Predica la 16 ani de la Hirotonia întru Diacon [4 septembrie 2021]

Iubiții mei[1],

în Biserica vechii făgăduințe, leviteii [λευῖται], atunci când intrau să lucreze lucrurile Cortului mărturiei [τὰ ἔργα τῆς Σκηνῆς τοῦ μαρτυρίου], erau curățiți și dați înaintea Domnului [ἔναντι Κυρίου] [Num. 8, 15, LXX]. Ei nu se alegeau pe ei înșiși, ci erau aleși, curățiți și puși înaintea Domnului ca să Îi slujească Lui. Pentru că toți cei care slujeau Cortului trebuia să fie vrednici de revelarea lui Dumnezeu, pentru a mărturisi despre ea.

În Biserica noii făgăduințe, în Biserica Evangheliei mântuirii noastre, Diaconii sunt aleși și hirotoniți prin rugăciune [F. Ap. 6, 5-6, BYZ], pentru ca ei să slujească Domnului. Pentru că Diaconia, prima treaptă a Preoției creștine, e introducerea dumnezeiască, a unui bărbat credincios și experimentat, în slujirea lui Dumnezeu. Și el e introdus, de către Episcopul său hirotonitor, în slujirea lui Dumnezeu prin hirotonirea lui întru Diacon.

Hirotonia este publică, se săvârșește în interiorul Dumnezeieștii Liturghii, în Biserică, înaintea tuturor, pentru că Diaconul va sluji tuturor membrilor Bisericii. Iar comunitatea de credință trebuie să îl recunoască de aici încolo ca având acest statut: de Părinte Diacon, adică de Slujitor al lui Dumnezeu în prima treaptă a Dumnezeieștii Preoții.

Dar Biserica nu va afla ce a trăit Diaconul lui Dumnezeu atunci când a fost hirotonit sau cum își trăiește el slujirea sa sacramentală cea de fiecare zi, decât numai atunci când el va predica despre aceste lucruri de taină ale vieții sale. Căci, deși hirotonia Diaconului e publică și o poate vedea oricine din afară, ea se trăiește înăuntru. Pentru că cel care o primește cu vrednicie e schimbat dumnezeiește în cadrul ei și e curățit, luminat și sfințit pentru a-I sluji Domnului, pentru că primește puterea de a-I sluji Lui.

În capitolul al 16-lea din Numerele, un anume grup de oameni a contestat Preoția lui Dumnezeu, i-a contestat pe Slujitorii lui Dumnezeu de la Cortul mărturiei și aceștia s-au considerat și ei „preoți”. S-au considerat „preoți”, fără ca să fie Preoți. Fapt pentru care au vrut să aducă „jertfă” împreună cu Preoții lui Dumnezeu [Num. 16, 18, LXX]. Dar când au îndrăznit să facă această nelegiuire imensă, acest afront necredincios la adresa lui Dumnezeu, atunci S-a arătat Dumnezeu întru slava Lui întregii adunări [Num. 16, 19, LXX], însă a vorbit numai lui Moisis și lui Aaron [Num. 16, 20, LXX], Sfinților Lui Slujitori. Și le-a spus: „Separați-vă din mijlocul adunării acesteia [ἀποσχίσθητε ἐκ μέσου τῆς συναγωγῆς ταύτης] și îi voi nimici cu totul pe ei deodată [καὶ ἐξαναλώσω αὐτοὺς εἰς ἅπαξ]!” [Num. 16, 21, LXX]. Pentru că pedeapsa pentru stricarea Preoției lui Dumnezeu e moartea.

Și pentru că Sfinții lui Dumnezeu au mijlocit pentru popor [Num. 16, 22, LXX], n-au mai fost pedepsiți toți, ci doar cei vinovați: aceia care se credeau „preoți”, fără ca să fie Preoți.

– Și cum au fost pedepsiți cei vinovați, cei care au batjocorit Preoția lui Dumnezeu?

– În acest fel înfiorător au fost pedepsiți: „Și a fost deschis pământul și i-a înghițit pe ei [καὶ ἠνοίχθη ἡ γῆ καὶ κατέπιεν αὐτοὺς] și casele lor și pe toți oamenii cei fiind cu Core și pe dobitoacele lor [καὶ τοὺς οἴκους αὐτῶν καὶ πάντας τοὺς ἀνθρώπους τοὺς ὄντας μετὰ Κορε καὶ τὰ κτήνη αὐτῶν]. Și au coborât ei și câți este [erau] ai lor vii întru Iad [καὶ κατέβησαν αὐτοὶ καὶ ὅσα ἐστὶν αὐτῶν ζῶντα εἰς ᾍδου] și i-a acoperit pe ei pământul și au pierit din mijlocul adunării [καὶ ἐκάλυψεν αὐτοὺς ἡ γῆ καὶ ἀπώλοντο ἐκ μέσου τῆς συναγωγῆς]” [Num. 16, 32-33, LXX] lui Israil.

Rețineți formularea Scripturii: I-a înghițit pământul de vii și au coborât întru Iad!…Pentru că au murit în păcatele lor, pentru că au murit nepocăiți. Și toți care murim astfel, toți care murim în păcatele noastre nepocăite, mergem în Iad ca și ei…

Cu alte cuvinte, nu te poți juca cu Preoția lui Dumnezeu! Iar cine se joacă de-a Preoția, cine o batjocorește, cine luptă împotriva ei, cine se face Preot doar pentru bani și pentru stima oamenilor, dar fiind indiferent față de sfințenia ei cea prea mare și față de mântuirea oamenilor, sfârșește foarte rău, adică în Iad. Și nu sfârșește numai el rău, ci și cei din familia lui, din neamul lui, din cunoscuții lui. De ce? Pentru că nimeni nu l-a oprit din păcătuirea sa pe Preotul orbit de păcate! Au tăcut, i-au zâmbit, l-au lăsat în pace, s-au complăcut cu starea materială bună și au crezut că scapă. Dar nimeni nu scapă de urgia lui Dumnezeu, dacă nu se pocăiește toată viața lui! Toți vom da seama pentru toate păcatele noastre, dacă nu ni le vom recunoaște acum, cu pocăință, și nu ne vom pocăi pentru ele toată viața care ne-a mai rămas.

Κορε [Core] este transliterarea lui קֹרַח [Korah] și înseamnă gheață[2]. Iar dacă ai inima de gheață, dacă ai inima calculată, rece, trufașă și ochii tăi se uită doar după bani și după laude deșarte, nu îi poți sluji lui Dumnezeu. Pentru că El cere Slujitori evlavioși față de numele Domnului [Sof. 3, 12, LXX]. El cere ca să Îi slujim Lui întru frica Sa și bucurându-ne de El întru cutremurare dumnezeiască [Ps. 2, 11, LXX].

Pentru că Diaconul Bisericii trebuie să fie cinstit, sincer, nebețiv, nelacom [I Tim. 3, 8, BYZ], „având taina credinței în[tru] conștiința cea curată [ἔχοντας τὸ μυστήριον τῆς πίστεως ἐν καθαρᾷ συνειδήσει]” [I Tim. 3, 9, BYZ] a sa.

– Și care e taina credinței la care se referă Sfântul Pavlos?

– E, deopotrivă, învățătura Bisericii și întreaga viață de sfințenie a ortodoxului. Pentru că nu poți să ai conștiința curată, fără să te mustre pentru vreun păcat, dacă nu ai toată credința și evlavia Bisericii în tine. Numai când ne asumăm toată credința, evlavia și slujirea Bisericii, când ne asumăm tot modul de a fi al creștinului, atunci conștiința noastră se liniștește, se umple de pace, pentru că se curățește mereu.

Viața după conștiință e viața după luminarea lui Dumnezeu. Și nu poți să vii la Preoție fără chemarea și luminarea lui Dumnezeu. După cum nu te poți face orice altceva în viața asta, dacă nu te luminează Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu nu binecuvântă munca ta, serviciul tău, osteneala ta, muncești în zadar, muncești fără folos, fără odihnă interioară, fără pace.

Părintele Arhidiacon Petru I. David, Profesorul și Îndrumătorul nostru[3], care ne-a făcut să conștientizăm nevoia continuă de slujire și de predicare, a fost pentru mine primul contact cu un Diacon bătrân, cu experiență. Verva lui în predică, dinamismul său liturgic în cadrul Slujbelor, eleganța mișcărilor sale liturgice, dar și vehemența sa pe care o avea, atunci când ieșeam din atmosfera liturgică, m-au făcut să simt râvna lui diaconală. Râvna lui pentru a-I sluji Domnului. Pentru că trebuie să vezi un asemenea om și o asemenea slujire, ca să te aprinzi și tu din flacăra râvnei lui.

În paralel cu Părintele Profesor David, am început să cunosc râvna diaconală a Părintelui Arhidiacon Ioan I. Ică jr.[4] pentru carte, pentru traducerile și studiile teologice. Cărțile editurii sale[5] mi-au devenit prietene de la sine, în mod imediat, chiar dacă am polemizat și nu pot fi de acord cu multe din pozițiile sale teologice. Dar nu pot să nu fiu prieten cu munca sa teologică și cu ritmul său editorial și cu consistența sa editorială.

De la Arhidiaconul Petru m-am aprins de râvna pentru slujire, iar de la Arhidiaconul Ioan m-am aprins de râvna pentru editarea și publicarea de carte teologică. Lângă primul am trăit în anii studenției, lângă ultimul trăiesc cu cărțile sale pe lângă mine și privindu-l prin ceea ce publică.

Și am vrut să evoc doi Diaconi ai Bisericii din vremea noastră, care m-au învățat în mod preponderent lucruri bune, pentru a sublinia faptul că exemplele autentice influențează în mod continuu. Luminile nu se pot ascunde! Oamenii plini de râvna lui Dumnezeu fac valuri în conștiința noastră întotdeauna. Numai noi trebuie să știm să ne oprim în fața lor, să îi privim și să le contemplăm viața și lucrarea.

…Mai înainte ca să scriu această predică, am dormit puțin, dar m-am trezit din somn cu acest vis frumos. Pentru că pe mine mă mângâie de fiecare dată, mă bucură mult. E pentru a nu știu câta oară când o visez pe mamaia Floarea, pe femeia care m-a crescut și m-a educat, că învie în sicriu, înainte de a fi îngropată. Și cel mai interesant e că o visez în curtea noastră de la Scrioaștea și acolo învie, în tot felul de locuri neașteptate. De data asta sicriul era cu capul spre răsărit, dar cu fața spre mine. Era îmbrăcată, pusă în sicriu, acoperită la față cu voalul care se practică la noi, numai că de data asta el era netransparent…și eram doar eu și ea. În plină zi, afară, în curte…

Și, deodată, o văd înviind, o văd umplându-se de viață și încercând să își dea voalul de pe față! Și eu izbucnesc în bucurie și merg spre ea, strigându-i: „O, ai înviat! Ești aici cu mine!”…Și așa m-am trezit din puținul somn de la amiază!…

Dar nu e deloc întâmplător visul!…Nu, nu e deloc întâmplător!…Pentru că primul om de pe lume care m-a învățat să fiu diaconal a fost ea, mamaia Floarea Picioruș[6]. Ea era în întregime slujire, în întregime atenție la nevoile noastre, în întregime jertfire pentru alții. Din prima clipă a Preoției mele, de când i-am putut fi Duhovnic, și până la sfârșitul vieții ei, ea m-a slujit și m-a ascultat ca pe Preotul lui Dumnezeu. Făcea abstracție de faptul că m-a crescut și că mă cunoștea ca nimeni altcineva, dar, pentru că acum eram Preot, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt. Căci acum aștepta ca eu să îi spun ce să facă, deși ea știa foarte bine ce să facă și ce să spună.

Și pentru smerenia și ascultarea ei, pentru râvna ei continuă de a-I sluji Domnului, Dumnezeu a mântuit-o, alături de bărbatul ei, pentru că amândoi s-au făcut frumoși prin suferință și prin iubire. Iubindu-ne până la capăt pe mine și pe Doamna Preoteasă și suferind toate durerile bolilor lor până la capăt. Căci, de fapt, lecția slujirii, a Diaconatului, aceasta este: că trebuie să Îi slujești Domnului toată viața ta și să adormi întru pacea Lui.

Simt în mine vii urmele Diaconatului, care s-au împreunat în mod duhovnicește cu Preoția. Când nu mai ești Diacon, pentru că ești făcut Preot, părăsești doar orarul îngeresc. Însă orarul e un epitrahil descusut. Pentru că hitonul și mânecuțele diaconale sunt pe dedesubtul epitrahilului și ale felonului. După cum, Episcopul, are hitonul, mânecuțele și epitrahilul pe sub sacos și omofor.

– De ce?

– Pentru ca să nu uite niciodată treptele pe care le-a trăit anterior! El e acum Episcop, dar cândva a fost Preot și, mai întâi, Diacon. Iar dacă nu ești cu totul Diacon și, apoi, cu totul Preot, dacă nu le trăiești la cote mari de sfințenie, nu te simți împlinit nici ca Episcop. Pentru că fiecare treaptă a Preoției are taina ei, are experiența ei unică, pe care trebuie să o afli. Și ca să o afli trebuie să te smerești continuu înaintea lui Dumnezeu.

Căci toată înțelegerea și harisma vin din smerenie și din curăție. Pe cât te smerești înaintea Domnului și pe cât râvnești pentru curăție și sfințenie, pe atât ești luminat de Dumnezeu din destul. Nu câștigăm nimic dacă ne încredem, dacă ne lăudăm pe burta goală, dacă avem închipuiri păcătoase despre noi înșine. Trebuie să ne pocăim, trebuie să ne lăsăm cu totul în mâna lui Dumnezeu, trebuie să așteptăm de la El totul, și numai așa vin marile înțelegeri și simțiri și vederi dumnezeiești în viața noastră. Ele vin atunci când Îl dorim pe El și nu darurile Lui! Pentru că atunci când Îl avem pe El în noi, prin slava Lui, avem totul, dar atunci când vrem doar darurile Lui, dar nu și pe El, vrem puțin și nerecunoscător.

Și am învățat în acești sfinți ani de Preoție, în mod fundamental, tocmai acest lucru: să nu îmi fac proiecte de viitor, pentru că proiectele Lui de viitor sunt incomparabil mai grandioase și mai împlinitoare decât ale mele. Să nu îmi fac griji, să nu îmi fac frici deșarte, ci să țin la pacea mea și la timpul muncii mele cu dinții, cu toți dinții, metaforic spus. Pentru că timpul pe care îl am la dispoziție pentru a scrie, a traduce, a corecta și a edita e puțin, iar fără pacea lui Dumnezeu în mine nu pot crea nimic. De aceea, mizez pe pace, pe înțelegere, pe muncă, pe împlinirea interioară pe care o aduc munca și asceza, pe prietenie, pe sfințenie. Mizez totul pe Dumnezeu și pe voia Lui cu mine și cu întreaga Sa creație. Pentru că această încredere nețărmurită în El e coloana vertebrală a vieții, a slujirii și a operei mele.

Preoția se face împreună cu oamenii și pentru oameni, dar, în primul rând, ea se face împreună cu Dumnezeu și pentru El. Și dacă așteptăm de la Dumnezeu toată luminarea și călăuzirea noastră, neîncrezându-ne în mintea și în experiența noastră, vom fi bulversați pe fiecare zi. Pentru că vom afla, vom înțelege, vom trăi, ne vom bucura la cote pe care nu ni le-am imaginat niciodată. Absolut niciodată.

Vă doresc multă pace și binecuvântare de la Dumnezeu! Vă mulțumesc pentru că îmi sunteți aproape, pentru că mă citiți, pentru că mă ascultați, pentru că mă credeți, pentru că aveți încredere în mine! Iar Dumnezeu, cu siguranță, vă va răsplăti toată această revărsare a inimii față de mine în mod însutit. Amin!


[1] Începută la 16. 11, în zi de marți, pe 31 august 2021, de Ziua Limbii Române, în ultima zi a anului bisericesc și, în primul rând, de pomenirea cinstitului brâu al Născătoarei de Dumnezeu. Soare, 29 de grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Korah.

[3] A se vedea: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/parintele-petre-i-david-sau-diaconia-care-tindea-spre-desavarsire-28201.html.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Ică_Jr.

[5] Editura Deisis: https://edituradeisis.ro/.

[6] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/11/08/predica-la-parastasul-de-7-ani-al-bunicii-mele-floarea-piciorus-8-noiembrie-2019/.  Aici aveți una dintre fotografiile ei: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10164474083425594&set=pb.822430593.-2207520000..&type=3.

4 comentarii la „Predica la 16 ani de la Hirotonia întru Diacon [4 septembrie 2021]”

    1. Multă sănătate și bucurie, Domnule Teodor, și vă mulțumesc frumos! Dumnezeu să vă călăuzească spre tot lucrul cel bun

  1. Sarutam dreapta! Intru multi ani de slujire, Parinte Dorin, intru slava lui Dumnezeu!
    Inteleg ca sunt unii oameni care au fost rapiti in Rai de vii, cu trup cu tot, ca Sfintii Enoh si Ilie, iar altii, cum sunt cei amintiti, cei impreuna cu Core, au fost inghititi in Iad de vii, cu tot cu trupurile lor, inca de pe acum…
    Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne lumineze sufletele!
    Binecuvantati, Preacucernice Parinte!

    1. Multă bucurie, înțelegere și pace, Domnule Luca, și Dumnezeu să vă întărească pururea în slujirea Lui! Prietenia dumneavoastră e neprețuită, pentru că râvniți după voia lui Dumnezeu. Vă sunt mereu aproape în toată munca dumneavoastră de cercetare! Numai bine!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *