Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [94]

Dar, fiindcă durerile sunt tot mai mari, poetul se compară cu un posedat: „Au intrat dracii în mine,/ Au ieșit din niște porci/ Și acum, tocmai treceam pe acolo,/ S-au bulucit în plăpânda-mi ființă de om. // Sunt mulți, puzderii,/ Mă lovesc cu copitele lor murdare/ Și mă împung cu coarnele pe dinăuntru. // Doctorii spun c-aș avea câte unul/ în fiecare celulă/ Și că toate țesuturile mele/ sunt ca o pâslă neagră/ Mișunând de chinuri ale iadului./ Eu mă zvârcolesc mai să-mi pierd mințile”…

Nu ne-a mărturisit dacă, până la urmă, s-a spovenit și împărtășit înainte de moarte. Mai departe, în același poem, spune: „Prietenii îmi trimit talismane cu iconițe/ De la Meteora,/ Soția îmi citește rugăciuni și Cartea lui Iov/ Să mă îmbărbăteze./ Dă prin casă cu tămâie și/ Zice că n-ar fi rău dacă aș/ Înghiți câte o bucățică de smirnă./ Așa mai pe departe, vorbind în pilde,/ Încearcă să mă convingă/ Ce bine ar pica o împărtășanie:/ Tot ce-i mărturisit aici/ Este iertat pe lumea cealaltă./ Zice că nu-i deloc rău să te împărtășești/ Ca buni creștini ce suntem. // Vecinii merg la Biserică/ Și aprind o lumânare”…

Din păcate, e cazul multor intelectuali români ortodocși, care, chiar crezând în Dumnezeu, nu sunt convinși că trebuie să participe și la viața liturgică a Bisericii, nu înțeleg gesturile și practica liturgică (sunt multe motivele care determină această realitate – desigur, e de vină și ignoranța și mândria lor –, dar nu vreau să dezbat acum subiectul). Finalul poeziei ni-l prezintă pe poet, totuși, ca pe un om cu nădejde la Dumnezeu:

„Deocamdată, eu tot mai am speranțe/ Și am vorbit cu porcarul/ Să-mi țină mereu prin preajmă/ O turmă de râmători,/ Să-i aud parcă pașii Bunului Învățător/ Care scoate doar cu vorba dracii din om” (Gazdă de iad)[1].

Ar fi vrut să evite greutatea mărturisirii, după cum se înțelege din versuri. Întâlnirea chinuitoare cu Preotul…

În poem, se referă la durerile fizice, în primul rând. Care sunt aproape insuportabile. Dar, indirect, cred că se confesează poetic, despre starea lui de neputință, din punct de vedere duhovnicesc…

Chiar cuvintele pe care le scria, în acele ultime zile, „Sunt cuvinte strivite,/ Nenorocite, care-mi dau o nesfârșită milă”, aceste cuvinte prin care descria starea în care se afla: „Trebuie să beau apă după fiecare cuvânt/ Căci mi se usucă gura, nu știu de ce”[2].

Conștiința păcatelor, cu cinci zile înainte de a muri, nu pare încă a fi foarte clară: „Mă simt vinovat/ Ca și când/ Aș fi comis o faptă rea. // La marea spovedanie/ Care mă așteaptă/ O să spun asta: / Doamne,/ Am trăit și eu/ Printre făpturile tale./ Am făcut rău?” (Vină)[3].

Apropiindu-se însă tot mai mult de final, e copleșit de durere și, implicit, tot mai smerit: „Am ajuns în rugăciunile mele,/ Să nu-i mai cer lui Dumnezeu/ Câțiva ani, sau un an,/ Ci să-i cer doar câte-o zi,/ Câte-o noapte: // – Doamne, ajută-mă să trec cu bine/ Și noaptea asta./ Doamne, fă ca ziua aceasta/ Să fie mai blândă”[4].

Cu trei zile înainte de moarte, se pare că s-a produs totuși o schimbare, pentru că Sorescu recunoaște acum că…are păcate:

E bine, Doamne,
Că Te-ai gândit la mine
Și nu l-ai ales pe altul
Pentru delicata, înfricoșata
Ta experiență.

Eram și cel mai bun de tăvăleală
Și mă lăudam
Că am în mine
O energie inepuizabilă.

Am căzut în păcatul trufiei,
Iartă-mi-l mie,
E uman
Ia-Ți ochii și de la celelalte păcate.

Am crezut că viața care mi s-a dat
E chiar a mea
Și că eu sunt chiar eu,
Uitând poate uneori de Tine.

Acum, mergând spre bine,
Cum spun cei care mă văd,
Calc pe poala Ta de curcubee
Și, la toată înfricoșarea asta,
Adaug nestemata umilinței
Și aduc ziditorului lumii
Lauda mea de premărire și slavă.

(Mergând spre bine)

Remarcăm majuscularea pronumelor și a adjectivelor pronominale care Îl indică pe Dumnezeu! Cu doar două-trei zile înainte, această scriere cu majusculă nu exista!

Titlul poeziei e o autoironie (poetul știe foarte bine că cei care vin să-l viziteze îl îmbărbătează în mod mincinos și că nu merge deloc „spre bine”, în ce privește evoluția stării sale de sănătate). Dar poate că este, totodată sau pe de altă parte, o sesizare a stării sufletești: cel ce a ajuns să-și conștientizeze păcatele merge „spre bine”, într-adevăr. Tonul acesta de rugăciune și umilință era necunoscut în poezia sa până la acest moment.

Un alt poem, din aceeași zi, se numește chiar O rugăciune a inmii: „Doamne,/ Ajută-mi cât mai pot/ S-o duc. // Pune ordine-n mine,/ Împacă-mă cu lumea/ Și cu minunea vieții. // Scoate-mi din cap/ Ideea fixă,/ Care m-a țintuit // Fă din subconștientul meu/ Un torent de speranță”.

Care idee fixă l-a țintuit? Nu știm, dar se pare că e vorba de un gând de necredință, de care s-a debarasat…

„Fă din subconștientul meu/ Un torent de speranță”: simte nevoia ca nădejdea în Dumnezeu să țâșnească din interior, de la cea mai mare adâncime a sufletului. Pentru că această țâșnire din adâncuri insondabile ale ființei este, pentru el, dovada vie a prezenței și a iertării lui Dumnezeu! Și de acest lucru simte că are cea mai mare nevoie…


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit., p. 72-74.

[2] Idem, p. 76. Poem fără titlu.

[3] Idem, p. 89.

[4] Idem, p. 102. Poem fără titlul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *