Asimetria durerii [2]

Adam Puslojić, Asimetria durerii, cu 11 ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 3-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2008, 249 p.

Ce-a văzut Vulturescu în Serbia lui 1999? În „inima Serbiei” a văzut „un șir de mănăstiri în flăcări, un colier/ de poduri inundate, sate aruncate-n aer,/ o turmă de oi plutind peste inima arsă/ a păstorilor, orașe înscrise-n cenușa vie[,]/ plină de lacrimi”, p. 101. O zi de Paști trăită „sub bombe”, p. 101.

Iar „liniștea lui Dumnezeu” înmuțește (verbul folosit de Adam) pe buzele oamenilor, p. 102, pe când Marin Mincu „înghite tăcerea”, p. 103.

A privi înseamnă a suferi. Pentru că „tot ce văd cu ochii/ mă doare”, p. 104. Pentru că înțeleg ceea ce văd. Mă doare ceea ce înțeleg.

În 1998, la Oradea, pe 12 iunie, se decisese să nu mai scrie poeme „cu dedicații”. Însă nu s-a ținut de cuvânt. Într-un alt poem, din 1997, scris la București, pe 31 martie: „nu iubesc cerșetor/ și sexual pe nimeni pe lume”, p. 106. Pentru ca ultimul vers să fie: gura ta este „turbată ca o cruce cuviincioasă”, p. 107.

Din nou rămasul său „definitiv”, p. 108. Iar aici, în poemul de la Oradea, din martie 1998, Adam a declarat: „Singurul meu prieten e cerul”, p. 108. Și când îl doare, el își înghite cuvintele, p. 108, și se întreabă unde începe cercul, p. 108.

Nichita a devenit un clopot, pentru că el este „un poet ca un popor”, p. 109.

Însă, de ce „în loc de înger, un drac mare/ pe Golgota-n ochi ne sare”, p. 109? De ce să Îl înlocui pe Domnul cu un drac mic, că „mare” nu va fi niciodată?

Și de ce ai ajuns să ai răbdarea „cât o piatră”?!, p. 109. Îți vine să dai cu ea? Însă, în mod neașteptat, în loc ca Nichita să fie clopotul nostru, unul cât un popor sau care să trezească popoare, aflăm că Adam e clopotul nebun al lui Nichita. Pentru că el spune în penultimul vers: „clopotul tău nebun sunt eu”, p. 110. Cu referire la Nichita. Iar în ultimul: „Rămân aici și bat mereu”. Pentru că și Adam dorește să rămână un clopot viu al literaturii, el, cel care se simte „la marginea/ timpului nostru”, p. 115. Căci dorește să trăiască pretutindeni, p. 116.

Adam se declară „un tăietor de copaci”, pentru că nu se pricepe la pământ, p. 118. Dar „la muncă țin/ ca la Dumnezeu”, p. 118. Când se lasă „o tăcere anormală” peste lume, din cauza intereselor politice și economice de tot felul, poetul vede și aude „mult mai bine” ca de obicei și așteaptă trăsnete și fulgere, p. 119. Pentru că pedepsele lui Dumnezeu vin la timpul lor.

Când este liniștea ta „galbenă”?, p. 122.

El, aici, e „un fel de lumină”, deși unii spun că e „un fel de nimica”, p. 126. Și se apropie de iubita lui „cu o viteză de lumină”, p. 129. Căci „fără rușine iubesc/ și sunt iubit”, p. 131.

Însă poți muri de multă bucurie: „pot să mor/ de atâta bucurie”, p. 133. Mai ales când te vezi cu Dumnezeu „la El acasă”, p. 134, în Biserica Lui.

În p. 139 avem parte de o surpriză frumoasă: o pagină manuscriptică din 2005. Un poem dedicat de Adam lui Marin Sorescu. În care apare sintagma „râmă de lumină”, p. 139.

Despre piesa Iona a lui Sorescu[1], Adam spune că „a fost un manual/ de pescuit abisuri”, p. 142.

Se declară: „un mort aproape viu”, p. 144.

O altă blasfemie: „nici El/ n-o cunoștea la-nceputul/ începutului/ mult mai concret, p. 146, când El cunoaște toate din veci.

De ce a ajuns viața ta „pe rug”, p. 152?

A lătra în loc de a vorbi: „Cum recunosc un Dumnezeu/ care nu latră dumnezeiește/ ca mine?”, p. 164. După care cum afli despre Dumnezeu într-un mod familiar: „despre Dumnezeu/ aud și una și alta/ exact cum din mână-n mână/ se împrumută un fuior/ de lână la tors”, p. 170.

Își sapă groapa de viu, pentru că vrea o groapă „pe măsura sufletului” său, p. 172. Și îl doare sufletul „de-a binelea”, p. 174.

Cobișnița natală e „celestă”, p. 178, în poemul de mari dimensiuni. Și-a adunat viața „din val în val”, p. 186. Undirea vieții în p. 199. Cercetarea ei.

Intră „într-o biserică ascunsă” cu propria lumânare a vieții sale, p. 200. Numește Dunărea drept „mama” noastră, p. 200. Și el e de modă veche, de „moda Dunării”, p. 201.

„Bezna luminii”, p. 204. Primele două versuri în limba engleză, p. 208. Osul ficatului și osul inimii, p. 210.

Probabil despre o femeie: „Tu ești o furtună/ de îngeri”, p. 211. După care o altă formă de a avea: îmi „aparține un corp gol/ de femeie aproape necunoscută”, p. 215. Tot aici: „surâsul Domnului” și „pagina ruginită și biblică”.

Vrea să fie apărat „dureros de dulce” de paharul lui Dumnezeu cel „plin de evenimente” și „de pagina atât de ruginită din Biblia mare”, p. 216. Adjectivul golgotean, p. 216. În p. 224: „crăpătura de viață”. Pentru că viața noastră aici e foarte puțină.

Ultimul poem al cărții e în p. 240.

Paginile 241-243 sunt cu date biografice despre Adam, dar nesemnate. Poate că sunt scrise de el însuși la persoana a 3-a.

Adam Puslojić s-a născut pe 11 martie 1943 la Cobișnița, în Serbia, a făcut Facultatea de Filologie la Belgrad (1962-1967), volumul de debut: Există pământul (1967). Între 1970-2008 a publicat 24 de cărți în sârbă și 8 în română până în 2008, fiind tradus în peste 20 de limbi, p. 241. Finalul trilogiei Asimetria durerii.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iona_(piesă_de_teatru).