Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [25]
Acatistele Fericitului Daniil, compuse ulterior, insistă și mai mult pe viața isihastă, pe tainele ei: pe rugăciunea inimii și pe schimbările duhovnicești lăuntrice, profunde, pe care viața cu Dumnezeu le provoacă, viața în ritmul rugăciunii, condusă după o logică și după reguli care le sfidează pe cele omenești și pe care oamenii cu greu (sau deloc) le înțeleg sau le acceptă.
Astfel, în Acatistul Sfântului Sfințitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, se insistă pe calitatea lui dublă, de „dumnezeiesc Arhiereu și Avvă” (așa cum îl numește refrenul icoaselor), adică de Păstor și Părinte duhovnicesc experimentat. De aceea i se spune, chiar în Condacul I, „Păstor al Rugăciunii înalte și tăcute”, autorul indicând, prin majuscula din „Rugăciune”, faptul că nu este vorba de orice fel de rugăciune, ci de aceea numită isihastă, pe care Ortodoxia o prețuiește în mod deosebit ca singura autentică, singura capabilă cu adevărat să îl apropie pe om de Dumnezeu și să îl facă să trăiască în harul Său.
Paradoxul acestei „Rugăciuni tăcute” îl indicase, de multă vreme, în poezia noastră, primul poet de marcă al literaturii române, Sfântul Dosoftei, când zisese: „Cu a Ta putere, grijă când am multă,/ Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 5-8). Pentru că rugăciunea isihastă sau rugăciunea inimii aduce tăcerea gândurilor și a grijilor. O știa și Eminescu, formulând astfel primele versuri dintr-un sonet: „Când însuși glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii”. Dar și Tudor Arghezi: „Ruga mea e fără cuvinte” (Psalm). O aflase cumva și Ion Pillat: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea…” (Dosoftei Mitropolitul). Sau Vasile Voiculescu: „Pădurile de gânduri îngălbenite tac. […] Tu, Doamne, […] nu zăbovi la ruga uscatelor păduri:/ Trimite-mi pâlc de Îngeri, în spate cu securi” (În pădurile de gânduri).
Moartea gândurilor sau moartea minții e un deziderat isihast. Sau, altfel spus: rugăciunea curată, în deplina tăcere a gândurilor. Pillat îl evocă tangențial (accidental), iar în poezia lui Voiculescu apare ca un pisc foarte îndepărtat și imposibil de atins, ca un ideal foarte îndepărtat.
În versurile Fericitului Daniil, referințele la viața austeră isihastă și la rugăciunea inimii nu sunt întâmplătoare, nu reprezintă simple contextualizări biografice, ci reprezintă miezul ideatic al compozițiilor sale. Și aceasta nu numai pentru că ne aflăm în fața unor Acatiste, adică a unor texte poetice cu caracter profund religios, destinate cultului ortodox. Autorul a decis astfel, cunoscând faptul că viața isihastă este substanța sfințeniei pentru cei care se nevoiesc ortodox. Nu toate Acatistele noastre, folosite în Biserică, au în centru problematica isihastă, ba chiar majoritatea nu o au în vedere deloc (poate doar o enunță tangențial, într-un anumit context).
Acatistele scrise de Fericitul Daniil (al Sfântului Dimitrie, al Sfântului Clinic, al Rugului Aprins) așază în centrul preocupării poetului, ca temă esențială, viața isihastă. Dacă Acatistul Sfântului Dimitrie a urmărit nașterea și evoluția până la desăvârșirea spirituală a unui sihastru autodidact, a celui care a trăit experiența convertirii profunde din luminarea lui Dumnezeu, fiind un om simplu, devenit ulterior Monah și trăind în deplină smerenie și lepădare de sine, în cazul Sfântului Calinic vorbim de un Ierarh (Episcop) isihast, prin urmare un Păstor aflat în mijlocul oamenilor, prin demnitatea sa ierarhică, slujind mulțimii de credincioși, asaltat de griji și îndatoriri.
Sfântul Calinic s-a sihăstrit întrucâtva la Cernica, în „singurătățile de la Sfântul Gheorghe în ostrov” (Icosul al II-lea – Biserica veche a Mănăstirii de la Cernica având acest hram), dar îndatoririle de Ierarh nu îi puteau oferi prilejul unei viețuiri isihaste, în retragere deplină. Cu toate acestea:
[Odată] cu venirea în lume a Domnului
sfințenia nu [mai] e doară în cer și în gând,
ci trup o am văzut luând,
pentru toate cuviințele omului.
Aceasta, cu viața ta, îndeosebi,
Preacuvioase Calinic, ne-ai arătat
că omul e sfânt și adevărat
și-n amănuntul de casă și trebi.
(Condacul al II-lea)
Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Calinic „stareț pilduitor în vitejia nevăzutului război” (războiul duhovnicesc cu gândurile și cu patimile, cu demonii), „povățuitor fericit în măiestria și știința cerească”, „dascăl de trezvie”, ca unul care avea „inima sârguită la toate arderile harului”, putând să îndrume și pe alții „către Raiul lăuntric pierdut” (Icosul I).
De aceea exclamă: „O! pacea și tăcerea de cernicană sihăstrie! / O! Rugăciune a inimii în proaspătă liniștire/ și scara cea nevăzută din lăuntricul cer!” (Icosul al II-lea).
Fericitul Daniil îl invocă pe Sfântul Calinic în calitate de stareț/ avvă: „Bine este, de [spre] împlinirea mântuirii,/ omul să-și agonisească Înger învățător/ spre înnoirea minții și a firii,/ cu toiag înalt îndreptător” – pentru că și-ar fi dorit un asemenea Arhiereu povățuitor, mai ales că nu trecuse multă vreme de la adormirea sa, fiind o icoană a sfințeniei în vremurile moderne: „Ești Sfântul nouă cel mai apropiat”.
Însă Fericitul Daniil era conștient de faptul „că ai trecut printre noi în sfințenie străvezie,/ ca un semn acoperit de o lumină târzie” (Condacul al III-lea) și că „numai ochiul inimii și vederea curată/ au putut afla fața ta cea adevărată” (Icosul al IV-lea). Adică puțini oameni au înțeles sfințenia Sfântului Cainic, încă din timpul vieții sale:
Cu adevărat marea minunată minune
e prea firească și tuturor blândă;
ca umblarea Domnului pe apă
de dreaptă și plăpândă.
Și-așa și-n viața ta, Cuvioase Calinic,
întreaga minune a sfințeniei s-a descoperit
deplin încreștinată, nestrigătoare cu nimic,
cuminte, cuvenită, cu totul cumpănită
la stadiile ei de viață obișnuită.
(Icosul al IV-lea)
Orbirea patimilor noastre ne face să nu-i vedem pe cei Sfinți în viața aceasta, de multe ori, ci abia după adormirea lor, după ce ni-i indică Dumnezeu, revelându-ne sfințenia vieții lor fie prin Sfintele lor Moaște, fie prin mărturia altor Sfinți. Adesea, însă, invidia și prostia contemporanilor nu-i lasă să se bucure de prezența unui Sfânt și să învețe ceva folositor de la el, fiindcă li se pare că sfințenia nu poate avea „trup […] pentru toate cuviințele omului” și nu se poate ca omul să fie „sfânt și adevărat/ și-n amănuntul de casă și trebi”.
De obicei, oamenii au despre sfințenie o imagine convențională, pentru că nu se preocupă să studieze Viețile Sfinților cu atenție, și de aceea îi ignoră cel mai adesea pe cei care sunt Sfinți cu adevărat și îi cinstesc în schimb pe ipocriți, pe cei care mimează sfințenia (virtuțile ei), judecând superficial, după aparențe.