viața mea, pe când viața mea „a devenit un bulgăre de zăpadă/ și frunza umbrei mele migratoare”, p. 222.

Își declară viața drept „o creștere liberă”, p. 223, una naturală, organică. Volumul se încheie în p. 223. Între p. 224-231 e postfața lui George Vulturescu. Care ne spune că „Adam are vocația martiriului: legat de cămilele a două limbi”, p. 227. De ce e „martirizat” Adam între sârbă și română, când ambele limbi sunt limbile lui materne? Mai degrabă e o mare binecuvântare că te poți exprima în mai multe limbi, pe care să le cunoști din primul an al vieții tale.

Aflăm și cine e Negleduș: „un spirit balcanic, care dă cu tifla lumii”, p. 227, „o biruință poetică”, p. 229.

„Existențialismul lui Adam Puslojić este unul frenetic”, p. 228. Dar el amână replica, o suspendă, p. 230. Poezia sa este „un original și tulburător discurs european dintr-un areal sârbo-român”, p. 231. Ultimele cuvinte ale cărții.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Smederevka.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Timoc.