Predica la 25 de ani de Episcopat ai Preasfințitului Galaction Stângă [1 septembrie 2021]

Iubiții mei[1],

aveam 19 ani când Părintele Arhimandrit Galaction Stângă ajungea Primul Episcop al Alexandriei și Teleormanului. Fusese recunoscut de către Statul Român ca Episcop pe 9 august 1996[2] și a fost instalat în Catedrala de la Alexandria pe 1 septembrie 1996[3]. Pe atunci avea 43 de ani, cât am eu acum, iar eu eram în anul al 4-lea de Seminar. N-am fost la instalarea sa, pentru că nici n-am știut că s-a petrecut. Pe atunci n-aveam mijloacele de comunicare online de astăzi, iar informațiile despre anumite evenimente ajungeau după ceva timp. Dar, la scurtă vreme după hirotonirea sa, noul Episcop a vizitat Seminarul de la Turnu Măgurele și atunci l-am văzut pentru prima oară. Și toți elevii au primit din partea sa o felicitare cu chipul său, care n-avea firele albe de acum, pentru că era tânăr și în putere. Și pe care mamaia Floarea a păstrat-o ca pe o Icoană, în camera bună, pusă pe televizor.

Teleormanul, înaintea sa, era auxiliat Episcopiei Argeșului și Muscelului. Preasfințitul Calinic Argatu[4], actualul Arhiepiscop, era și Episcopul nostru. Numai că, locuind la Curtea de Argeș, Episcopul Calinic era perceput de toți ca cineva din afară, de departe, pe când, atunci când a venit Episcopul Galaction, care stătea cu noi, la Alexandria, a fost o noutate. Una cu care trebuia să ne învățăm. Pentru că vedeam peste tot Preoți, dar nu mai văzuserăm un Episcop, care să ne viziteze atât de des.

Nu știu când am vorbit pentru prima oară cu Preasfințitul Părinte Galaction, dar mi-a rămas în minte dățile când am mers la locuința sa pentru a cere binecuvântare pentru studii. Adică pentru a mă înscrie la Facultate, și apoi la Master și Doctorat. Și înainte ca să discut cu dumnealui, m-am împrietenit cu pisicul bătrân din anticamera Episcopului, care se întindea pe unde dorea, și m-am odihnit interior în atmosfera plină de pace a casei sale.

Am fost uimit de la bun început că îmi cunoștea numele întreg, deși mă vedea pentru prima oară. Apoi mi-am dat seama că ne cunoștea la toți numele și știa date despre viața noastră. Și că, atunci când slujește împreună cu noi, ne spune tuturor pe nume. Lucru care m-a învățat să iau foarte în serios orice discuție cu cineva. Orice primă discuție cu cineva anume. Pentru că, mai înainte să te întâlnești cu cineva pentru prima oară, trebuie să afli date esențiale despre el, de care trebuie să ții cont în cadrul conversației. Sau trebuie să fii foarte atent la orice detaliu pe care ți-l spune, pentru că ai nevoie de el pentru viitor, pentru pictarea chipului interior al celui din fața ta.

Discuțiile noastre au fost întotdeauna scurte, la obiect, dar clarificatoare și odihnitoare pentru mine. Pentru că Episcopul Galaction privește prin tine când îți vorbește și ține cont de puterea ta de înțelegere și de starea ta de spirit. Însă, se bucură mult, când vede că prosperi duhovnicește, că ai râvnă pentru slujirea lui Dumnezeu și când știi să fii elegant și pașnic în relațiile tale cu toți oamenii.

M-a binecuvântat cu încredere de fiecare dată și eu am simțit din plin rugăciunea sa în studiile mele și în cercetarea mea științifică și în scrisul meu. Când a fost să mă hirotonească Diacon, am mers împreună cu soția mea la dumnealui, i-am dus dosarul și mi-a comunicat, în scurt timp, ziua și locul unde voi fi hirotonit. Și pentru că atunci era prezent și Preasfințitul Irineu Popa[5], actualul Mitropolit, acela m-a hirotonit Diacon.

După hirotonia întru Diacon, Episcopul Galaction mi-a spus să îl sun într-o anume zi. L-am sunat de la un telefon public (pe atunci încă existau telefoane publice, cu cartelă electronică plătită) și, ca și când aștepta să îl sun, mi-a spus: „Sâmbătă, pe 17 septembrie 2005”. Pe atunci, dumnealui avea 52 de ani, iar eu aveam 28 de ani. Și în CVul meu[6] am inserat, în format audio, glasul său de la hirotonia mea întru Preot și de la hirotesia mea întru Duhovnic. Înregistrat cu un reportofon de mână, cu casetă, care avea un defect de redare. Doamna Preoteasă, în Biserică, de la distanță, a înregistrat cele două file audio, dar se aude destul de bine slujirea sa.

Și în acest punct al predicii mele o să îi enervez pe cei care cred contrariul: niciodată Episcopul meu, Preasfințitul Părinte Galaction Stângă, nu mi-a cerut vreo sumă de bani pentru ca să mă hirotonească sau pentru ca să-mi facă vreun favor. Repet: Niciodată! Pentru că în toate întâlnirile și discuțiile cu dumnealui, înainte și după hirotonia mea întru Preot, a primat lucrurile principiale, teologice, duhovnicești și nimic altceva. Și asta m-a mângâiat și mă mângâie duhovnicește. După cum n-a existat vreun Profesor, la toate nivelurile de învățământ prin care am trecut în viața mea, care să îmi fi cerut vreodată mită. Și acest lucru e iarăși o mare bucurie și binecuvântare. Pentru că nu pot să spun nimic rău despre cineva în această privință.

Tocmai de aceea, eu mizez pe sinceritate și pe omenie în toate relațiile mele cu oamenii. Pentru că avem nevoie cu toții de prietenie și de sinceritate, de ajutor și de bunăvoire față de noi în toate zilele vieții noastre.

…Teleormanul avea Biserici, dar nu avea Mănăstiri vii până să vină Episcopul Galaction Stângă. Monahismul nostru intrase în ruină de vreun secol și ceva. Pe la anul 1820, Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Plăviceni devenise Biserică de mir[7].  Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de la Coșoteni era sfințită în 1647, fiind zidită pe locul uneia de sec. 14[8], iar de la 1864, în urma secularizării averilor mănăstirești, ea își pierde toate averile[9]. A existat Mănăstire la Didești, devenită Schit în 1705[10].

Însă, venind Episcopul Galaction, a reîntemeiat monahismul în pământul nostru, înființând Mănăstiri în mai multe locuri. Mănăstirea Adămești e la Nanov[11], Mănăstirea Sfântului Fanurios e la 5 kilometri depărtare de Siliștea-Gumești[12], de localitatea unde s-a născut Marin Preda pe 5 august 1922[13]. Mănăstirea Coșoteni, de lângă Roșiori de Vede, a fost reactivată în 2014[14]. Mănăstirea de la Crângu, de lângă Turnu Măgurele, a apărut în 2002[15]. Tot în 2002 e reactivată Mănăstirea Plăviceni[16]. În aprilie 2004, la Țigănești, e înființată o Mănăstire închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghios[17]. În 2009, la Tătărăștii de Sus, Curtea întărită a Bălăcenilor devine o Mănăstire închinată Sfintei Mare Mucenice Ecaterini[18]. Mănăstirea Pantocrator, de la Drăgănești-Vlașca, e cea mai impozantă, pentru că în ea s-au investit cei mai mulți bani. Ea apare în 2012 în locul unui spital abandonat[19].  O alta, închinată Dumnezeului nostru treimic, e tot în Drăgănești-Vlașca, fiind începută în 1998 pe locul unui conac boieresc[20]. Mănăstirea Brânceni a fost începută tot în 1998 și e închinată Sfântului Ioannis Botezătorul[21]. Pe când Mănăstirea Năsturelu se înființează în 2003 pe locul unei foste ferme de stat[22].

Se zidesc noi Biserici, reapar Mănăstirile în Teleorman, Preasfințitul Galaction îi hirotonește pe mulți dintre colegii mei de Seminar, înființează editura Cartea Ortodoxă[23], apoi revistele Biserica Ortodoxă (semestrială) și Credința Ortodoxă (cu apariție lunară)[24], binecuvântă apariția multor cărți teologice și e gazda la diverse întruniri teologice și culturale. Fiind pentru noi liantul duhovnicesc, omul care ne unește și ne ține împreună în Biserica lui Dumnezeu.

Și așa am ajuns la ziua de azi, când s-au împlinit 25 de ani de Episcopat ai Preasfințitului Părinte Galaction Stângă și, implicit, 25 de ani de când există Episcopia Alexandriei și a Teleormanului! La vârsta de 68 de ani și la 25 de ani de Episcopat, Părintele Episcop Galaction este exemplul nostru de slujire și de închinare, modul său de predicare fiind o continuă coborâre către oameni. Adesea i se impută „limbajul bisericesc învechit”, adică folosirea în predici doar a cuvintelor de bază, a celor cunoscute de către toți, pentru că vrea să fie înțeles de către toți. Însă e o mare artă să faci asta tot timpul și e o continuă coborâre față de neputințele oamenilor!

Uneori, când predic, mă concentrez la ce am de zis și uit nivelul oamenilor din fața mea, vorbind ca pentru mine. Dar îmi dau seama, în scurt timp, că oamenii nu mă pot urma în înțelegere, pentru că nu au specializarea mea lingvistică. Și de aceea spun că e o mare artă și o mare grijă față de oameni să vorbești pe înțelesul tuturor, pentru că necesită o continuă și iubitoare coborâre spre ei.

Atenția la detalii, gustul pentru frumos, bunul simț profund în relația cu tine, cultivarea păcii între oameni, ironia bucuroasă în loc de certarea cu duritate, glumele cu sare spuse în cadru intim sunt atuurile Episcopului nostru în relațiile sale cu oamenii. Mi-am propus adesea să stau neclintit ca dumnealui la rugăciune și atunci când slujesc și nu mi-a ieșit mai deloc. Pentru că eu sunt o ființă poetică și comunicativă și când slujesc, și sunt înclinat să intru imediat în relație cu cineva din jurul meu.

Îmi place discreția sa despre viața sa intimă și despre biografia sa, dar, totodată, și poveștile despre sine pe care ni le spune. De aceea, cu toate că îl cunosc de 25 de ani, Episcopul Galaction e pentru mine o taină. Pentru că resorturile interioare ale ființei sale îmi scapă. Însă intuiesc faptul că rugăciunea și asceza sa îl țin viu, îl țin în lucrare, că întâlnirile cu oamenii îl dinamizează mult și, mai ales, realizările duhovnicești, editoriale și ctitoriale.

E un om frumos când zâmbește, când e bucuros, și atunci i se vede sufletul pe față. Dar și când e adâncit în gânduri și îndurerat se vede, pentru că sufletul său suferă. Și și-a însușit foarte bine modul nostru de-a vorbi și de a se manifesta, încât n-am avut niciodată senzația că nu e teleormănean. Pentru că a empatiza cu oamenii e consecința faptului de a-i înțelege. Și îi înțelegi, numai dacă te pui cu totul la dispoziția lor.

Episcopul Galaction e omul care are ușa deschisă pentru toată lumea, așa cum spunea într-un interviu al său[25]. Eu însumi am fost martorul, adesea, ale acestor întâlniri ale sale cu oamenii. Mă duceam să vorbesc cu dumnealui, eram primit în anticameră, la Episcopie, și acolo mă întâlneam cu totul felul de oameni, nu doar cu Preoți de-ai noștri. Și vorbea cu fiecare în parte, până când omul era mulțumit, fără să fie vorba de vreo audiență scorțoasă bătută în cuie.

Pentru că Episcopul nostru vorbește cu oamenii, slujește peste tot pe unde se duce, predică pe înțelesul tuturor, primește să stea la masă cu cei care se bucură de dumnealui, mâncând în rând cu toți, dar plecând primul dintre toți de la masă, nu înainte de a ne ruga pe noi să continuăm, să stăm mai departe acolo, pentru ca să mai vorbim unii cu alții. Și atunci te simți în largul tău dimpreună cu dumnealui la masă! Pentru că nu te contorizează, nu stă cu ochii pe tine, ci se comportă de un firesc uluitor, ca și când am fi stat împreună la masă în fiecare zi.

Așa că azi, iubiții mei, mă bucur mult pentru această zi sfântă, pentru această zi de împlinire duhovnicească, pentru că e realizarea lui Dumnezeu cea bună în mijlocul nostru. Începem, cu harul lui Dumnezeu, noul an bisericesc, dar și un nou an al Episcopiei noastre, adică al viitorului nostru duhovnicesc. Pentru că viața Bisericii este ierarhică și, în același timp, este plină de slujire, de coslujire sfântă. Întreaga ierarhie bisericească slujește la un loc și se bucură la unison de Dumnezeul mântuirii noastre, pentru că izvorul vieții și al nemuririi noastre este Dumnezeu. Dumnezeul Cel veșnic, Cel care a făcut și face toate și Care ne ține pe noi întru existență e Cel Căruia noi Îi slujim. Și dacă Îi slujim cu bucurie și cu sfințenie, atunci suntem lumină mare pentru toți.

În acest septembrie 2021 împlinesc 16 ani de Preoție, despre care doresc să vorbesc în predicile următoare. Iar Preasfințitul Galaction Stângă este Hirotonitorul și Episcopul meu și sunt convins că știe bucuria și împlinirea pe care le trăiesc în viața preoțească. De aceea îi mulțumesc și acum pentru că sunt fiul său întru Domnul prin Hirotonie, că sunt lucrul mâinilor sale și că m-a sprijinit și mă sprijină în toate demersurile mele teologice. După cum cred că știe iubirea și recunoștința și mulțumirea mea pentru toată rugăciunea și toată binecuvântarea sa pentru mine și familia și lucrarea mea teologică și duhovnicească.

Însă, prietenia, vorba lui Nichita Stănescu, înseamnă prezență. Iar predica mea de azi e prezența bucuroasă a mea în această zi împlinitoare. E cum mă simt eu în această zi sfântă.

Dumnezeu să îi înmulțească Părintelui Episcop Galaction puterea de slujire și de dăruire față de noi, iar pe noi să ne întărească să facem voia Lui, cu inimă lină, bucuroasă, înțelepțindu-ne mereu din pilda vieții Episcopului nostru! Pentru că mai avem încă multe de făcut pentru mântuirea noastră și a celor din jurul nostru. Amin!


[1] Începută la 7. 29, în zi de luni, pe 30 august 2021. Cer parțial înnorat, 16 grade, vânt de 11 km/ h. Am preluat imaginea de aici: https://ortodoxieardeal.files.wordpress.com/2012/08/143.jpg?w=237&h=&zoom=2.

[2] Cf. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/9106.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Galaction_Stângă.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Calinic_Argatu.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Popa.

[6] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-dr-dorin-octavian-piciorus/.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Plăviceni.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Coșoteni.

[9] Cf. https://coltisorderomania.ro/2020/06/06/manastirea-cosoteni-cel-mai-vechi-lacas-de-cult-din-teleorman/.

[10] Cf. http://www.impact-tour.eu/obekti/obekti-v-romania/culturaltouristresourcesro-99/?lang=ro.

[11] Cf. https://www.facebook.com/Mănăstirea-Adămești-100969975346671/.

[12] Cf. https://www.wikiwand.com/ro/Schitul_Sfântul_Fanurie,_Teleorman.

[13] Cf. https://www.wikiwand.com/ro/Marin_Preda.

[14] Cf. https://www.wikiwand.com/ro/Mănăstirea_Coșoteni.

[15] Cf. https://m.facebook.com/1488834671377209/posts/1567408496853159/?_rdr.

[16] Cf. https://www.wikiwand.com/ro/Mănăstirea_Plăviceni.

[17] Cf. https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sfantul-gheorghe-tiganesti-68020.html.

[18] Cf. https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-tatarasti-sfanta-ecaterina-127321.html.

[19] Cf. https://adevarul.ro/locale/alexandria/manastirea-pantocrator-draganesti-vlasca-lacas-ridicat-credinta-adaposteste-moastele-sfintei-maria-magdalena-1_574aa8ae5ab6550cb86bd32c/index.html.

[20] Cf. https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=65926&d=o-zi-in-alexandria-si-imprejurimi–alexandria.

[21] Cf. https://www.crestinortodox.ro/manastiri/manastirea-branceni-117568.html.

[22] Cf. http://www.manastireanasturelu.ro/.

[23] Prezența produselor ei editoriale pe eMAG: https://www.emag.ro/brands/brand/editura-cartea-ortodoxa.

[24] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Galaction_Stângă.

[25] Aici: https://ziarulteleormanul.ro/interviu-cu-ps-galaction-stanga-episcopul-teleormanului-si-alexandriei-alti-preoti-nu-si-au-dorit-functia-de-protopop/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [93]

O altă poezie amintește de Duhovnicească și de alte câteva poeme ale lui Arghezi: aceeași lipsă de pregătire și frică de moarte. Dar și de Miorița și de Avatarii faraonului Tlà, a lui Eminescu:

De pe fața profundă și zâmbitoare
A miresei (a lumii crăiasă)
Am ridicat o clipă vălul
Și-am văzut uimit de moarte
În locul chipului zâmbitor și iradiind de fericire
Tot mireasă – dar cu alt semn.

Nu trebuia să vin la această nuntă-ritual
Să arunc degrabă cocarda albă din piept,
Să-i anunț și pe ceilalți nuntași
Pentru cine ne veselim noi atâta,
În abur de mascaradă cosmică
Și să fugim de aici.

