Ioan Slavici și tradiția literară [2]
Pe lângă observația socială și psihologică, Slavici a avut abilitatea de a dezvolta o simbolistică veche într-o narațiune. Nu e singurul, și alți prozatori realiști au recurs la această strategie. Dar pe mine mă interesează simbolistica avută în vedere.
Să luăm, spre exemplu, intriga romanului, spargerea geamului mănăstirii, urmată de momentul îndrăgostirii dintre Persida și Națl, sesizându-se unul pe altul:
„Într-una din zile, ferestrele fiind deschise și izbind o dată vântul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colț, unde stetea Aegidia cu Persida, s-a sfărâmat”[1].
Națl privește și vede „o fată, care îi părea grozav de frumoasă”[2]. Persida, la rândul ei, îl observă „și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă”[3].
Totul pare…cât se poate de narativ. Însă nu e chiar așa. Slavici convertește într-o poveste explicită o simbolistică de dată veterotestamentară și asupra căreia s-a insistat adesea în Creștinismul Ortodox: ochii/ văzul (dar și celelalte simțuri) sunt ferestrele sufletului, prin care intră impulsurile lumii dinafară.
Sfântul Nicodimos Aghioritul rezumă concepția patristică afirmând că „a zidit Dumnezeu ferestrele organelor simțurilor, ca să se facă mintea privitoare [contemplativă] la zidirea simțită și tainică, cea gândită, ca să vadă în zidiri pe Ziditorul, ca în ape soarele, cum filosofează Teodor al Ierusalimului”[4].
Eminescu îl citise pe Sfântul Nicodimos:
„În manuscrisul Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, al lui Nicodim Aghioritul, Eminescu a subliniat, în capitolul Ce sânt simțurile, următoarea definiție: «ferestrele acelea prin care întră în suflet vieața și moartea […] îndulcirile… »[5]; și ceva mai devreme, în primele pagini: « prin oareșcare ferestri întră în inimă boldul păcatului și pricinuiaște sufletului pre moartea cea fără de moarte. Pentru aceasta despre o parte, adecă, Prorocul Ieremiia zicea: ”s-au suit moartea prin ferestri”»[6]”[7].
Din aceleași surse patristice știuse mai înainte și Dimitrie Cantemir despre „ușile și ferestrele simțirilor”[8], care, într-adevăr, apar destul de des atât în omiliile Sfinților Părinți răsăriteni, cât și în ale celor apuseni (la Sfântul Augustin, spre exemplu).
Cel mai probabil, Slavici era informat de la Eminescu. Și, cum spuneam, el a dezvoltat narativ o simbolistică arhaică. Fereastra spartă a mănăstirii, în romanul său, face să se deschidă ferestrele simțurilor (ale văzului, mai precis) celor doi tineri, prin care intră iubirea în inima lor. Pe aceeași temă, reamintim câteva versuri dintr-un manuscris eminescian:
Ce vrei, să-mi rup din frunte izvorul de lumine?
Amăgitori sunt ochii – furi de-ndulciri străine…
În porțile acestea a ochilor aibi strajă:
Privirea femeiască privire nu-i, ci vrajă.
A sufletului pusnic cetate întărită
Ea cade înainte-i de vânturi răscolită.
Căci ochii sunt fecioare închise în cămări[9] /…/
Dintru-a vedea se naște-a îndrăgi[10].
Aceeași situație a fost descrisă, ulterior, de Arghezi, în poezia Morgenstimmung, în care mănăstirea sufletului este luată cu asalt prin deschiderea bruscă a ferestrelor simțurilor, după cum observam altădată:
„Momentul este prezentat ca o clipă de neatenție, în care poetul [, pe când era ieromonah,] a fost surprins cu «fereastra sufletului /…/ deschisă-n vânt», după ce anterior fusese «zăvorâtă bine» prin asceză. Prin această fereastră deschisă momentan, a intrat cântecul feminin, deși neașteptat, și «mănăstirea mi-a rămas descuiată», în fața tentației erotice. «Clădirea» ființei sale, invadată de o «lavandă sonoră» (prin toți senzorii), s-a năruit, încât «mi-s șubrede bârnele, ca foile florii».
Pentru cel care intrase în monahism, dorind să moară lumii și ispitelor ei (pe care le putem oricând reevalua prin lectura Divanului cantemirean, spre exemplu), femeia intră în viața sa purtând „aura” vieții, a existenței exterioare pe care el o părăsise pentru «încăperea universului închis» al recluziunii de sine, monahale.
Ea pare, antagonic, un univers deschis, o infuzie de viață, cu «cocori, albine și frunze», dar mai târziu poetul va deplânge această impresie, care l-a despărțit de mănăstire.
Ierodiaconul Iosif [poetul Arghezi de mai târziu] se lasă dezarmat de intruziunea feminină, pe care o receptează ca o avalanșă senzuală, care îi pare un tril înmiresmat și o deșteptare primăvăratică a senzațiilor, trezindu-l dintre morții ascetici: «Eu veneam de sus, tu veneai de jos, / Tu soseai din vieți, eu veneam din morți»”[11].
Așadar, întorcându-ne la discuția noastră, Slavici a realizat o punere în abis dificil de sesizat de cei care nu cunosc aceste simboluri. Și nu e singura situație în care utilizat o asemenea strategie. Un alt pasaj simbolic, în roman, este cel în care Persida și Trică traversează Mureșul învolburat într-o luntriță, aflându-se în pericol de a se îneca. Apele umflate și galbene ale Mureșului[12] reprezintă, într-o hermeneutică simbolică, râul vieții, pe care cei doi copii se dovedesc pregătiți să-l treacă, neînfricați, neținând seama de primejdii, urmându-și îndemnurile inimii.
Iar râul sau marea vieții reprezintă, iarăși, un simbol creștin foarte vechi. Scena are caracter anticipativ și devine un rezumat iconic al vieții celor doi copii ai Marei.
Slavici e un scriitor realist, dar care nu ignoră necesitatea transcenderii realității empirice, importanța indicatorilor către Dumnezeu, care guvernează lumea oamenilor, istoria și universul.
[1] Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 26.
[4] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Carte sfătuitoare pentru paza celor cinci simțuri, a nălucirii și a inimii…, versiune diortosită a traducerii românești din 1826, tipărită la Mănăstirea Neamț, Ed. Anastasia, 1999, p. 43.
[5] Ms. B.A.R. 3074, f. 94v. [6] Idem, f. 2v.
Dar și Sfântul Grigorie Teologul scria, în Predica a XI-a, că trebuie să ne păzim simțurile, „ca nu cumva să se suie moartea prin ferestrele noastre”, cf. PG 35, col. 837-838.
[7] Cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 759. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.
[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 375.
[9] A se vedea Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 69-70: „Sfântul Isidor [de Sevilla]… zice: «Nu numai trupul neprihănit, ci și aruncăturile ochilor, pe care de aceea le numim lumini, se cade să fie fecioare». Dar încă și firea a închis ochii înlăuntrul genelor, ca pe niște fecioare în cămări (s. n.), ca să se rușineze asemeni unor fecioare când se ivesc afară din cămările lor, și nu fără rușine să vadă orice față…”.
[10] M. Eminescu, Opere VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 144.
[11] Gianina Picioruș, Tudor Arghezi și dorința de revelare a lui Dumnezeu [2], cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/03/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-2/.
[12] „Mureșul era lat, foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vultori”, cf. Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 12.