Ioan Slavici și tradiția literară [1]

Am scris, cu ceva timp în urmă, câteva articole despre proza lui Ion Creangă, în care am arătat relația lui dinamică și profundă cu tradiția literară și spirituală veche[1]. Confratele său, Ioan Slavici, scriind o proză realistă modernă (pentru vremea sa), de observație psihologică și socială, pare a o ignora. Asta dacă nu suntem atenți la detalii. Și nu mă refer numai la aspectele moralizatoare ale operei sale, despre care am relatat deja, în alte articole (aspecte oarecum evidente, dar nepuse de critica noastră în relație cu pedagogia ortodoxă).

Astăzi iau ca exemplu romanul Mara. Autor de proză realistă, deci, Slavici se confruntă cu o problemă delicată: trebuie să descrie portretul Persidei, eroina de o frumusețe ideală a romanului său. Pentru aceasta, imaginea ei se reflectă, pe rând, în ochii mamei sale, Mara, în ochii lui Națl, ai Hubăroaiei, în fine, ai tuturor celor care o întâlnesc și nu se pot abține să nu o admire. Dar Slavici are o dilemă: trebuie să aleagă dacă se păstrează în registrul realist-prozaic al operei sau apelează la modelele literare românești în această speță, care erau toate poetice, inclusiv cele narative. Și optează pentru a doua variantă, fie pentru că nu se simte confortabil să iasă din această linie (Duiliu Zamfirescu reușește, însă, în prezentarea Sașei Comăneșteanu), fie pentru că se afla sub imperiul impresiei covârșitoare a poeziei lui Eminescu, poetul iubirii în cel mai înalt grad, de care Slavici nu se poate desprinde din punct de vedere stilistic. Considera, probabil, și că personajul său reclama idealitatea perspectivei eminesciene.

Prima oglindă care prinde imaginei Persidei, ajunsă adolescentă, e mintea Marei, care își dă seama că s-a apropiat vremea să-și mărite fata și căreia Slavici îi atribuie, cam forțat, descrierea poetic-eminesciană de care vorbeam:

„Mara era, cât stătea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu știa de ce. Prea i se făcuse fata fată, și nu mai știa ce să facă cu dânsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică, s-o frângi de mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din când în când străbate abia văzut un fel de rumeneală. […] și-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca așa să rămâie pe veci înmărmurită”[2]

Nu e greu să ne amintim versurile: „Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele” (Luceafărul); „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș” (Atât de fragedă); „Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Înmărmureai măreț” (Pe lângă plopii fără soț).

Comparația feței cu „luna plină” poate să aibă și alte surse, clasice. Sursa primă e, însă, Cântarea Cântărilor 6, 10: „frumoasă ca luna”.

Și, dacă stau să mă gândesc bine, „fragedă” ca „floarea albă de cireș”, la Eminescu, ar putea avea tot un izvor biblic. Epitetul „fragedă” are atât sensul de „fragilă, delicată”, cât și sensul (obscur pentru mulți) din cronica lui Grigore Ureche[3] (preluat de Bolintineanu și Asachi), acela de „fragilă, instabilă, trecătoare” – cu referire la existența umană. Iar „floarea albă de cireș” e, după cum cred, o imagine inspirată din Biblie, dintr-un pasaj nespus de poetic și de tainic, de la sfârșitul Ecclisiastis-ului, unde se vorbește despre moartea omului, în relație, cumva – între altele – cu faptul că „va înflori migdalul” (Eccl. 12, 5). Eminescu și-a însușit imaginea aceasta poetic-abisală și în poezia O,-nțelepciune, ai aripi de ceară: „În viața mea – un rai în asfințire – / Se scuturau flori albe de migdal”. În Atât de fragedă cred că a înlocuit migdalul cu cireșul, dar s-a referit la același caracter trecător, fragil/ fraged al vieții, asociat aici cu frumusețea femeii (cum numai François Villon a mai reușit, printr-o sugestie genială: „Mais où sont les neiges d’antan?”).

Antiteza izbitoare și dramatică între frumusețea diafană, suavă a făpturii feminine și volatilitatea vieții îi spiritualizează acesteia portretul: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși”…

Slavici a reluat epitetul câteva pagini mai departe, pentru că și Hubăroaiei Persida i se pare „atât de fragedă, atât de frumoasă”[4].

El a fost conștient, sunt convinsă, de izvoarele biblice ale imaginilor poetice eminesciene. Totodată, urmează tiparul indicat de Nicolae Filimon, în romanul căruia Maria e un „crin semănat de mâna Domnului în această vale a lacrimilor”[5]. Coșbuc va apela și el la aceeași metaforă biblică celebră: „Un trandafir în văi părea”… (Nunta Zamfirei).

Slavici se străduiește, deci, să împletească realismul cu poezia, conștient fiind de arhaicitatea și încărcătura simbolică grea a comparațiilor, chiar dacă acest simbolism abisal se pierde în contextul romanului său…


[1] A se vedea:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/26/poezia-prozei-lui-ion-creanga/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/14/eruditia-lui-creanga-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.

[2] Ioan Slavici, Mara, postfață și bibliografie de Radu G. Țeposu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 23-24.

[3] „Așa norocește [providențiază] Dumnezeu pre cei mândri și falnici, ca să să arate lucrurile omenești câtu sunt de fragede și neadăvărate”, cf. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, repere istorico-literare alcătuite de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1987, p. 36.

[4] Ioan Slavici, Mara, op. cit.,  p. 29.

[5] Nicolae Filimon,  Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, ediție îngrijită de Mircea Anghelescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 18.