Poemul din care am citat mai sus poartă titlul Vină, care este potrivit, pentru că frică de moarte are omul căzut din Rai, căci frica aceasta nu este numai de moarte, de durerea trecerii prin ea, ci și de ceea ce urmează după. Iar poetul ar vrea să fugă de la această nuntă, dacă s-ar putea. Anterior, poeziile pe tema morții nu trădau cutremurarea ființei, pentru că moartea părea ceva îndepărtat. Îl înfricoșa, dar o privea totuși de departe. Acum, când perspectiva ei este atât de apropiată, este răvășit. Arghezi avusese această perspectivă mult înainte de a se apropia propriu-zis de clipa morții:

Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

(Duhovnicească)

*

Ia seama bine.
Ceasul o singură dată vine.
Bagă de seamă.
Nu tăcea dacă auzi că te cheamă.
Spune-i ceasului: – „Ți-am auzit aripa de scrum,
Cată-ți de drum”.

Vezi ușile să-ți fie încuiate,
Ferestrele ferecate
Și poarta de la ogradă.
Că or să vie grămadă
Și sfintele femei,
Care se vor înălța din călcâie câteștrei,
Cu făclii de ceară
Până la geamuri, ca să ceară
Trupul tău adormit.

Strigă: – „Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!
Dovadă pălmile și tălpile mele”.

Și pune câinii pe ele.

(Priveghere)

Conștiința creștină a lui Arghezi era mult mai sensibilă și expune, în versuri, frica de suferință (de cruce) și de moarte a omului. Și asta, cum spuneam, cu mult timp înainte de a veni momentul trecerii poetului din lumea aceasta. Hristos Domnul ne-a poruncit să ne luăm fiecare crucea și să-I urmăm Lui. Însă noi mai adesea gândim și simțim așa cum descriu versurile lui Arghezi: fugim de durere și de moarte. Pentru că ne zguduie chiar și numai gândul la a trece prin acestea.

La Sorescu, această intensitate maximă a fricii de moarte lipsește până, iată, în apropiere de ceasul sfârșitului său pământesc (poezia e datată „2.XII.1996”, deci cu 6 zile înainte de a muri). De abia acum percepe, la dimensiunile reale, ce înseamnă nunta cu „a lumii crăiasă” (Miorița): „Nu trebuia să vin la această nuntă-ritual/ Să arunc degrabă cocarda albă din piept,/ Să-i anunț și pe ceilalți nuntași/ Pentru cine ne veselim noi atâta,/ În abur de mascaradă cosmică/ Și să fugim de aici”.

Și tot la Arghezi mă face să mă gândesc și un alt poem al lui Sorescu, scris cu o zi înainte să moară:

Mi-am amintit
Toți câinii noștri
Când să moară
De bătrânețe.
Stăteau ascunși pe sub magazie,
Pe sub pătul.
Le duceai de mâncare, apă,
Deschideau încet pleoapele,
Se uitau, înălțau ochii
Și spre tine
Și-i închideau la loc
Nu mai puteau să dea
Și din coadă,
Să-ți mulțumească.

Cumplită e intrarea asta
La strungă
Și pentru om și pentru animal.

Poemul e fără titlu. Uneori trebuie să ajungi tu însuți în aceeași situație ca să compătimești cu toată făptura. E un sentiment creștinesc. Când te smerești, te doare sufletul nu numai pentru suferințele oamenilor, ci și pentru ale tuturor făpturilor. Reamintesc o poezie a lui Arghezi:

Stă singuratec câinele. De pază
Nu știe cui, pe la amiază:
Fântânii rupte, spinului uscat,
Drumului, cerului, omului? A tremurat.

Gerul îi usucă urechile, laba,
Nevinovat, neîndurat și degeaba.
Carnea, vlaga, zgârciul, pe de-a-ncetul,
I le-a mâncat și mistuit scheletul.

Barbă aspră i-a crescut, zbârlită.
Vocea scrâșnește isprăvită.
Și-a purtat, ocărâte, oasele
Pe la toate ușile și casele.

Îl chem și nu înțelege:
Nu mai poate să se dezlege.
Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte,
Dau mărturia lucrurilor sfinte.

(Sta singuratec)

A lucrurilor sfinte pe care le-a zidit Dumnezeu în toată creația Sa. Căci El a creat numai lucruri bune și sfinte. Păcatul omenesc a osândit toată creația materială/ lumea văzută la suferință. Dar Dumnezeu le-a creat pe toate sfinte.

Inima creștină se îndurerează pentru toată creația. Și când omul ajunge să pătimească și el, înțelege ce înseamnă și suferința cea mai mare, a morții. În viața Sfântului Lazaros, cel a patra zi înviat din morți, ni se spune că, după ce l-a înviat Hristos, nu a mai mâncat niciodată carne. De ce? Pentru că trecuse el însuși prin moarte…