Predică la Duminica a XIX-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

cel mai mare păcat al celor care se ocupă cu teologia Bisericii, dar nu și cu mântuirea lor, este acela de a lupta sistematic împotriva Sfinților lui Dumnezeu. În secolul întâi al Bisericii avem trei mari Sfinți Teologi a toată lumea: pe Sfântul Ioannis Teologul, pe Sfântul Apostol Pavlos și pe Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, ultimul fiind pomenit azi, pe 3 octombrie. Însă modul cum e negată persoana și opera Sfântului Dionisios de vreo câteva secole încoace este execrabil.

Și de ce e negat cu atâta vehemență Sfântul Dionisios? Pentru că el arată în dumnezeiasca sa operă – care are nevoie de o traducere românească și mai atentă –, că Biserica lui Dumnezeu este ierarhică și sacramentală, că ea are teologia și experiența ei mistică și îndumnezeitoare și că ea a fost dintru început divino-umană și cu vocația ecumenicității, a universalității. Că ea a fost și este viața tainică a lui Dumnezeu cu cei credincioși Sieși, pentru că nu a existat niciun hiat în istoria ei.

Hiatul, discontinuitatea, desființarea Bisericii pentru o anumită perioadă e un nonsens teologic. Pentru că Biserica e a lui Dumnezeu și e viața lui Dumnezeu cu credincioșii Săi. El nu Se retrage niciodată din relația cu noi, ci doar noi putem să ne retragem din relația cu El. Însă Biserica Lui a rămas credincioasă slujirii Sale în cele două milenii de existență, chiar dacă au avut loc mai multe ieșiri masive din Biserică. Cea mai mare și mai dureroasă cădere și despărțire de Biserica lui Dumnezeu s-a produs în anul 1054, când partea de Apus a Bisericii a căzut de la viața cu Dumnezeu și a început să se transforme în romano-catolicismul de azi. Și așa cum făcuse și cu monofiziții și cu nestorienii, Biserica a făcut și cu romano-catolicii: nu a mai avut comuniune liturgică și frățească cu ei, nu a recunoscut niciun „sfânt” canonizat de către ei, nu a recunoscut nicio „dogmă” dogmatizată de către ei, ci i-a considerat eretici și căzuți de la viața și teologia Bisericii. Fapt pentru care au fost mulți Sfinți ai Bisericii care au luptat împotriva teologiei latine, a teologiei romano-catolice, pentru că Biserica lui Dumnezeu e una, sfântă, catolică și apostolică și această Biserică e Biserica Ortodoxă.

Odată cu secolul al 20-lea însă, de când există noile discuții interreligioase dintre Biserică și romano-catolicism, discursul teologic a început să fie tot mai conciliant, mulți trag speranțe de „unire” sau de revenire la Biserică, dar teologic, liturgic și canonic lucrurile au rămas neschimbate în viața Bisericii. Căci, deși unii teologi ortodocși își asumă practici, idei teologice și „sfinți” romano-catolici și practici protestante sau neoprotestante, în fapt, în sinaxarele și calendarele Bisericii nu există „sfinți” eretici, adică împrumutați de la monofiziți, nestorieni, romano-catolici, armeni, protestanți, neoprotestanți. Și dacă nu există „sfinți” eretici în cultul Bisericii, e de la sine înțeles că Biserica nu acceptă o altă perspectivă liturgică, teologică și de viață. Pentru că ea are, de la început, modul ei de a fi, de a-I sluji lui Dumnezeu, de a-și rândui toate ale ei.

Și Sfântul Dionisios Areopagitul a scris tocmai despre modul de a fi al Bisericii, despre experiența ei liturgică și mistică. El a mărturisit existența tripartită a ierarhiei bisericești și că ea e după voia lui Dumnezeu. Pentru că, așa cum Dumnezeu a creat ierarhia Puterilor cerești, tot la fel El a rânduit și a umplut de puterea Sa preoțească pe Episcopii, Preoții și Diaconii Bisericii. Și i-a învățat pe ei să slujească Tainele și Slujbele Sale, prin care să sfințească întreaga Lui Biserică.

Iar eu mă regăsesc și mă simt bine citind mărturia teologică și plină de experiență sfântă a Sfântului Dionisios, pentru că trăiesc în aceeași Biserică a lui Dumnezeu, unde lucrurile se petrec ca și pe timpul lui. Căci și acum tot tainic trăim toată experiența îndumnezeirii noastre în Biserică, umplându-ne din destul de viața lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii și fiind ajutați de toți Îngerii și Sfinții Lui în nevoințele noastre. Dar dacă ai părăsit Biserica Lui sau dacă te afli într-o parodiere a Bisericii Sale, într-o facțiune eretică, atunci nu mai suporți adevărurile Sfinților, mărturiile lor, pentru că nu mai simți slava lui Dumnezeu în tine care să te curățească, să te lumineze și să te sfințească, ci simți duhurile demonice care te fac să te îndreptățești în minciunile tale.

Însă orice ieșire interioară din adevărul, din sfințenia și din rânduiala Bisericii e un păcat imens al nostru. Oricine crede altcumva decât crede Biserica și slujește altcumva decât slujește Biserica păcătuiește profund. Și am întâlnit credincioși și teologi ortodocși care nu erau conștienți de răul pe care și-l fac prin amestecarea de practici și idei eretice în viața lor. Pentru că nu aveau o reală conștiință dogmatică, una care să cunoască și să respecte cu acrivie mărturia, slujirea și experiența Bisericii.

Mai pe înțeles: Nu poți să te închini unor „icoane” sau statui romano-catolice și nici să te rogi cu rugăciunile lor sau să primești slujbe de la vreun preot romano-catolic! Pentru că tu ești ortodox și nu romano-catolic. Nu poți să te rogi sau să cânți cântece neoprotestante sau să socotești că „slujirea” lor e una bună pentru tine! Pentru că tu ești ortodox și nu neoprotestant. Nu poți să împrumuți semne, talismane, practici păgâne, eretice sau sataniste! Pentru că tu ești ortodox și nu sincretist religios. Nu poți să socotești în mintea ta că îți vei găsi sănătatea, pacea și mântuirea „în afara” Bisericii! Pentru că prin asta minimalizezi Biserica, o desconsideri, o relativizezi în mod nepermis.

Căci porunca Bisericii de a nu citi cărți eretice și păgâne și de a nu participa la slujbele lor are tocmai acest substrat: de a nu amesteca viața și teologia Bisericii cu alte practici și idei care îți dăunează vieții tale. Dar, dacă ești întărit în viața, în teologia și în experiența Bisericii, atunci poți citi și cărți eretice și păgâne, dar pentru ca să afli cât de departe stau aceștia de viața cu Dumnezeu. Pentru că apologiile, apărările teologiei Bisericii se fac pe surse. Și pentru ca să știi ce crede eterodoxul trebuie să îi cunoști părerea. Iar Sfinții Părinți ai Bisericii au cărți apologetice făcute pe surse, pentru că mai întâi au cunoscut cărțile ereticilor și ale păgânilor, iar, mai apoi, luminați de Dumnezeu, au răspuns în mod meticulos la mistificările și aberațiile lor.

Și de ce au scris Sfinții lui Dumnezeu mii de pagini despre acuratețea în înțelegerea credinței, despre atenția enormă pe care trebuie să o dăm credinței Bisericii? Pentru că din credința Bisericii rezultă viața și evlavia noastră, iar de modul cum trăim depinde mântuirea noastră. Și nu ne poate curăți, lumina și sfinți decât adevărul lui Dumnezeu. Dar adevărul Lui, amestecat cu minciuni, e o hulă la adresa Lui. Și de aici s-a născut vehemența Sfinților lui Dumnezeu în ceea ce privește coruperea credinței. Pentru că atunci când corupem credința, când o falsificăm, o pierdem. Căci noi înșine ne dezicem interior de Biserica lui Dumnezeu.

Însă, în duminica de azi, Domnul ne cere tuturor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν]!” [Lc. 6, 35, BYZ]. Și vrăjmașul poate fi orice om, de orice credință, care ni se împotrivește și ne urăște și ne face rău, și, în primul rând, demonii sunt vrăjmașii noștri. Căci demonii îi învață pe oameni să facă răul. Și ei aleg să facă răul din diverse motive rele, devenind oameni păcătoși, oameni răi, răzbunători.

Dar pentru a nu fi ca ei, pentru a nu înmulți și noi răul în lume, Domnul ne poruncește să îi iubim pe cei care ne fac rău. Să îi iubim cu iubirea cu care El ne iubește pe noi. Pentru că iubirea lui Dumnezeu, care coboară în noi, ne învață să ne rugăm pentru toți oameni și să îi iubim pe toți. Și a-i iubi pe vrăjmași înseamnă a le dori tot binele de acum și cel veșnic.

Și porunca aceasta preadumnezeiască a Domnului ne îndumnezeiește enorm pe noi înșine. Căci ea ne învață să ne asumăm întreaga umanitate în asceza și în rugăciunea noastră. Adică, să ne nevoim pentru toți oamenii, pe când ne nevoim pentru noi înșine. Și cum să nu fie acesta un mare bine pentru noi, când nu mai avem nicio luptă interioară cu vreun om? Căci, dacă nu mai vrem să biruim pe nimeni, dacă nu mai vrem să dăm lecții nimănui, ci să dăruim tuturor atenția și iubirea noastră, cum să nu fie acest lucru un mare bine pentru noi și pentru toți ceilalți? Pentru că a iubi înseamnă a nu căuta motiv de ceartă, a nu căuta să deranjezi, a nu căuta să faci rău cuiva. A iubi înseamnă a avea pe tot omul partener de dialog. Și când dialoghezi cu cineva, atunci cauți să înveți de la el, dar și să îi dărui din experiența și din viața ta. Pentru că dialogul e o împlinire interioară a tuturor celor care participă la el.

Știu cât de dureroasă e lupta interioară cu ceilalți sau resentimentele. La începutul vieții mele religioase, când mă luptam interior să mă dezic de omul cel vechi, de omul păcatului, aveam aversiune față de unul sau altul. Mă luptam interior cu ostilitatea părinților mei, cu aversiunea unora sau a altora față de mine, cu îndepărtările unor prieteni și cunoscuți de mine. Dar când am început să trăiesc această poruncă a Domnului, porunca iubirii față de toți oamenii, atunci am început să mă liniștesc interior din ce în ce mai mult. Și să mă rog pentru toți și să vreau binele tuturor și să nu mai caut să conving pe cineva în mod neapărat.

Pentru că îmi doream să fiu înțeles, să fiu apreciat pentru cine sunt, pentru munca mea, pentru valoarea crezurilor mele, îmi doream să colaborez cu oameni în stare de lucruri mari în literatură și în teologie…Dar am înțeles, ne mai luptându-mă interior cu oamenii, că nu pot să nasc cu forța relații, chiar dacă acelea ar fi unele foarte productive la nivel teologic și editorial. Pentru că într-o idee trebuie să credem măcar doi, ca să putem să colaborăm. Și nu trebuie doar să credem într-o colaborare teologică, ci și să muncim efectiv cot la cot.

Așadar, iubiții mei, e nevoie de multă înțelepciune și de multă smerire de sine pentru a avea relații reale cu oamenii. Căci ei te percep la nivelul lor și nu cum te percepi tu pe tine însuți. Ca cineva să ajungă la înțelegerea ta reală trebuie să facă mulți pași interiori, pentru că trebuie să aibă parte de multă luminare dumnezeiască. Dar, pentru ca să ai relații reale cu oamenii, trebuie să îi lași să vină spre tine. Trebuie să accepți nivelul lor redus de înțelegere a ta, diferența lor de vârstă, diferența lor de experiență. Îi lași să vină, îi ajuți să intre în tine, îi pui la masa adevărurilor tale și îi lași să decidă. Și decizia lor, bucuroasă sau dureroasă, ține de ei. Dacă un om te-a înțeles întru câtva în binele tău, el nu mai renunță la tine, pentru că binele îl încălzește. Renunță doar cel care nu te-a înțeles. Renunță doar cel care te-a disprețuit de la început.

Și dacă am înțelege de fiecare dată ce e bun și ce nu e bun pentru noi, asta cu luminarea lui Dumnezeu, atunci n-am mai suferi atât de mult în relații. Pentru că nu am mai dori să fim iubiți și înțeleși cu forța.

Vă doresc multă pace și bucurie! Și Dumnezeu să ne ajute în tot lucrul cel bun și în acest octombrie al mântuirii noastre!


[1] Începută la 8. 31, în zi de miercuri, pe 29 septembrie 2021. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 11 km/ h.

Iezechiil, cap. 21, 23-32, cf. LXX

23. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

24. „Iar tu, fiule al omului, rânduiește-ți ție cele două căi, [ca] să intre sabia împăratului Babilonului! Dintr-o țară vor ieși cele două [ἐκ χώρας μιᾶς ἐξελεύσονται αἱ δύο] și mâna în[tru] începutul căii cetății [καὶ χεὶρ ἐν ἀρχῇ ὁδοῦ πόλεως][va fi]. La începutul

25. căii vei rândui să intre sabia în Ravvatul fiilor lui Ammon [Ραββαθ υἱῶν Αμμων] și în Iudea și în Ierusalim, în mijlocul său.

26. Pentru că va sta împăratul Babilonului în calea cea veche, la începutul celor două căi, [ca] să prezică prezicere [τοῦ μαντεύσασθαι μαντείαν], [ca] să fiarbă toiagul [τοῦ ἀναβράσαι ῥάβδον] și să se roage la cele cioplite [καὶ ἐπερωτῆσαι ἐν τοῖς γλυπτοῖς][1] și să cerceteze ficatul[2] pentru prezicere din cele de-a dreapta sa [καὶ ἡπατοσκοπήσασθαι ἐκ δεξιῶν αὐτοῦ].

27. [Și] s-a făcut prezicerea împotriva Ierusalimului [ἐγένετο τὸ μαντεῖον ἐπὶ Ιερουσαλημ]: [ca] să pună gard, [ca] să deschidă gura cu strigare, [ca] să înalțe glas cu strigare, [ca] să pună gard cu porțile sale și să pună movilă și să zidească mașinile pentru săgeți [καὶ οἰκοδομῆσαι βελοστάσεις].

28. Iar el [le-a spus acestea] lor, ca prezicând prezicere înaintea lor, și el [a fost] aducându-și aminte de nedreptatea sa, [ca] să o pomenească [pe ea].

29. Pentru aceasta, acestea zice Domnul: «Pentru că ați pomenit nedreptățile voastre ca să descoperiți neevlaviile voastre, [pentru ca] să se vadă păcatele voastre în toate neevlaviile voastre și în obiceiurile voastre, în loc de ce ați pomenit, în[tru] acelea vă veți prinde [veți fi prinși]».

30. Iar tu, neevlaviosule, cel fărădelege, înaintemergătorule al lui Israil, căruia îi vine ziua, [căruia îi vine] sfârșitul în vremea nedreptății,

31. acestea zice Domnul: «Ai luat chidarisul[3] [τὴν κίδαριν]/ tiara[4] și ai pus cununa ei, [dar] nu așa va fi. L-ai smerit pe cel înalt și pe cel smerit l-ai înălțat.

32. [Însă Eu,] nedreptate [peste] nedreptate o voi pune[5] pe ea [ἀδικίαν ἀδικίαν θήσομαι αὐτήν]. Și nici ea [nu] va fi așa, până ce are să vină cui îi este proprie și i-o voi da lui».


[1] La idoli.

[2] Ficatul animalului jertfit pentru prezicere.

[3] De la forma de N. sg. κίδαρις.

[4] Tiara Arhiereului.

[5] O voi socoti pe ea.

Iezechiil, cap. 21, 11-22, cf. LXX

11. Iar tu, fiule al omului, suspină în[tru] zdrobirea șalelor tale și în[tru] dureri vei suspina către ochii lor!

12. Și va fi, dacă or să zică către tine: «Pentru ce suspini tu?», și [că] vei zice: «Din cauza vestei [ἐπὶ τῇ ἀγγελίᾳ]! Pentru că vine și va fi zdrobită toată inima [διότι ἔρχεται καὶ θραυσθήσεται πᾶσα καρδία] și toate mâinile vor fi slăbănogite [καὶ πᾶσαι χεῖρες παραλυθήσονται] și va muri tot trupul și tot duhul [καὶ ἐκψύξει πᾶσα σὰρξ καὶ πᾶν πνεῦμα] și toate coapsele vor fi spurcate [cu] urină [καὶ πάντες μηροὶ μολυνθήσονται ὑγρασίᾳ]. [Căci], iată, vine și va fi [ἔρχεται καὶ ἔσται]!», zice Domnul, Domnul”.

13. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

14. „Fiule al omului, profețește [προφήτευσον]! Și vei zice: «Acestea zice Domnul: <Zi sabia, sabia! Ascute-te și mânie-te [ὀξύνου καὶ θυμώθητι],

15. pentru ca să înjunghii înjunghieri! Ascute-te, pentru ca să fii întru sclipire, pregătită spre slăbănogire! Înjunghie! Disprețuiește! Leapădă tot pomul!

16. Și a dat-o pe ea pregătită a o prinde [cu] mâna sa. A fost ascuțită sabia. Este pregătită [ca] să fie dată ea întru mâna străpungând>».

17. Strigă și jelește-te, fiule al omului, că[ci] aceasta s-a făcut în[tru] poporul Meu, [căci] aceasta [s-a făcut] cu toți înainte mergătorii [τοῖς ἀφηγουμένοις] lui Israil! Vor pribegi [παροικήσουσιν], [căci] cu sabia a fost în[tru] poporul Meu. Pentru aceasta, plesnește cu mâna ta [κρότησον ἐπὶ τὴν χεῖρά σου][1],

18. că[ci] a fost îndreptat [ὅτι δεδικαίωται]! Și ce dacă nu va [mai] fi și seminția care a fost lepădată?, zice Domnul, Domnul.

19. Iar tu, fiule al omului, profețește și plesnește-ți mâna de mână [καὶ κρότησον χεῖρα ἐπὶ χεῖρα][2] și îndoiește-ți sabia [καὶ διπλασίασον ῥομφαίαν][3]! Sabia cea de a treia este a răniților, sabia cea mare a răniților. Și îi va uimi pe ei [καὶ ἐκστήσει αὐτούς],

20. pentru ca să fie zdrobită inima și să fie înmulțiți cei care sunt slabi în toată poarta lor. Au fost dați spre înjunghierile sabiei. A fost [pregătită] bine spre înjunghiere, a fost [pregătită] bine spre sclipire.

21. Treci peste! Ascute-te din cele de-a dreapta și din cele de-a stânga, [acolo] unde fața ta are să fie ridicată!

22. Iar Eu încă voi bate mâna Mea cu mâna Mea [κροτήσω χεῖρά Μου πρὸς χεῖρά Μου][4] și voi îngădui mânia Mea [καὶ ἐναφήσω τὸν θυμόν Μου], [căci] Eu, Domnul, am grăit [acestea]”.


[1] Cu sensul de a aplauda acest lucru. A fi de acord cu ceea ce s-a făcut.

[2] Același gest de a aplauda.

[3] Mai ia-ți o sabie! Ia la tine două săbii!

[4] Voi aplauda. Voi încuviința.

Vântul

Am înmormântat-o pe soare
și pe vânt.
Și soarele era zâmbetul
lui Dumnezeu,
iar vântul care clătina copacii
și arcuia crengile
era suflarea mâniei Lui.
Și vântul Lui n-a încetat
să frământe crengi încă verzi
și crengi goale,
pentru că ochii Lui au văzut
și mânia Lui
a rămas aprinsă,
ca pentru nedreptăți
strigătoare la cer,
pe care El nu le uită
chiar dacă noi vrem să le uităm.

Twitter pentru azi (vol. 9)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Postirea unui ortodox în online înseamnă a dărui conținut teologic celorlalți. A dărui cărți, articole, fotografii pentru care ai muncit.

Orice Spovedanie se termină cu dezlegarea păcatelor. Amânarea iertării celor credincioși e o mare eroare dogmatică și pastorală. Pentru că noi primim iertarea de la Hristos Domnul, de la Cel care Și-a asumat pe Cruce și a ispășit toate păcatele noastre.

Cimitirul e o odihnă eliberatoare. Chiar dacă moartea e nefirească pentru om, cimitirul e hotelul trupului nostru până la învierea cea de obște.

A te ruga pentru tot omul e reala prietenie. Pentru că esența prieteniei e grija fundamentală față de aproapele nostru.

Nimic nu uimește ca rezultatele muncii zilnice.

Perversitatea în materie de traducere constă în a te considera dublura autorului pe care îl traduci și, pe cale de consecință, dorești să „îl corectezi” la tot pasul. Adică să îi falsifici textul cu morga omului care „îi face un bine”.

Eu cred că oamenii se pot converti, educa și civiliza la orice vârstă. E nevoie doar să îi ajuți să fie ei înșiși. Atât! Dacă prind curaj în propriile lor forțe, ei devin de neoprit.

În materie de creație nu există competiție. Pentru că fiecare face pe cât poate, nu pe cât și-ar dori să poată.

A lăsa loc de bună ziua…înseamnă a avea inteligență socială. Sau bun simț. Sau a te comporta în mod evlavios în mijlocul oamenilor.

Sfintele Femei Mironosițe ne învață să ne trezim dimineața devreme și să aducem daruri Domnului. Să ne aducem cu totul în slujirea Sa.

Ca scriitor care mă pot autopublica într-o secundă și apoi îmi pot universaliza creația, trăiesc cea mai mare împlinire a tuturor secolelor. Pentru că scriitorii din afara onlineului nu au putut beneficia de o asemenea împlinire creațională.

A te da de gol = a se afla adevărul despre tine. A fi plin = a fi supraîncărcat la stomac. Dar poți fi gol și când ești plin: când viața ta nu are consistență valorică.

Un gând teologic pentru frica demonică de întuneric: La Dumnezeu nu e niciodată noapte și ochii Lui privesc întotdeauna la tine. Pentru ce te temi, dacă tot ce se petrece cu noi e în mâna Lui?

În comparație cu cei care scriu oriunde online și uită ceea ce au scris, eu păstrez orice scriu oriunde. Pentru că orice frază scrisă e o fărâmă de carte. Și dacă nu pui textele în cărți, onlineul n-o să le păstreze pentru tine ca să ți le dea cadou.

Câteodată mai greșești un cuvânt, mai faci un dezacord, mai încurci anumite date. Dar dacă păstrezi textul, atunci ai ce să corectezi. Însă, dacă n-ai scris niciunul, ce mai corectezi la bătrânețe?

Infectații: oamenii momentului. Însă, în fapt, simple cifre care nu interesează pe nimeni. Sau erori de statistică.

Virusul: perdeaua de fum sub care umanitatea e spoliată.

Gândirea critică n-are loc în afaceri.

Bunica, mama și fiica în 385. Nu se închină niciuna, dar autobuzul trece prin fața Catedralei Naționale. Și cea de la mijloc zice: „Uite! O țin goală și neterminată. O urâciune!”. E vorba despre simțul estetic neșlefuit.

E băiat bun! E de-al nostru. Îl manipulăm noi cum trebuie, că el nu își dă seama. Și cel mai adesea lucrurile se termină invers: manipulatorii sunt cei manipulați cu finețe.

Prietenia e o chestiune de rezistență. Trebuie să ai stomac tare, dar și multă înțelegere.

Dacă ai bormașină, atunci ești în primul stadiu al sculpturii: te înveți cu zgomotul. Stadiul ultim al sculpturii: să te afunzi în liniște.

Când citesc online nu caut ceva anume, ceva cunoscut, ci doresc să fiu surprins. Tocmai de aceea am gust mereu pentru nou, pentru a descoperi noi oameni.

Extremismul religios e o ură îmbrăcată cu versete.

Nu poți recupera timpul, dacă nu te-ai dăruit la timp. Dar orice familie se poate vindeca interior dacă merge mai departe împreună. Dacă învață să comunice, să ierte și să nu mai fie egoistă.

Sunt puțini oamenii care știu să stea pe scaun. Pentru că a sta înseamnă a fi îndreptat mereu spre cei din jur.

Sfidează prin bunătatea ta! Pentru că vor fi mulți care te vor sfida prin bădărănia lor. Fii tu mai cu moț: sfidează cu lucrurile cele bune! Consternează cu dărnicia ta, cu bunul tău simț, cu delicatețea ta proverbială! Cu siguranță vor apărea valurile până la mal.

În fiecare zi de 17…am mai trăit o lună de Dumnezeiască Preoție. Pentru că pe 17, pentru mine, începe o altă lună de slujire. 17 fiind ziua hirotoniei mele întru Preot.

Experiența nu înseamnă în primul rând acumulare, ci rafinare interioară. Înseamnă o alegere bazată pe tot mai multă înțelegere a realității.

Iezechiil, cap. 21, 1-10, cf. LXX

1. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

2. „Fiule al omului, întărește-ți fața ta împotriva Temanului [Θαιμαν] și privește împotriva Daromului [Δαρωμ] și profețește împotriva dumbrăvii povățuind Naghevul [Ναγεβ]!

3. Și vei zice dumbrăvii Naghevului: «Ascultă cuvântul Domnului! Acestea zice Domnul, Domnul: <Iată, Eu aprind în[tru] tine foc [Ἐγὼ ἀνάπτω ἐν σοὶ πῦρ] și va mistui din tine tot pomul cel verde și tot pomul cel uscat! [Și] nu va fi stinsă văpaia care a fost aprinsă și va fi arzând în[tru] ea toată fața de la austru [și] până la crivăț.

4. Și va cunoaște tot trupul că Eu [sunt] Domnul [καὶ ἐπιγνώσονται πᾶσα σὰρξ ὅτι Ἐγὼ Κύριος], [Cel care] l-am aprins pe el și nu va fi stins [καὶ οὐ σβεσθήσεται]>»”.

5. Și am zis: „Nicidecum [μηδαμῶς], Doamne [Κύριε], Doamne [Κύριε]! [Căci] ei zic [vor zice] către mine: «[Oare] nu parabolă este zicând aceasta?!»”.

6. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

7. „Pentru aceasta, profețește, fiule al omului, și întărește-ți fața ta împotriva Ierusalimului și privește împotriva celor sfinte ale lor și vei profeți împotriva pământului lui Israil!

8. Și vei zice către pământul lui Israil: «Iată, Eu [sunt] către tine [Ἐγὼ πρὸς σὲ] și voi scoate pumnalul Meu din teaca sa [καὶ ἐκσπάσω τὸ ἐγχειρίδιόν Μου ἐκ τοῦ κολεοῦ αὐτοῦ] și voi nimici cu totul din tine pe cel nedrept și pe cel fărădelege [καὶ ἐξολεθρεύσω ἐκ σοῦ ἄδικον καὶ ἄνομον]!

9. Pentru care voi pierde cu totul din tine pe cel nedrept și pe cel fărădelege. [Și] așa va ieși pumnalul Meu din teaca sa împotriva a tot trupul de la austru [și] până la crivăț.

10. Și va cunoaște tot trupul că Eu [sunt] Domnul, [Cel care] am scos pumnalul Meu din teaca sa și nu se va mai întoarce [καὶ οὐκ ἀποστρέψει οὐκέτι][la locul său]».

Al 45-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

O, cel mai bine e când ochii
care te iubesc și
mâinile care sunt
foarte atente cu tine
îți închid ochii!
Pentru că atunci
pleci în odihna ta
binecuvântând lacrimile lor.
Dar ce greu trebuie să fie
să trăiești despărțirea
de trupul tău
sub priviri indiferente,
reci,
sălbatice,
care te consideră
o povară.
Căci tu te duci,
dar ca un ochi întristat.
Tu te deschizi
spre Dumnezeu,
dar nu schimbi nimic
în duritatea pietrei.
Întotdeauna Dumnezeu
Se lovește de duritatea
inimii nepocăite,
flămânde de fărădelegi,
care se crede nemuritoare.
Și asta pentru că viața
e un flux continuu,
fără intermitențe.
Dar când vine clipa
ca și tu să pleci de aici
vei vedea că despărțirea
de trupul tău
e voia Lui și
că sufletul tău
va fi condus la Judecata Sa
cu putere îngerească.
Atunci vei avea nevoie
de priviri blânde,
iubitoare,
care să te poarte pe palme.