Predică la Duminica a XIX-a după Cincizecime [2021]
Iubiții mei[1],
cel mai mare păcat al celor care se ocupă cu teologia Bisericii, dar nu și cu mântuirea lor, este acela de a lupta sistematic împotriva Sfinților lui Dumnezeu. În secolul întâi al Bisericii avem trei mari Sfinți Teologi a toată lumea: pe Sfântul Ioannis Teologul, pe Sfântul Apostol Pavlos și pe Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, ultimul fiind pomenit azi, pe 3 octombrie. Însă modul cum e negată persoana și opera Sfântului Dionisios de vreo câteva secole încoace este execrabil.
Și de ce e negat cu atâta vehemență Sfântul Dionisios? Pentru că el arată în dumnezeiasca sa operă – care are nevoie de o traducere românească și mai atentă –, că Biserica lui Dumnezeu este ierarhică și sacramentală, că ea are teologia și experiența ei mistică și îndumnezeitoare și că ea a fost dintru început divino-umană și cu vocația ecumenicității, a universalității. Că ea a fost și este viața tainică a lui Dumnezeu cu cei credincioși Sieși, pentru că nu a existat niciun hiat în istoria ei.
Hiatul, discontinuitatea, desființarea Bisericii pentru o anumită perioadă e un nonsens teologic. Pentru că Biserica e a lui Dumnezeu și e viața lui Dumnezeu cu credincioșii Săi. El nu Se retrage niciodată din relația cu noi, ci doar noi putem să ne retragem din relația cu El. Însă Biserica Lui a rămas credincioasă slujirii Sale în cele două milenii de existență, chiar dacă au avut loc mai multe ieșiri masive din Biserică. Cea mai mare și mai dureroasă cădere și despărțire de Biserica lui Dumnezeu s-a produs în anul 1054, când partea de Apus a Bisericii a căzut de la viața cu Dumnezeu și a început să se transforme în romano-catolicismul de azi. Și așa cum făcuse și cu monofiziții și cu nestorienii, Biserica a făcut și cu romano-catolicii: nu a mai avut comuniune liturgică și frățească cu ei, nu a recunoscut niciun „sfânt” canonizat de către ei, nu a recunoscut nicio „dogmă” dogmatizată de către ei, ci i-a considerat eretici și căzuți de la viața și teologia Bisericii. Fapt pentru care au fost mulți Sfinți ai Bisericii care au luptat împotriva teologiei latine, a teologiei romano-catolice, pentru că Biserica lui Dumnezeu e una, sfântă, catolică și apostolică și această Biserică e Biserica Ortodoxă.
Odată cu secolul al 20-lea însă, de când există noile discuții interreligioase dintre Biserică și romano-catolicism, discursul teologic a început să fie tot mai conciliant, mulți trag speranțe de „unire” sau de revenire la Biserică, dar teologic, liturgic și canonic lucrurile au rămas neschimbate în viața Bisericii. Căci, deși unii teologi ortodocși își asumă practici, idei teologice și „sfinți” romano-catolici și practici protestante sau neoprotestante, în fapt, în sinaxarele și calendarele Bisericii nu există „sfinți” eretici, adică împrumutați de la monofiziți, nestorieni, romano-catolici, armeni, protestanți, neoprotestanți. Și dacă nu există „sfinți” eretici în cultul Bisericii, e de la sine înțeles că Biserica nu acceptă o altă perspectivă liturgică, teologică și de viață. Pentru că ea are, de la început, modul ei de a fi, de a-I sluji lui Dumnezeu, de a-și rândui toate ale ei.
Și Sfântul Dionisios Areopagitul a scris tocmai despre modul de a fi al Bisericii, despre experiența ei liturgică și mistică. El a mărturisit existența tripartită a ierarhiei bisericești și că ea e după voia lui Dumnezeu. Pentru că, așa cum Dumnezeu a creat ierarhia Puterilor cerești, tot la fel El a rânduit și a umplut de puterea Sa preoțească pe Episcopii, Preoții și Diaconii Bisericii. Și i-a învățat pe ei să slujească Tainele și Slujbele Sale, prin care să sfințească întreaga Lui Biserică.
