Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2021]
Iubiții mei[1],
minunea nu constă în cum a mers Domnul pe valurile mării ca pe uscat, ci în aceea că El a mers și merge pe marea acestei vieți pentru noi și pentru mântuirea noastră. Noi am vrea să știm cum să mergem pe mare, cum să mergem pe mare fără ajutorul lui Dumnezeu, așa, de unii singuri, în mod spectaculos, dându-ne mari și tari, pe când Dumnezeu vrea să ne spună că El vine la noi oricând, în orice situație, și ne scoate din orice pericol de moarte, dacă noi vrem să mergem împreună cu El.
Căci e copilărește să ne întrebăm cum a mers Domnul pe mare, atâta timp cât El a creat toate câte există. Cum a mers? Ca un Dumnezeu atotputernic! Însă El a mers pe valurile mării nu pentru ca să pozeze în Atotputernic, ci pentru ca să vină în ajutorul Sfinților Săi Apostoli. A venit să îi ajute, să îi liniștească, să îi bucure, să le fie aproape. Pentru că Dumnezeu nu vine în mod spectaculos la noi, nu vine ca un uragan care spulberă totul în fața Sa, ci în mod tainic, în mod lin, dar ne ajută cu adevărat, în mod fundamental. El vine în noi și rămâne în noi prin slava Lui, prin tainica, liniștitoarea și odihnitoarea Lui slavă veșnică, făcându-ne pe noi niște trăitori în Paradisul Său. Căci, deși noi putem fi la București, la Ierusalim sau la Atena, deși putem fi la oraș sau la sat, deși putem fi în patul nostru sau călătorind, dacă slava Lui e în noi, noi trăim în Paradisul lui Dumnezeu de acum, în mod continuu, oriunde am fi și orice am face pe fața pământului. Căci nu trăim doar în ritmul interior al secolului nostru, ci și mai presus de el, pentru că slava Lui cea veșnică e în noi și ne dă să trăim și în ritmul interior al veșniciei lui Dumnezeu.
Fiindcă omul teluric e înțepenit numai în ce vede și în ce aude, în ziua de azi. De aceea nici nu caută, nici nu speră la mai mult. Pe când noi, oamenii credinței, respirăm în două lumi în același timp: în lumea de azi și în lumea veșniciei. Respirăm aerul lumii noastre, dar și slava lui Dumnezeu, care e aerul Împărăției Sale. Și pentru aceasta, noi nu suntem limitați doar la ce vedem și ce simțim aici, în lumea noastră, ci vedem, simțim și experimentăm și stări din veșnicie, când Dumnezeu ne ridică, prin slava Lui, la aceste trăiri dumnezeiești. Așa că viața noastră e una deschisă veșniciei lui Dumnezeu, pentru că noi suntem trăitori în două lumi în mod concomitent: în istorie și în veșnicie. Și istoria noastră e mereu deschisă lui Dumnezeu în noi înșine, pentru că slava lui Dumnezeu e cea care ne leagă și de Dumnezeu și de oameni.
Dar fundamentul vieții noastre nu e în istorie, ci în veșnicie! Fundamentul vieții noastre e Dumnezeu, Cel ce ne ține în existență și ne umple de viața Lui, adică de slava Sa. De aceea, legile lumii noastre și ale întregii creații nu se explică prin ele însele, ci prin Dumnezeu, pentru că ele sunt creația lui Dumnezeu. Când vrem să înțelegem cum stă soarele pe bolta cerului, cum ne luminează el în fiecare zi, care e relația dintre soare și pământ, ce fel de formă și de compoziție are pământul, cum se poate merge pe apă, cum se poate zbura, cum poate cineva învia din morți, trebuie să Îl întrebăm pe Dumnezeu toate acestea. Încercările noastre de a cunoaște sunt pline de speculații, de aproximări, de neadevăruri. Dar dacă am fi proprii dialogului cu Dumnezeu, El ne-ar arăta nouă în mod extatic cum se petrec toate acestea. Și ni le-ar arăta să le înțelegem, dacă ar fi spre folosul nostru, spre mântuirea noastră, pentru că El a creat toate lucrurile care există.
Fiindcă numai El poate să ne spună cu adevărat în ce constă viața noastră, care este scopul tuturor lucrurilor și al existențelor, spre ce ne îndreptăm noi. Poate să ne spună lucruri inimaginabile pentru noi, cu totul și cu totul neașteptate. Dar Dumnezeu încadrează cunoașterea în efortul zilnic al mântuirii, al înduhovnicirii noastre, și nu o consideră o simplă pedanterie.
Tot ceea ce ne-a spus și ne spune și ne va spune Dumnezeu prin Sfinții Săi are sens soteriologic, mântuitor. Cunoașterea științifică, la Dumnezeu, se subsumează celei teologice, celei prin care ne mântuim noi. În comparație cu oamenii de știință, care cred sau nu cred în ajutorul Lui în cadrul cunoașterii empirice, Dumnezeu, atunci când revelează lucruri despre creația Lui, lucruri științifice, o face spre folosul duhovnicesc al oamenilor și nu spre folosul lor strict științific. Pentru că Dumnezeu e interesat de schimbarea noastră lăuntrică continuă, de înduhovnicirea noastră reală și nu de faptul ca noi să înmagazinăm date care nu ne folosesc la nimic.
…„[La] a patra strajă a nopții [τετάρτῃ φυλακῇ τῆς νυκτὸς]”, adică spre dimineață, „a venit către ei Iisus [ἀπῆλθεν πρὸς αὐτοὺς ὁ Ἰησοῦς], umblând pe mare [περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Mt. 14, 25, BYZ].
– De ce ni se spune vremea?
– Pentru că Sfântul Matteos a vrut să ne arate cât s-au luptat Sfinții Apostoli cu vântul [Mt. 14, 24], dar și cât timp S-a rugat Domnul în munte [Mt. 14, 23]. „Corabia era în mijlocul mării, lovindu-se de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων], căci vântul [le] era împotrivă [ἦν γὰρ ἐναντίος ὁ ἄνεμος]” [Mt. 14, 24, BYZ]. Corabia plutea contra vântului, iar Sfinții Apostoli trebuia să lupte cu vântul. Și pe când ei luptau cu vântul, Domnul Se ruga în munte…
Și S-a rugat 3 străji în munte…adică 9 ore! Pentru că o strajă avea câte 3 ore. Și străjile nopții începeau la ora 18 și se terminau la 6 dimineața[2].
Și Domnul vine la ei după ce aceștia se osteniseră îndelung cu valurile stârnite de vântul potrivnic. Vine la ei, când ei erau epuizați și când erau smeriți de puterea vântului. Pentru că atunci când ai nădejdea ta în Dumnezeu și nu în tine, în forțele tale proprii, El vine în ajutorul tău și te ajută, atunci când ți-e de folos ție însuți. Când ai înțeles greul necazului, când ai trăit din plin durerea vindecătoare de suflet, atunci vine El, pentru ca să nu deznădăjduiești. Vine atunci când ai înțeles lecția Lui. Și când El vine la tine, atunci simți venirea Lui din destul, pentru că e vindecătoare și liniștitoare și întăritoare pentru tine.
Dar ca să suferi creștinește durerile și necazurile de tot felul trebuie să trăiești creștinește. Și viața creștină se caracterizează în primul rând prin rugăciune, prin relația vie cu Dumnezeu, prin vorbirea din destul cu El. Dacă necredinciosul se plictisește după 5 minute de stat la Slujbă, iar omul începător în ale credinței nu suportă nici el multa Slujbă, multa rugăciune, pentru cei înaintați în viața duhovnicească, Privegherile Bisericii nu sunt „timp pierdut”, ci o mare desfătare și întărire interioară. Căci de aceea Slujbele Bisericii sunt lungi și grele de teologie: pentru ca oamenii lui Dumnezeu să se odihnească sufletește și trupește, pentru ca să se roage îndelung, pentru ca să se umple de teologia lui Dumnezeu, pentru ca să se umilească interior din destul, pentru ca să se smerească înaintea Domnului în taina inimii lor, pentru ca să se roage pentru toți oamenii, pentru ca să cânte duhovnicește înaintea Lui, pentru ca să se bucure cu toată ființa lor de Domnul în comuniunea cea mare a Bisericii. Căci noi când slujim, slujim împreună cu toți Sfinții și cu toate Puterile cerești și cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Noi slujim aici, în această Biserică, dar fără să fim rupți de întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Pentru că slujim împreună cu întreaga Biserică, noi fiind, împreună cu toți credincioșii de pretutindeni și cu locuitorii Împărăției lui Dumnezeu, o singură Biserică a lui Dumnezeu.
Și de aceea, când ne rugăm acasă sau la Biserică sau oriunde am fi, noi trebuie să avem această conștiință sfântă: că ne rugăm împreună cu întreaga Biserică, pentru că suntem mădularele vii ale acestei Biserici. Și astfel nu ne mai simțim singuri, nu ne mai simțim anonimi în mijlocul oamenilor, nu ne mai simțim inutili, pentru că noi suntem cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu.
Iar Biserica a învățat să privegheze, să se roage îndelung, să se roage în comuniune, dar și în singurătate, de la Domnul Însuși. De la orele Lui de rugăciune în munte. Căci, „eliberând mulțimile, S-a suit întru munte de unul singur [ca] să Se roage [ἀνέβη εἰς τὸ ὄρος κατ᾽ ἰδίαν προσεύξασθαι]” [Mt. 14, 23, BYZ].
De la Domnul a învățat Biserica isihia și privegherea! „Și, fiind seară [ὀψίας γενομένης], singur era acolo [μόνος ἦν ἐκεῖ]” [Mt. 14, 23, BYZ], în munte, în rugăciune.
Pentru că rugăciunea isihastă, îndelungă, nu e „pierdere de timp”, ci e calea mântuirii noastre. Pentru că prin rugăciune, și prin toate cele dimpreună cu ea, noi ne curățim, ne luminăm și ne sfințim continuu dimpreună cu Dumnezeul mântuirii noastre. Ne rugăm aparte, în singurătate, dar suntem împreună cu El și cu întreaga Lui Biserică. Ne îndepărtăm de zgomotele și de grijile lumii, dar nu ne disociem interior de confrații noștri, ci ne rugăm pentru toți în isihia noastră. Pentru că, pe acest bine care coboară în noi la rugăciune, îl revărsăm peste toți din jurul nostru. Căci ne facem și noi case de odihnă pentru alții, atâta timp cât ne lăsăm odihniți și învățați de Dumnezeu cele ale Sale.
Și iarăși ne întoarcem la cunoaștere!…Viața isihastă, de rugăciune continuă, e o viață de continuă cunoaștere, dar de cunoașterea care ne mântuie. Experiența continuă și îndumnezeitoare a slavei lui Dumnezeu în viața noastră este sursa noastră inepuizabilă de cunoaștere. De cunoaștere duhovnicească empirică, directă. Sufletul nostru, luminat de Dumnezeu, e cel care simte, vede, cunoaște cele ale lui Dumnezeu și, din suflet, slava lui Dumnezeu pătrunde mereu și în trupul nostru și îl îndumnezeiește din interior. Așa că noi cunoaștem cu toată ființa noastră slava lui Dumnezeu și schimbările dumnezeiești ce se petrec în toată ființa noastră.
În comparație cu cel care privește la microscop și analizează ceea ce vede cu ochii și înțelege cu mintea lui, noi privim în noi înșine schimbările dumnezeiești ce se petrec în noi în fiecare zi. El vede lucrurile din afara lui, din materie, cu ajutorul instrumentului optic, pe când noi privim lucrurile ontologic, văzându-le și înțelegându-le, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cele pe care Dumnezeu le lucrează în noi și împreună cu noi. De aceea, viața duhovnicească e o viață a cunoașterii prin excelență, pentru că noi învățăm pe fiecare zi schimbările cele bune ale mântuirii noastre din noi înșine. E o știință interioară, e o știință la care accedem cu ajutorul lui Dumnezeu și trăind cu El tot timpul. De aceea e o teologie a experienței continue, e o continuă revelare a lui Dumnezeu în viața noastră, pentru că ea cuprinde toată viețuirea noastră împreună cu Dumnezeu și tot modul în care El Se intimizează tot mai mult cu noi înșine.
Iar pentru un om de cultură și de știință, relația cu Dumnezeu e împlinirea reală a cunoașterii noastre. Pentru că, pe lângă cunoașterea culturală și cea științifică, el poate avea și cunoașterea vieții cu Dumnezeu, care e împlinirea deplină a cunoașterii umane. Știința și arta și experiența lumii sunt limitate, sunt pe cât poate omul în slăbiciunea lui să cunoască și să creeze, pe când cunoașterea mistică și teologică, cunoașterea care ne vine de la Dumnezeu și e viață împreună cu El, e cunoaștere mai presus de lumea aceasta, e o cunoaștere veșnică și care ne înfrumusețează veșnic pe noi.
Dacă învățăm Matematică, Fizică, Chimie, Limbi străine, Cibernetică ne specializăm mental, înțelegem multe lucruri din lumea noastră, dar nu ne schimbăm ontologic datorită cunoașterii lor. Pe când viața cu Dumnezeu, viața plină de teologie și de experiență mistică, nu doar ne umple de cunoaștere dumnezeiască, ci ne și transfigurează interior, ne sfințește. Pentru că viața teologică a Bisericii este o cunoaștere care ne schimbă ontologic, care ne înfrumusețează ontologic, care ne face frumuseți vii și veșnice ale lui Dumnezeu.
…Când Ucenicii Domnului L-au văzut pe El umblând pe mare, ei au crezut că este o Φάντασμά [Fantasmă] [Mt. 14, 26, BYZ], adică o fantomă, un duh, o apariție care nu are trup. Și pentru că au crezut acest lucru, Sfântul Matteos scrie: „καὶ [și], ἀπὸ τοῦ φόβου [de frică], ἔκραξαν [au strigat]” [Mt. 14, 26, BYZ]. Căci și noi, când suntem cuprinși de frică, ne comportăm irațional, pentru că nu mai ascultăm de mintea noastră. Facem și spunem lucruri necugetate, pripite, ca să ne scăpăm pielea, fără să ne mai uităm la cât de penibili suntem în acea situație. Dar când trece pericolul real sau închipuit, când ne liniștim și judecăm lucrurile la rece, înțelegem cât de caraghios ne-am comportat. Pentru că frica ne face să ne manifestăm instinctual, ca și când nu am avea minte, ca și când n-am avea puterea de a judeca lucrurile.
Însă frica nu face parte din constituția omului creat de Dumnezeu! Frica și rușinea au apărut odată cu păcatul și cu moartea interioară, sufletească a omului. Ne e frică de moarte, ne e frică să nu murim, și această frică e una pătimașă, e una păcătoasă, pentru că ne vrem viața în mod egoist, doar pentru a o avea, și nu pentru ca să facem ceva anume cu ea. Însă viața ne e dată pentru a-I sluji lui Dumnezeu și pentru a ne sfinți în mod continuu. Viața nu ne e dată ca un bun în sine, egoist, ci ca o deschidere continuă către Dumnezeu și către oameni. Viața noastră trebuie să îmbrățișeze continuu, să se dăruie continuu, să zidească punți de legătură între oameni. Pentru că darul vieții e unul plin de bucurie, de nădejde, de împlinire. Darul vieții apropie și înduioșează oamenii.
Când se naște un copil, mulți se schimbă în jurul lui. Mulți devin mult mai sensibili și mai buni. Se schimbă interior părinții, frații, bunicii, rudele, prietenii, cunoscuții. Pentru că toți care îl receptează, îl receptează ca pe un izvor de noutate și de candoare. Cu atât mai mult când copilul crește și arată în el virtuți dumnezeiești, datorită viețuirii lui creștine și a educației creștine primite, el este o frumusețe vie, o încântare pentru toți, pentru că ne vorbește Dumnezeu prin el. Și Dumnezeu ne vorbește prin tot cel care Îi slujește Lui, pentru că pe toți ai Lui îi învață voia Sa cea sfântă.
…Sfinții Apostoli erau înfricoșați, se temeau pentru viața lor, dar Iisus Cel plin de rugăciune, de priveghere, vine la ei mergând pe valuri și le spune: „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Eu sunt [Ἐγώ εἰμι]. Nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]!” [Mt. 14, 27, BYZ]. Și astfel ne sfătuiește pe fiecare dintre noi.
Căci dacă El este cu noi, atunci nu trebuie să ne temem pătimaș niciodată. Fiindcă, și dacă trăim, și dacă murim, cu El suntem pentru veșnicie. Și dacă suntem cu El mereu, atunci trebuie să îndrăznim mereu întru El în rugăciunile noastre. Trebuie să îndrăznim întru El și să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi și, totodată, să ne apropiem de tot omul care Îl caută pe Dumnezeu. Căci cel care se zbate să cunoască, să știe, să afle, e un om care Îl caută pe Dumnezeu, fără ca să o știe în mod deplin. Nu poți iubi frumosul lui Dumnezeu, nu poți iubi știința lui Dumnezeu, nu poți iubi pe marii oameni ai istoriei, dacă nu Îl cauți pe El peste tot. Și astfel sunt mulți care Îl caută fără ca să știe, care Îl caută în mijlocul necredinței și al orbirii lor, pentru că le place ceva din opera Lui, din creația Lui pusă în fața noastră, a tuturor. Iar dacă îi ajutăm pe cei care Îl caută, ne ajutăm și pe noi înșine, căci aceștia, devenind mădulare ale Bisericii, își vor aduce roada lor spre folosul tuturor.
Și când îmi pun problema discuțiilor teologice cu necredincioși, cu eretici și cu păgâni, am mereu în fața inimii mele viața mult frământată, dar și plină de teologie și de cunoaștere a Sfântului Ierarh Augustinus de Hippo Regius[3]. Teologia și istoria Bisericii ar fi fost mult mai sărace fără el. Dacă el nu s-ar fi convertit la dreapta credință și dacă nu ar fi fost ajutat să înflorească și să rodească marea și profunda lui teologie, cu toții am fi pierdut ceva esențial. De aceea, când discut teologic cu oameni care nu sunt membri ai Bisericii, mă gândesc adesea la acest lucru: „Dacă cel din fața mea e un alt Augustinus? Dacă e un alt Pavlos? Dacă e un alt Grigorios Palamas? Căci de unde știu eu ce poate să facă acest om, dacă se lasă modelat de Dumnezeu în Biserica Lui?”. Pentru că nu știm niciunul dintre noi, până când omul nu se convertește și până ce nu e chemat să lucreze în Biserica Lui, ce poate să facă.
De aceea, când suntem indiferenți față de cei care Îl caută pe Dumnezeu, suntem indiferenți față de viitorii Sfinți și Teologi ai Bisericii. De unde știm noi ce lucrare are Dumnezeu cu ei? De unde știm noi ce poate șlefui Dumnezeu din ei? Așa că trebuie să avem iubire și conștiință bună față de ei și să îi învățăm voia lui Dumnezeu, pentru că nu știm ce poate să răsară din fiecare în parte.
Duminica viitoare e ultima duminică a anului bisericesc aflat în curs și în același timp vom face pomenirea martirizării Sfântului Ioannis Botezătorul. S-a mai dus un an cu viteza rachetei și, dacă numărăm realizările, ele sunt firave. Multe planuri și puține fapte! Ne lăudăm mult, dar lucrăm puțin. Căci dacă am lucra pe puterea noastră, o, s-ar vedea asta din plin! Dar pentru că nu lucrăm cu toată inima, cu toată bucuria, cu toată încrederea, rezultatele noastre sunt ca porumbul uscat din luna august…
Și cu toate acestea, iubiții mei, trebuie să mergem tot înainte! Să mergem cu Dumnezeu pe mai departe, pentru toată viața și pentru toată veșnicia! Căci numai întru El ne bucurăm, ne odihnim și ne sfințim viața noastră. Amin!
[1] Începută la 14. 47, în zi de miercuri, pe 18 august 2021. Cer înnorat în mare parte, 27 de grade, vânt de 5 km/ h.
[2] Cf. Gingrich Greek Lexicon, 6. 813, apud BW 10: „a watch (of the night); the time between 6 P.M. and 6 A.M. was divided into four watches of three hours each Mt 14:25; 24:43; Mk 6:48; Lk 12:38”.
[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona.