Predică la Duminica a IV-a după Cincizecime [2021]
Iubiții mei[1],
în 2019 am predicat despre dogma hristologică a Sinodului al 4-lea Ecumenic[2], despre faptul că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu și om, pe când în 2020 am predicat despre valoarea cuvintelor noastre pornind de la Evanghelia de azi, cea de la Mt. 8, 5-13[3]. Însă astăzi vreau să predic despre prieteniile noastre sociale de tot felul și despre valoarea lor în viața noastră. Adică despre persoanele care ne fac bine când le vedem, pe care le respectăm în inima noastră, pe care le ascultăm, care ne binedispun, pe care le urmăm într-o anumită măsură, despre persoanele care ne comunică ceva esențial, deși nu avem o relație stabilă cu ele sau nicio relație directă.
Și predica de față a pornit de la genialul vers al lui Adam Puslojić: „Dacă mă iei de mână cu privirea”[4], și s-a îmbogățit în timp ce priveam dramaticul film La tête en friche (2010), românizat: După-amieze cu Margueritte[5]. Pentru că femeia de 95 de ani din film, întruchipată de Gisèle Casadesus[6], a reușit să intre în inima lui Germain (Gérard Xavier Marcel Depardieu[7]), a unui analfabet funcțional de 45 de ani, și să îl facă să iubească cărțile. Și unde a început relația lor? În parc, în fața unor porumbei, cărora Germain le dăduse nume, și atunci când Margueritte a început să-i citească cu voce tare dintr-o carte a lui Camus și l-a pus în situația să vadă, în mintea lui, ceea ce ea îi citește.
Și când el a început să simtă nevoia continuă de noutate, de cunoaștere, când a ieșit din simplitatea lui spre avalanșa de noi experiențe, atunci a înțeles că a început să o iubească pe acea femeie, deși el avea o amantă tânără, cu care îi plăcea să facă dragoste și pe care a lăsat-o în cele din urmă însărcinată. Și ce-a făcut? S-a dus în azilul unde familia ei o uitase pe acea femeie, pe cea iubită de el, și a luat-o de acolo fără știrea nimănui. A luat-o în casa sa, rugând-o ca să nu moară încă și să îl învețe tot mai mult din tainele prieteniei. Din ceea ce această femeie foarte educată strânsese în toată viața ei. Pentru că o mare experiență trebuie dăruită, trebuie lăsată în inima cuiva, pentru ca ea să fie dusă mai departe.
Însă cum ne lăsăm viața și experiența în alții? Dacă îi apropiem de noi înșine și dacă le dăruim ceea ce noi avem! Dacă îi chemăm cu privirea noastră, dacă îi îmbrățișăm cu modul în care îi ascultăm, dacă îi impulsionăm în mod decisiv în viața lor. Dacă le suntem sprijin și ajutor în ceea ce ei fac.
În mașina spre Biserică mă întâlnesc cu oameni cu care mă cunosc doar din priviri, cu care mă salut scurt sau cu care am mai discutat anterior, fără să știu multe lucruri despre ei. Însă contează cum te susțin privirile lor. Ce îți spun ei când te privesc, când stau de vorbă cu tine.
Urmăresc mii de persoane online, care scriu, cântă, pictează, fac vlogging, fac podcasturi, călătoresc, fac mâncare, experimentează diverse lucruri, și toți mi-au devenit prieteni într-un anume fel. Pentru că viața lor se revarsă în viața mea. Pentru că viața lor mă atinge interior. Și chiar dacă nu am comunicat cu foarte mulți dintre ei, toți aceștia pe care îi cunosc îmi sunt prieteni, deși mă disociez interior de multe aspecte ale creației lor online.
Confrații mei întru Preoție și întru credință, rudele mele, cei pe care i-am cunoscut vreodată în viața mea sunt prietenii mei, sunt oameni care sunt în viața mea și comunică cu mine prin ceea ce au lăsat și lasă în mine. Iar raportarea mea la oameni e cea care mi-i face pe toți prieteni. De ce? Pentru că raportarea mea interioară față de oameni nu e cu ostilitate, ci cu pace, cu înțelegere, cu bunăvoință. Și starea mea interioară vizavi de ei îmi face bine, pentru că nu mă rănește, ci mă eliberează continuu interior.
Vorbesc respectuos cu oamenii, vorbesc în mod galant cu ei, nu pentru ca să îi țin la distanță, ci pentru ca să îi învăț, pe cei care nu cunosc acest lucru, cu demnitatea, cu eleganța, cu modul frumos în care comunică oamenii. Pentru că o relație reală începe cu vorbirea sinceră, firească între oameni. Și când oamenii își vorbesc sincer și profund între ei, atunci se întrepătrund și se îmbrățișează unul pe altul cu sufletele lor. Pentru că întâlnirile reale se petrec în sufletele noastre în primul rând!
Dacă cineva mă privește de sus, cu dispreț, cu invidie, cu poftă desfrânată în ochi, cu dezinteres, cu nesimțire…e treaba lui sau a ei! Contează ca eu să nu fac la fel în inima mea. Pentru că, dacă fac la fel, mă îmbâcsesc cu patimile lor și nu mai îmi trăiesc libertatea mea duhovnicească. Dar eu vreau să trăiesc tot mai liber în sufletul și în trupul meu, adică tot mai neconstrâns de patimi și de gânduri rele. Și pentru ca să mă umplu de o tot mai mare libertate dumnezeiască trebuie să îi tratez pe toți oamenii cu bunătate în inima mea.
Cel care mă vede pe mine pe stradă nu știe cine sunt, ce am gândit, ce am creat eu până acum. Nu știe cine sunt în adâncul meu. Dar ca să punem un început bun relației noastre, eu trebuie să mă exprim așa cum sunt. Pentru că el, de la acest început, dacă noi începem să discutăm, poate ajunge și la opera mea, care, fiind online, e accesibilă tuturor. Modul în care eu mă propun e modul în care el mă ține minte. Tot la fel, modul în care alții vin spre mine e modul de la care eu încep înțelegerea lor. Și contează fiecare detaliu pe care îl înregistrez în această relație a noastră.
Pentru că din fiecare om pornesc mii și zeci de mii de drumuri spre alți oameni. Eu sunt un punct cu mii de ramificații, pentru că cunosc mii de persoane. Și întrepătrunderile dintre noi sunt extrem de interesante, pentru că fiecare dintre noi avem o experiență unică de împărtășit. Dacă o dărui, ea se revarsă în mai mulți oameni, într-un număr neștiut de oameni. Dacă nu o dărui, ea este numai a ta și moare odată cu tine. Dar dacă moare odată cu tine, ea este un bob de grâu care nu va mai încolți niciodată. Și nu va mai trăi în alții, pentru că tu nu ai dorit să o lași altora moștenire.
Oamenii care nu își scriu experiențele de viață și nici nu și le povestesc altora sunt niște pereți goi în arealul nostru. Mergem prin parc, vedem multă verdeață, mulți copaci, multă animație, apoi trecem strada, intrăm în cartierul cu blocuri și vedem numai ziduri de aceeași culoare…Dar când, deodată, pe un zid apare un însemn, o pictură, un înscris, zidul acela devine plin cu ceva. Dacă pe acel zid ar fi pictată viața noastră, el nu ar fi un perete gol, ci un perete plin!
Când călătorim cu autobuzul sau cu trenul sau cu avionul sau cu vaporul întâlnim foarte mulți oameni și foarte multe peisaje. Fiecare cu personalitatea lui, cu înfățișarea sa. Diversitatea aceasta umană ne îndeamnă la cunoaștere. Pentru că, dacă sunt altfel decât noi, atunci merită să știm prin ce sunt altfel decât noi. Și, pe când aflăm cu ce suntem diferiți unii de alții, aflăm și întru ce ne asemănăm. Iar asemănarea ne împrietenește, pe când depărtarea de noi ne suscită interesul. Pentru că vrem să știm, la fel ca Germain, ce se întâmplă mai departe în carte, în viață, în oameni. Și dacă abia știi să citești, iei un dicționar, îl pui lângă tine, și cauți orice cuvânt pe care nu-l cunoști din carte. La un moment dat o să-ți dai seama că dicționarele nu sunt nici ele atotștiutoare și că unele cuvinte lipsesc din ele. Tocmai de aceea sunt mai multe dicționare. Și trebuie să îți cumperi dicționare cu cuvinte vechi, cu cuvinte foarte noi, cu toate cuvintele, pentru ca să înveți limba cărților.
Germain și-a dat seama că dicționarul primit de la Margueritte, de la confidenta lui, e bun, dar incomplet, și că dicționarul nu te ajută să pui cap la cap înțelesurile cuvintelor. El și-a dat seama că cuvintele trebuie gândite în firescul descrierii, după ce le înțelegi pe fiecare în parte, pentru că cuvintele nu sunt unele lângă altele, ci ele spun o poveste. Și cei care au început să gândească de foarte tineri, să gândească și să citească cărți, văd foarte repede povestea cărții și nu cuvintele ei, pentru că o carte se citește pentru mesajul ei, pentru ceea ce e dincolo de cuvinte.
De la mama lui, după ce a murit, Germain a primit mulți bani, dar și o cutie cu câteva obiecte personale și cu o fotografie a părinților lui. Banii și obiectele primite i-au vorbit despre iubirea ei pentru el, deși în toată viața lui l-a lăsat să creadă că e un copil nedorit, că e „o eroare”. Însă firava, atenta și delicata Margueritte, deși nu era mama lui și nici amanta lui, l-a ajutat pe mătăhălosul Germain să coboare în inima sa. L-a ajutat să se cunoască. Să vadă de ce e capabil. Pentru că omul profund vede profunzimile din alții. Iar dacă se lasă călăuzit de acesta, cel mic, neștiutorul sau necizelatul, câștigă o comoară imensă în măsura în care se coboară în el însuși.
Pentru că rolul instruirii și al educației e acela de a ne întoarce la noi înșine și de a ne dezvolta resursele interioare. Familia, Biserica, Școala, prietenii reali sunt cei care ne fac să ne descoperim pe noi înșine. E de ajuns ca cineva să te ia de mână, ca cineva să creadă în tine, ca cineva să îți dăruie timpul său, pentru ca tu să crești ca un copac în livada valorilor umane.
Trebuie să ajutăm la creșterea altora! Să fim prezenți în viețile oamenilor tot timpul! Și a fi prezent în viețile altora înseamnă a instrui continuu prin ceea ce ești și faci. Ești o mână întinsă, o mână care tragi după tine mâinile lor, dacă îi impulsionezi spre lucruri bune, dacă îi faci să aibă încredere în ei, dacă îi faci să fie pașnici și omenoși.
Niște fețe triste, fără viitor, fără încredere în ei înșiși, stau și beau la stradă, în fața cârciumii. Nu așteaptă nimic, nu vor nimic…Aceleași fețe le poți găsi în casele lor, la locurile lor de muncă, la spital, la Biserică…Mergi peste tot cu fața pe care ți-o creezi. Dacă ea e tristă și urâtă e pentru că sufletul tău e neîmplinit. Frumusețea reală țâșnește dinăuntru, din sufletul tău. Dar dacă nu ai frumusețe în tine însuți, dacă nu ai curăție și sfințenie, cum ai vrea să ai fața?!
Tocmai de aceea, în predica de azi vorbim despre cum ne influențează cei pe care îi vedem și îi auzim. Și ei ne influențează în măsura în care noi vrem să ne influențeze. Dacă găsim că viața unui cerșetor sau a unui curvar sau a unui hoț este o viață „bună” pentru noi, atunci socotim păcatul „un mod de-a fi” și nu o boală interioară ce ne omoară. Dar dacă găsim că munca, creația, slujirea, ajutorul dat altora, prietenia sunt esențiale în viața noastră, sunt lucruri care ne definesc, atunci privim spre astfel de oameni ca spre reperele vieții noastre.
A fi fanul sau admiratorul entuziast al cuiva înseamnă, în primul rând, a-l urma în ceea ce el face bine. A-l urma însă în toate, fără discriminare, înseamnă a-ți face ție rău. Pentru că prieteniile au rolul de-ai învăța pe oameni binele, viața în societate, întrajutorarea. Dar dacă prietenie înseamnă să te înhaiți cu alții spre a face lucruri rele, atunci ea se transformă într-o mamă a multe vicii. Pentru că din prieteniile rele se nasc toate problemele lumii noastre.
Viața noastră socială, ca și conexiunile noastre cu onlineul, sunt întâlniri brutale cu realitatea. Dacă știi să atenuezi interior șocurile, prin rugăciune, curăție interioară și încrederea în binele din oameni, atunci îți păstrezi mintea întreagă toată viața. Dar dacă te vulnerabilizezi foarte mult în fața lor, nu poți să reziști în fața tuturor răutăților, atrocităților și a mizeriilor pe care ești nevoit să le vezi, să le trăiești. Pentru că sunt tot mai multe, tot mai grele, iar tu ai o singură inimă…
De aceea, e foarte important să ai puncte de sprijin în oameni. E foarte important să ai prieteni reali. Dar pentru ca să îi ai trebuie să construiești relația cu ei la nesfârșit. Pentru că relația e o continuă vorbire și construire împreună.
Însă relațiile cu oamenii se construiesc numai pe baza relațiilor fundamentale pe care le ai cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui. Relația primă și fundamentală e relația noastră cu Dumnezeu. Pe fundamentul ei se construiesc toate celelalte și se împlinesc zi de zi. Pentru că a fi oameni religioși înseamnă a avea o relație reală și neîncetată cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, pe când a fi oameni sociali înseamnă a avea o relație reală și neîncetată cu diverși oameni, care ne-au devenit prieteni ai noștri. Omul religios e mereu deschis spre cunoaștere, pentru că el este în același timp și un om social, un om printre oameni. Și în deschiderea noastră față de oameni avem nevoie de toți, pentru că nu trebuie să fim în luptă interioară cu nimeni. Chiar dacă la un moment dat putem concura pentru un loc de muncă sau într-o competiție sportivă, a fi deschiși spre ceilalți nu înseamnă a fi necompetitivi. Pentru că întrecerile reale între oameni nu au rolul de a ne face neoameni, ci au rolul de a evidenția excelența umană.
Când, peste ani, cărțile unui om de geniu sunt căutate și citite în biblioteci, ele nu sunt citite pentru că n-au valoare, ci pentru că au o valoare umană netrecătoare. Marile cărți sunt prieteni reali pentru toate veacurile. Pentru că toți oamenii, din toate secolele, au nevoie de sinceritate, de adevăr, de bunătate, de iubire, de corectitudine, de umanitate.
Mașinalizarea noastră este o autominimalizare suicidară. Pe cât încercăm să ne transumanizăm, să ne „perfecționăm” pe bază de componente tehnice, pe atât ne îndepărtăm de potențele noastre interne. Pentru că valoarea noastră veșnică e înăuntru, constă în sinergia dintre suflet și trup, care ne îndumnezeiește continuu în Biserica lui Dumnezeu. Noi n-avem nevoie neapărat de un trup mai rezistent la boli, ci de un trup care să conlucreze cu sufletul său la mântuirea întregului om. Dacă ne îndumnezeim pe fiecare zi, nu contează dacă viața noastră va fi de 20 sau de 100 de ani, pentru că viitorul nostru veșnic va fi unul frumos, împlinitor. A fi cu Dumnezeu tot timpul și a ne împlini în relația cu El și cu oamenii înseamnă a fi oameni împliniți. Iar asta e ceea ce contează! Pentru că împlinirea noastră înseamnă mântuirea noastră.
Așadar, iubiții mei, avem o relație de prietenie cu toți cei pe care îi cunoaștem și de la care învățăm lucrurile care ne personalizează. Trebuie să alegem ceea ce ne face bine și să ne disociem interior de tot păcatul. Căci păcatul e cel care ne omoară interior, pe când binele e frumusețea care ne inundă cu totul. Și binele lui Dumnezeu e cel care ne îndumnezeiește pe fiecare zi. Amin!
[1] Începută la 8. 11, în zi de joi, pe 15 iulie 2021. Soare, 22 de grade, vânt de 5 km/ h.
[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/07/12/predica-la-duminica-a-iv-a-dupa-cincizecime-2019/.
[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2020/07/04/predica-la-duminica-a-iv-a-dupa-cincizecime-2020/.
[4] Adam Puslojić, Asimetria durerii, cu 11 ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 3-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2008, p. 99.
[5] A se vedea: https://www.cinemagia.ro/filme/la-tete-en-friche-484601/.