Iar eu mă regăsesc și mă simt bine citind mărturia teologică și plină de experiență sfântă a Sfântului Dionisios, pentru că trăiesc în aceeași Biserică a lui Dumnezeu, unde lucrurile se petrec ca și pe timpul lui. Căci și acum tot tainic trăim toată experiența îndumnezeirii noastre în Biserică, umplându-ne din destul de viața lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii și fiind ajutați de toți Îngerii și Sfinții Lui în nevoințele noastre. Dar dacă ai părăsit Biserica Lui sau dacă te afli într-o parodiere a Bisericii Sale, într-o facțiune eretică, atunci nu mai suporți adevărurile Sfinților, mărturiile lor, pentru că nu mai simți slava lui Dumnezeu în tine care să te curățească, să te lumineze și să te sfințească, ci simți duhurile demonice care te fac să te îndreptățești în minciunile tale.
Însă orice ieșire interioară din adevărul, din sfințenia și din rânduiala Bisericii e un păcat imens al nostru. Oricine crede altcumva decât crede Biserica și slujește altcumva decât slujește Biserica păcătuiește profund. Și am întâlnit credincioși și teologi ortodocși care nu erau conștienți de răul pe care și-l fac prin amestecarea de practici și idei eretice în viața lor. Pentru că nu aveau o reală conștiință dogmatică, una care să cunoască și să respecte cu acrivie mărturia, slujirea și experiența Bisericii.
Mai pe înțeles: Nu poți să te închini unor „icoane” sau statui romano-catolice și nici să te rogi cu rugăciunile lor sau să primești slujbe de la vreun preot romano-catolic! Pentru că tu ești ortodox și nu romano-catolic. Nu poți să te rogi sau să cânți cântece neoprotestante sau să socotești că „slujirea” lor e una bună pentru tine! Pentru că tu ești ortodox și nu neoprotestant. Nu poți să împrumuți semne, talismane, practici păgâne, eretice sau sataniste! Pentru că tu ești ortodox și nu sincretist religios. Nu poți să socotești în mintea ta că îți vei găsi sănătatea, pacea și mântuirea „în afara” Bisericii! Pentru că prin asta minimalizezi Biserica, o desconsideri, o relativizezi în mod nepermis.
Căci porunca Bisericii de a nu citi cărți eretice și păgâne și de a nu participa la slujbele lor are tocmai acest substrat: de a nu amesteca viața și teologia Bisericii cu alte practici și idei care îți dăunează vieții tale. Dar, dacă ești întărit în viața, în teologia și în experiența Bisericii, atunci poți citi și cărți eretice și păgâne, dar pentru ca să afli cât de departe stau aceștia de viața cu Dumnezeu. Pentru că apologiile, apărările teologiei Bisericii se fac pe surse. Și pentru ca să știi ce crede eterodoxul trebuie să îi cunoști părerea. Iar Sfinții Părinți ai Bisericii au cărți apologetice făcute pe surse, pentru că mai întâi au cunoscut cărțile ereticilor și ale păgânilor, iar, mai apoi, luminați de Dumnezeu, au răspuns în mod meticulos la mistificările și aberațiile lor.
Și de ce au scris Sfinții lui Dumnezeu mii de pagini despre acuratețea în înțelegerea credinței, despre atenția enormă pe care trebuie să o dăm credinței Bisericii? Pentru că din credința Bisericii rezultă viața și evlavia noastră, iar de modul cum trăim depinde mântuirea noastră. Și nu ne poate curăți, lumina și sfinți decât adevărul lui Dumnezeu. Dar adevărul Lui, amestecat cu minciuni, e o hulă la adresa Lui. Și de aici s-a născut vehemența Sfinților lui Dumnezeu în ceea ce privește coruperea credinței. Pentru că atunci când corupem credința, când o falsificăm, o pierdem. Căci noi înșine ne dezicem interior de Biserica lui Dumnezeu.
Însă, în duminica de azi, Domnul ne cere tuturor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν]!” [Lc. 6, 35, BYZ]. Și vrăjmașul poate fi orice om, de orice credință, care ni se împotrivește și ne urăște și ne face rău, și, în primul rând, demonii sunt vrăjmașii noștri. Căci demonii îi învață pe oameni să facă răul. Și ei aleg să facă răul din diverse motive rele, devenind oameni păcătoși, oameni răi, răzbunători.
Dar pentru a nu fi ca ei, pentru a nu înmulți și noi răul în lume, Domnul ne poruncește să îi iubim pe cei care ne fac rău. Să îi iubim cu iubirea cu care El ne iubește pe noi. Pentru că iubirea lui Dumnezeu, care coboară în noi, ne învață să ne rugăm pentru toți oameni și să îi iubim pe toți. Și a-i iubi pe vrăjmași înseamnă a le dori tot binele de acum și cel veșnic.
Și porunca aceasta preadumnezeiască a Domnului ne îndumnezeiește enorm pe noi înșine. Căci ea ne învață să ne asumăm întreaga umanitate în asceza și în rugăciunea noastră. Adică, să ne nevoim pentru toți oamenii, pe când ne nevoim pentru noi înșine. Și cum să nu fie acesta un mare bine pentru noi, când nu mai avem nicio luptă interioară cu vreun om? Căci, dacă nu mai vrem să biruim pe nimeni, dacă nu mai vrem să dăm lecții nimănui, ci să dăruim tuturor atenția și iubirea noastră, cum să nu fie acest lucru un mare bine pentru noi și pentru toți ceilalți? Pentru că a iubi înseamnă a nu căuta motiv de ceartă, a nu căuta să deranjezi, a nu căuta să faci rău cuiva. A iubi înseamnă a avea pe tot omul partener de dialog. Și când dialoghezi cu cineva, atunci cauți să înveți de la el, dar și să îi dărui din experiența și din viața ta. Pentru că dialogul e o împlinire interioară a tuturor celor care participă la el.
Știu cât de dureroasă e lupta interioară cu ceilalți sau resentimentele. La începutul vieții mele religioase, când mă luptam interior să mă dezic de omul cel vechi, de omul păcatului, aveam aversiune față de unul sau altul. Mă luptam interior cu ostilitatea părinților mei, cu aversiunea unora sau a altora față de mine, cu îndepărtările unor prieteni și cunoscuți de mine. Dar când am început să trăiesc această poruncă a Domnului, porunca iubirii față de toți oamenii, atunci am început să mă liniștesc interior din ce în ce mai mult. Și să mă rog pentru toți și să vreau binele tuturor și să nu mai caut să conving pe cineva în mod neapărat.
Pentru că îmi doream să fiu înțeles, să fiu apreciat pentru cine sunt, pentru munca mea, pentru valoarea crezurilor mele, îmi doream să colaborez cu oameni în stare de lucruri mari în literatură și în teologie…Dar am înțeles, ne mai luptându-mă interior cu oamenii, că nu pot să nasc cu forța relații, chiar dacă acelea ar fi unele foarte productive la nivel teologic și editorial. Pentru că într-o idee trebuie să credem măcar doi, ca să putem să colaborăm. Și nu trebuie doar să credem într-o colaborare teologică, ci și să muncim efectiv cot la cot.
Așadar, iubiții mei, e nevoie de multă înțelepciune și de multă smerire de sine pentru a avea relații reale cu oamenii. Căci ei te percep la nivelul lor și nu cum te percepi tu pe tine însuți. Ca cineva să ajungă la înțelegerea ta reală trebuie să facă mulți pași interiori, pentru că trebuie să aibă parte de multă luminare dumnezeiască. Dar, pentru ca să ai relații reale cu oamenii, trebuie să îi lași să vină spre tine. Trebuie să accepți nivelul lor redus de înțelegere a ta, diferența lor de vârstă, diferența lor de experiență. Îi lași să vină, îi ajuți să intre în tine, îi pui la masa adevărurilor tale și îi lași să decidă. Și decizia lor, bucuroasă sau dureroasă, ține de ei. Dacă un om te-a înțeles întru câtva în binele tău, el nu mai renunță la tine, pentru că binele îl încălzește. Renunță doar cel care nu te-a înțeles. Renunță doar cel care te-a disprețuit de la început.
Și dacă am înțelege de fiecare dată ce e bun și ce nu e bun pentru noi, asta cu luminarea lui Dumnezeu, atunci n-am mai suferi atât de mult în relații. Pentru că nu am mai dori să fim iubiți și înțeleși cu forța.
Vă doresc multă pace și bucurie! Și Dumnezeu să ne ajute în tot lucrul cel bun și în acest octombrie al mântuirii noastre!
[1] Începută la 8. 31, în zi de miercuri, pe 29 septembrie 2021. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 11 km/ h.
