Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [91]

Îl vedem pe Sorescu încercând să teologhisească despre Dumnezeu, Care nu-Și arată nimănui fața, dar este pretutindeni, într-un poem intitulat Cel care:

Stătuse atât de mult
În intimitatea minunii,
Încât ajunsese să-L recunoască pe Dumnezeu
Din spate.

– Uite-L, tresărea dintr-o dată
El e. Îl cunosc.
– Bine, dar e un munte.
– Așa arată El, din spate.
Lat în umeri – Îl cunosc foarte bine.

Și iarăși: Fluviul ăla care vine spre noi
Este El, din spate. Ce suflu, ce măreție!
– Dar înaintează spre noi, e din față…
– Nu, că merge cu spatele înainte…
– Dar L-ai văzut vreodată din față?
Nimeni nu L-a văzut vreodată din față,
Însă eu am început să-L recunosc din spate…

E pretutindeni.
Întors cu spatele, avansează în toate direcțiile
Iată-L, în sfârșit! (Un deal)
Iată-L, dincolo (O pădure)
– Este El, pretutindeni –
Cel care nu-și arată fața.

Secvența din Sfânta Scriptură la care face aluzie Sorescu este cea de la Ieș. 33, 13-23, în care Sfântul Moisis se roagă lui Dumnezeu: „arată-Te să Te văd” (Ie. 33, 13), dar Dumnezeu îi răspunde că nu poate vedea fața Sa, ci numai spatele Său: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască. […] tu vei vedea spatele Meu, iar fața Mea nu o vei vedea!” (Ieș. 33, 20-23).

Puteți revedea, în traducerea mea, comentariul Sfântului Augustinus[1] la acest episod atât de tainic și profund duhovnicesc al convorbirilor dintre Dumnezeu și Sfântul Moisis.

Dar, ca critic literar, ce mă uimește este faptul că Sorescu, iată, înainte de trecerea la cele veșnice, e preocupat de această problemă, fundamentală în Ortodoxie, a vederii lui Dumnezeu (i-am văzut frământați de această exigență a Ortodoxiei și pe Eminescu, Arghezi, Blaga și alții și, la timpul lor, am făcut comentarii ample pe acest subiect, evitat sau total necunoscut criticilor noștri). Și ajung din nou la concluzia că lecturile poetului din cărțile Bisericii trebuie să fi fost mai ample decât ne putem închipui. Nu numai subiectul poeziei e neobișnuit, ci și felul cum disertează autorul. El știe că „nimeni nu L-a văzut vreodată din față” pe Dumnezeu și, totodată, afirmă pretutindenitatea/ ubicuitatea Lui. Ceea ce nu constituie un paradox pentru cine cunoaște dogmele creștine: Dumnezeu este nevăzut tuturor creaturilor după ființa/ esența Lui, dar sunt văzute și cunoscute de către făpturi energiile/ lucrările Lui, prin care este prezent pretutindeni în lume.

Ceea ce afirmă Sorescu în poemul de mai sus este faptul că nu a trăit revelarea lui Dumnezeu în viața sa, în extaz duhovnicesc, dar a simțit și a înțeles, pe cât a putut, prezența Sa în toate cele din lume, mai ales în frumusețea cosmosului zidit de El: munte, râu, deal, pădure.

Este ceea ce indicase – cu alte cuvinte – și Eminescu:  „Și tot ce codrul a gândit cu jale/ În umbra sa pătată de lumini,/ Ce spun: izvorul lunecând la vale,/ Ce spune culmea, lunca de arini,/ Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini/ Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,/ De mă uitam răpit pe mine însumi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Căci, după cum precizam și altădată, răpirea însăși („De mă uitam răpit pe mine însumi”) reprezintă un detaliu extatic, specificat de Sfântul Apostol Pavlos, la II Cor. 12, 2-4.

Ceea ce mărturisesc poeții, în teologia ortodoxă se numește „revelație naturală”, adică înțelegerea/ cunoașterea lui Dumnezeu din contemplarea creației Lui.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/06/sfantul-augustin-al-hipponei-despre-sfanta-treime-28/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/13/sfantul-augustin-al-hipponei-despre-sfanta-treime-29/.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *