Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [92]

Sorescu nu e revoltat, nu e indignat, nu are atitudinea tipică a intelectualilor cu pretenții de raționalism absolut sau a poeților mediocri, care vociferează sau se lamentează ipocrit de fiecare dată când e vorba de ceva ce le scurtcircuitează logica și le depășește înțelegerea. Dimpotrivă, a-L recunoaște pe Dumnezeu „din spate”, afirmă el, este privilegiul celui ce a stat „atât de mult/ În intimitatea minunii”.

Comparațiile cu elementele naturii cosmice nu sunt specifice religiilor animiste sau politeiste, ci sunt în logica Sfintei Scripturi, pentru că ele nu vizează nimic concret – nu stabilesc o fizionomie a lui Dumnezeu, nici nu Îl confundă cu substanța materiei –, ci deduc câteva din atributele Sale: tăria/ puterea (e „lat în umeri”, cât un munte), ubicuitatea („E pretutindeni. /…/ avansează în toate direcțiile”), măreția dumnezeiască („Este El, din spate. Ce suflu, ce măreție!”).

Scriind despre opera lirică a lui Sorescu, am remarcat de mai multe ori sensibilitatea lui față de frumusețea cosmică, pe care n-a considerat-o desuetă pentru epoca sa literară și nu a încercat s-o oculteze sau s-o exprime edulcorat. Un poem fără titlu[1] ne amintește aceasta:

Cine mă va vedea cu un copac în brațe
Să nu se sperie, am eu o vorbă cu ei,
Îi rog să mă sponsorizeze
Cu puțină viață,
Să-mi pun în ordine niște hârtii.

Ei cunosc problema frunzelor,
Iar pe-ale mele dacă le pierd
Pe toate odată
Nu se mai întorc la primăvară.

Ei au rădăcini adânci
În pământ și în cer,
Soarele are culcuș în coroana lor.
Le spun că iubesc ca un nebun pădurea,
Am cântat-o și sufăr pentru ea.
Mă simt ca o sălbăticiune a codrului,
Rătăcită pe străzi și dezorientată pe moment.

Am nevoie urgentă de înțelegerea
Acestor trunchiuri vânjoase,
Să sufle asupra mea
Acel abur tainic regenerator.

O, tu stejarule, tu ulmule sortit pieirii,
Fagule, cu coaja ta albă,
Tu bradule, țepoasă catedrală,
Voi salcâmi, carpeni,
Și iarăși tu, stejarule secular,
De câteva ori trăznit în frunte,
Pe care te strâng acum în brațe,
Ia foșniți voi o dată duios,
Fluiere fermecate și umpleți-mi o dată
Inima de bucuria firii.

Desigur, promisiuni sunt multe.

Sunt multe promisiunile legate de bucuriile vieții…dar, totuși, de la Eminescu și Goga n-am mai auzit versuri ca acestea: „Ia foșniți voi o dată duios,/ Fluiere fermecate și umpleți-mi o dată/ Inima de bucuria firii”. Sentimentele lui sunt reale, autentice, nu se datorează nostalgiei sau paseismului (de aceea, probabil, și finalul în poantă, à la Sorescu, pentru a nu fi confundat cu cei care nutresc doar nostalgii literare, fără a fi traversați de măreția acelorași fioruri sau idealuri ca înaintașii).

Poetul și-ar fi dorit să moară „cât mai târziu/ Cândva, într-o noapte cu multe stele/ Și cu salcâmi înfloriți” (altă poezie fără titlu[2]).


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit., p. 70-71.

[2] Idem, p. 65.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *