Predica la Duminica a XI-a după Cincizecime [2021]
Iubiții mei[1],
sunt plin de bucuria acestor sfinte zile, de bucuria comuniunii dumnezeiești. Pentru că bucuria reală e bucuria care se naște din comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Atunci când Dumnezeu ne bucură cu slava Lui, inima noastră se face foarte cuprinzătoare, pentru că bucuria cea veșnică, bucuria lui Dumnezeu, face inima noastră un cer nesfârșit. Și când toată ființa ta e plină de bucuria lui Dumnezeu, atunci nu vrei nimic altceva decât să te odihnești în continua mulțumire adusă lui Dumnezeu.
Bucuria sfântă este o mare odihnă interioară. Cei care caută puterea, autoritatea pentru ea însăși, cred că a stăpâni peste alții înseamnă a fi împlinit. Dar adevărata împlinire nu e când îi stăpânești pe alții, ci când ești stăpânit de slava lui Dumnezeu, când ești locuit de către El. Și când suntem locuiți de către El, noi nu suntem puternici, ci, dimpotrivă, smeriți, plini de simțirea neputinței noastre, a fragilității noastre, a efemerității noastre.
Cel puternic prin prisma funcției sau a averii sale își găsește împlinirea sa în aceea că ceilalți îl ascultă, i se supun, îl urmează. Dar împlinirea lui este exterioară, pentru că ține de ceea ce fac alții pentru el, nu de ceea ce face el pentru alții. Când nu mai e ascultat, el e trist. Când nu mai e urmat, el se umple de îngrijorare. Când nu mai e vorbit de bine, el se umple de singurătate.
Însă, cel locuit de Dumnezeu, care se simt fragil ca frunza în vânt și, în același timp, are puterea interioară de a depăși toate greutățile, nu își are împlinirea lui în afară, ci înăuntru. Și împlinirea lui e aceea că Dumnezeu locuiește cu el. Puterea lui e Dumnezeul lui. Și puterea lui e aceea care îl face slab, care îl face smerit, pentru că Dumnezeu îl smerește nu prin tăria Lui în primul rând, ci prin mila și iubirea Lui față de el.
Când omul puternic e scos din funcția lui sau e deposedat de averea lui, care erau tăria lui, el se simte pierdut. Nu mai e respectat, nu mai primește foloase necuvenite, nu mai e chemat de toți ca mai înainte. Și pentru că alții trebuia să facă lucruri pentru el, acum, când nu mai fac, el nu-și mai găsește rostul social. Căci se lipise de ceea ce avea, crezând că ceea ce are, aceea și este.
Însă, noi nu suntem în primul rând Președinți, Miniștri, Senatori, Profesori, Doctori, Procurori, Comisari, Ierarhi, Stareți, Protoierei, Parohi, ci oameni. Iar poziția socială nu îți oferă identitate reală, dacă tu nu te clădești ca om, ca om real în primul rând. Dacă te agăți de funcție, de poziția ta socială, de autoritatea temporară pe care o ai, și mizezi pe ea în detrimentul creșterii tale interioare, nu vei fi altceva decât o mare decepție. Pentru că nu funcția te face om, ci relația ta cu Dumnezeu și cu oamenii te face om real.
Cei care disprețuiesc Biserica lui Dumnezeu, care nu o mai găsesc relevantă pentru azi, de fapt nu mai găsesc relevantă propria lor umanitate și creșterea lor în sfințenie. Își asumă că sunt niște brute, niște instinctuali „rafinați” care mimează bunele moravuri, își trăiesc depravarea ca pe o „împlinire” și vânează orice moment, orice oportunitate pentru a parveni. Pentru că, fiind la antipodul Bisericii, consideră satanismul un mod de viață – și satanismul e viața lor la întâmplare –, iar nu sfințenia, nu continua personalizare în relația cu Dumnezeu și cu oamenii. Căci dacă nu ești cu Dumnezeu, nu poți fi cu altcineva decât cu demonii, cu cei care te învață să I te împotrivești, să I te împotrivești continuu lui Dumnezeu. Să I te împotrivești voii Lui cu noi, adică vieții sfinte, vieții trăite împreună cu El.
De aceea, Domnul ne amintește în Evanghelia de azi [Mt. 18, 23-35] că va veni o zi când El „are să Se socotească [în] cuvânt cu slujitorii Săi [συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων Αὐτοῦ]” [Mt. 18, 23, BYZ]. Va veni o zi când El ne va judeca pe toți. Și, la judecata Lui, noi nu vom fi așa cum voim noi, ci cum suntem noi cu adevărat. Iar dacă suntem niște păcătoși nepocăiți, niște nenorociți, atunci nu vom fi Sfinți la Judecata Lui, după cum, dacă suntem Sfinți acum, vom fi Sfinți și atunci, pentru că El Se va recunoaște în noi și în faptele noastre, căci vom fi ca El.
A trăi cu conștiința judecății lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu conștiința creaturalității noastre. Pentru că noi suntem creația Lui, ne putem sfinți numai în relația cu El, iar ieșirea din relația cu El e o catastrofă veșnică pentru noi. Fiindcă El nu ne retrage darul vieții și al nemuririi, nu ne desființează ontologic nici după moartea noastră fizică și nici la învierea cea de obște, dar ne lasă cu starea interioară pe care noi ne-am agonisit-o aici, pe pământ, adică cu starea de Iad. Ne lasă cu ceea ce suntem noi.
Pentru că nu ar fi drept ca Domnul să ne modifice în mod arbitrar viața noastră, traiectoria ei. Dacă El, împotriva voinței noastre, ne-ar băga cu forța în Împărăția Sa, ar fi potrivnicul vieții noastre. Pentru că noi am dori una, dar El ne-ar introduce cu forța în Raiul Său. Dar dacă El ne lasă de capul nostru, dacă ne lasă să ne facem mendrele, dacă ne lasă să alegem viitorul și veșnicia noastră, atunci El e un Dumnezeu drept, pentru că nu ne „sfințește” cu forța. Căci omul nu e predestinat de Dumnezeu la bine sau la rău, pentru că el își alege ceea ce vrea să fie. Și alegerea liberă a omului face parte din chipul lui Dumnezeu din om, din darul Său față de noi.
De aceea, darul libertății nu e o povară, ci este cea mai mare împlinire a omului, este cea mai mare bucurie a noastră. Pentru că eu îmi aleg în mod liber să trăiesc cu Dumnezeu și să mă împlinesc veșnic împreună cu El. Îmi aleg în mod liber prietenii, soția, Duhovnicul, cărțile pe care vreau să le citesc, locurile pe care vreau să le văd, proiectele pe care vreau să le fac, după cum îmi aleg în mod liber să îmi iert vrăjmașii și să îi ajut și său fiu un om darnic și iubitor cu toți oamenii.
Dacă îmi aleg să păcătuiesc, eu păcătuiesc, iar dacă îmi aleg să fac binele, eu îmi aleg să fac binele și Dumnezeu mă sprijină să îl fac. Și pentru că libertatea stă la baza pocăinței noastre și a întregii noastre asceze, sfințenia e cea mai împlinitoare formă a libertății noastre. Pentru că nimeni nu mă obligă să mă sfințesc, dar eu, alegând sfințirea mea, mă pot sfinți la nesfârșit în relația cu Dumnezeu. Și atunci libertatea mea e cea mai mare împlinire a mea, pentru că mă pot sfinți la nesfârșit, adică pot vedea cu toată ființa mea ce bunătate imensă e libertatea de a alege.
De aceea, El Se judecă în cuvânt cu noi, pentru că cere explicații de la noi. Ne lasă să vorbim înaintea Lui…Dar cine poate să Îi răspundă Dreptului Judecător, când se știe cu musca pe căciulă?! Ce explicații Îi mai putem da despre noi, când toată viața am vrut să fim drăcoși și nu bisericoși?!! Când am râs continuu de viața sfântă, când am neglijat și defăimat Biserica sistematic, când am făcut doar ce am vrut, hulindu-L în mod spurcat, cu mult satanism, pe Dumnezeu, ce scuze ne mai putem găsi înaintea Lui?!!!
Așa că vom iubi tăcerea și dacă nu vrem…Pentru că înaintea Lui vom ști deja care e partea noastră. Și partea noastră e ceea ce am dorit noi toată viața, e cea pentru care ne-am spetit toată viața. Și unii s-au muncit toată viața lor pentru Iad, pe când alții s-au jertfit toată viața lor pentru a fi proprii lui Dumnezeu. Căci s-au curățit pe ei înșiși continuu, s-au luminat și s-au sfințit continuu în relația lor cu Dumnezeu, pentru ca să fie Slujitorii Lui.
Am trăit un început prea bucuros de an bisericesc! Sunt plin de multă revărsare de bucurie sfântă. Pentru că Dumnezeu dorește să ne bucure mereu cu slava Sa cea veșnică. Dar ca să ne bucure trebuie să vrem și noi asta. Trebuie să ne deschidem inima spre El. Trebuie să venim spre El cu toată ființa noastră. Căci El e gata oricând să prăznuiască împreună cu noi în inima noastră.
Vă mulțumesc mult pentru rugăciuni și pentru felicitări și pentru bucuria pe care mi-ați dăruit-o! Dumnezeu să ne umple pe toți de bucuria Sa cea veșnică, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
[1] Începută la 7. 48, în zi de joi, pe 2 septembrie 2021. Soare, 14 grade, vânt de 5 km/ h.