Predică la Duminica anterioară Înălțării Sfintei Cruci [2021]

Iubiții mei[1],

când judecăm oamenii pentru faptele lor, când ne considerăm mai buni decât ei și ne disociem interior de ei, fapt pentru care începem să ne simțim triști, profund triști, demonii tristeții vin și intensifică durerea noastră interioară. Ei ne fac să ne simțim cu totul părăsiți și neîmpliniți, neiubiți și uitați de toți. Cu alte cuvinte intrăm într-o lume paralelă cu realitatea prin ispitirile lor, pentru că avem trăiri profund solipsiste, rupte de orice legătură cu realitatea.

Adesea sunt ispitit de singurătate când citesc cărți confesive, cărți scrise din mijlocul trăirilor dureroase, al diverselor drame interioare. Pentru că simt ceea ce au trăit autorii, ceea ce au transmis ei, atâta timp cât intru în mijlocul patimilor lor. Și când demonii singurătății se lipesc de sufletul nostru și ne însingurează în mod sentimental, mutându-ne într-o lume etanșă, atunci căutăm să ieșim din durerea singurătății prin plăcere, prin alipirea de demonii desfrânării. Consumul de alcool, de droguri, de pornografie, de adrenalină este modul prin care noi considerăm, în mod fals, că o să evadăm din durere. Dar singurătatea nu se stinge cu plăcere, ci se înmulțește prin plăcere! Dăm bani pe lucruri care ne înmulțesc durerea, singurătatea, pentru că nu înțelegem că avem nevoie de iubirea reală a cuiva față de noi, de o relație reală de prietenie, de tot ceea ce implică comuniunea dintre noi. Pentru că iubirea reală creează o relație între mine și persoana pe care eu o iubesc. Iubirea reală ne dă să ne simțim cu adevărat unul pe altul, pentru că ne face pe amândoi să ne comportăm profund atent și elegant unul față de altul și față de toți cei din jurul nostru.

Însă ispita singurătății ne evacuează pe amândoi din ecuație, pentru că rămân numai eu cu neîmplinirea mea și tu cu a ta. Și exagerăm cu toții propria noastră situație existențială, pentru că starea demonică în care ne transportă demonii singurătății este o fantezie subiectivă. Una pe care o trăim fiecare în modul nostru, dar care nu se întâlnește cu realitatea tuturor, cu realitatea ca atare.

Mintea obosită de alcool și de droguri, mintea pierdută în imaginații desfrânate, mintea care supraevaluează mereu pericolele și bolile personale și atitudinile altora față de sine e o minte care lucrează în exces și, în același timp, paralel cu realitatea. Pentru că nu stăm față în față cu ceea ce este, cu ceea ce vedem, cu ceea ce fac ceilalți, nu ne pasă de ceea ce trăiesc alții, atâta timp cât suntem intrați în coridoarele fanteziei personale. Căci nu poți să-i vezi pe alții decât dacă ești treaz, dacă ești atent, dacă vrei să îi vezi pe ceilalți. Dar dacă ești pierdut în lumea ta utopică, atunci nu vezi nici pericolele reale care te pândesc pe tine.

Cu ochii în telefon sau pierdut în gânduri ești călcat de o mașină, cazi într-un canal, ți se fură geanta, ești bătut din senin…Nefiind atent la ceea ce faci și ce spui nu poți să ai dialoguri reale cu ceilalți. Pentru că ieșirea din lumea paralelă și întoarcerea la realitate se face prin pocăință și prin atenție și prin grija față de alții.

Numai că întoarcerea la realitate, după o viață trăită paralel cu realitatea, în visări de tot felul, e o durere imensă, o cruce zilnică, o crucificare interioară. Lupta cu obiceiurile păcătoase, cu patimile, e o durere zilnică. Și vedem cât de mult suntem tributari visării, aiurării păcătoase, atunci când vrem să ne închidem mintea în cuvintele rugăciunilor. Pentru că mintea neînvățată să stea, să contemple, să asculte, nu poate să se roage. Nu poate să renunțe la imaginație și să se roage Domnului fără gânduri.

Însă privegherea duhovnicească e tocmai renunțarea noastră la gândurile haihui, la vagabondajul mental, pentru a sta în curăție și în evlavie înaintea Domnului. Noi stăm în tăcere înaintea Domnului și desființăm orice apariție fantasmatică din mintea noastră. Pentru că orice închipuire de sine, orice hulă, orice gând prostesc sau desfrânat, orice grijă fără rost e o ieșire din credință. Căci Dumnezeu dorește ca „tot cel care crede întru El să nu piară [πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [In. 3, 16, BYZ].

A avea viață veșnică înseamnă a fi moștenitor al Împărăției Sale. A avea viață veșnică înseamnă a fi cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui pentru totdeauna. Dar dacă te pierzi mereu în visări și în păcate, dacă nu stai conectat mereu la viața Lui prin credință, atunci nu ai viață veșnică în tine și nu ești moștenitor al Împărăției Sale.

Pentru că noi, de acum, din Biserică, avem viața Lui cea veșnică în noi, adică slava Lui cea necreată. Și a avea viața Lui înseamnă a nu trăi în visări păcătoase, ci în simțiri, în luminări și în vederi dumnezeiești. Căci atunci când ai doar visări păcătoase, întreaga ta ființă e un ogor care naște patimi. Dar când mintea ta nu mai visează păcătos, ci întreaga ta ființă așteaptă voia lui Dumnezeu cu tine, atunci devii un pământ al dreptății, un pământ care rodește duhovnicește, pentru că slava lui Dumnezeu e frumusețea ta interioară.

Și toate cele ale curățirii, ale luminării și ale sfințirii noastre, toate cele care ne umplu de frumusețea cea veșnică a lui Dumnezeu sunt primite prin multă nevoință, prin durerea ascetică ce omoară roadele plăcerilor păcătoase din noi înșine.

Tristețea solipsistă, cea alimentată mereu de demoni, e calea către deznădejde. Sinuciderea nu e începutul bolii, ci e rezultatul unei tristeți profunde care s-a umplut de deznădejde, de nevederea unei alte „soluții”. Însă sinuciderea e agravarea maximă a situației noastre, atâta timp cât prin ea începem un chin veșnic în Iad. Nu scăpăm de durere prin sinucidere! Prin suprimarea vieții noastre fizice nu facem decât să înveșnicim durerea noastră. Pentru că reala soluție a omului la orice problemă a lui este pocăința. Și pocăința e căderea noastră înaintea lui Dumnezeu și recunoașterea noastră de sine cu adevărat. Căci pocăința înseamnă reîntoarcerea noastră la El, la sinceritatea față de El și așteptarea de la El a ajutorului nostru.

„Emanciparea” noastră față de Dumnezeu înseamnă îndepărtarea de El. Ne luăm viața „în propriile mâini” atunci când începem să trăim fără povățuirea Lui și greul fără El duce la tristețe și la deznădejde. De aceea, întoarcerea către El, cu toată durerea pe care o presupune convertirea noastră, înseamnă începutul vindecării noastre interioare. Fiindcă așa observăm că tot ceea ce am făcut de unii singuri a fost durere, doar durere și că ea nu poate fi împlinirea noastră. Ci împlinirea noastră e reluarea relației cu Dumnezeu, în cadrul căreia vedem toată boala și neputința noastră interioară.

Și a ne trăi viața de zi cu zi în credința în Dumnezeu înseamnă a ne purta crucea noastră. Înseamnă a ne asuma voia lui Dumnezeu. Și a face tot ceea ce se poate pe fiecare zi pentru a-I sluji lui Dumnezeu, dar pentru a le sluji și oamenilor, înseamnă a trăi creștinește și a te împlini în viața eclesială.

Însă noi putem să ne mântuim, pentru că Hristos Domnul, înălțându-Se pe Cruce, împreună cu Sine a înălțat toată firea lui Adam cea căzută[2]. Pentru că Și-a asumat în persoana Sa cea veșnică firea noastră cea umană. Și toată asceza noastră, toată crucificarea noastră interioară, e o înălțare duhovnicească a noastră, e o înduhovnicire a noastră, pentru că ne vindecă de boala păcatului. Și marți, când vom posti de Înălțarea Sfintei Cruci, vom posti pentru a arăta că postul e bun și mântuitor pentru noi, că el e vindecător de păcate. Căci postul înseamnă a te reține de la ceea ce e mult pentru tine, cât și de la ceea ce e impropriu firii tale.

Vă mulțumesc pentru că ne sunteți aproape și că ne sprijiniți prin rugăciunea și bucuria dumneavoastră pentru noi! Vă doresc multă sănătate și bucurie, pace și împlinire în viața dumneavoastră și în profesia dumneavoastră! Copiii, adolescenții, studenții, masteranzii și doctoranzii încep un nou an școlar, universitar și postuniversitar și trebuie să îi ajutăm să se bucure de viață și de învățătură. Pentru că anii aceștia ai formării lor sunt unici și fundamentali pentru viitorul lor. Iar noi, părinții lor, trebuie să îi susținem și să îi ghidăm spre ceea ce le este cu adevărat de folos în viață.

Dumnezeu să ne umple pe toți de râvna de a-I sluji Lui cu credință! Amin.


[1] Începută la 9. 30, în zi de vineri, pe 10 septembrie 2021. Cer senin, soare, 13 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Ὑψουμένου Σου Δέσποτα, ἐν Σταυρῷ συνανύψωσας, τοῦ Ἀδὰμ τὴν ἔκπτωτον, φύσιν ἅπασαν, cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *