Predică la Înălțarea Sfintei Cruci [2021]

Iubiții mei[1],

pe 14 septembrie 407, adică cu 1.614 ani în urmă, adormea la Comana [Κόμανα], în Turcia de azi, Sfântul Ioannis Hrisostomos, Patriarhul Constantinopolului[2] și a toată lumea. Pentru că prin viața sa cea plină de asceză și de predicare, prin sfințenia sa cea plină de atenție la detalii și de continuă jertfire de sine, el s-a făcut Patriarhul întregii lumi, adică Învățătorul duhovnicesc al Bisericii din toată lumea. Dar pentru ca praznicul său să nu fie umbrit de praznicul de azi, de aceea s-a mutat pomenirea sa în luna noiembrie[3], pe 13 noiembrie[4]. Și facem pomenirea sa înainte de a începe Postul Nașterii Domnului, având conștiința că adevărata înțelegere a teologiei și a vieții noastre o avem prin luminarea marilor Sfinți Teologi ai Bisericii.

Pentru că, mai înainte de a scrie și de a propovădui în Biserică, trebuie să te faci prietenul lui Dumnezeu, intimul Său. Mai înainte de a vorbi trebuie să primești de la El pe cele ale Sale. Pentru că această teologie, cea revelată și luminată de Dumnezeu, e teologia Bisericii, e hrana cea adevărată a tuturor credincioșilor. Și devii un Părinte al Bisericii, un hrănitor al tuturor celor credincioși, unul care îi hrănește pe ei cu adevărul lui Dumnezeu, doar dacă întrupezi și exprimi teologia și viața Bisericii.

De aceea, în troparul său, Sfântul Ioannis Hrisostomos e prezentat ca cel care a avut gura „ca o făclie [καθάπερ πυρσὸς]”[5], ca un foc dumnezeiesc arzând neîncetat, pentru că a luminat și luminează lumea prin harul cuvintelor sale[6]. Și ne luminează mereu, pentru că înlătură mereu neștiința și păcatul din noi înșine. Iar gura sa este de aur, adică teologia sa e ca aurul de strălucitoare, pentru că e plină de slava lui Dumnezeu.

Și ca să fii plin de slava lui Dumnezeu trebuie să te faci prietenul lui Dumnezeu. Dar nu te poți face prietenul Lui, dacă nu calci pe urmele Sale. Iar urmele Sale sunt poruncile Sale. Căci „cel care are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel care Mă iubește pe Mine; iar cel care Mă iubește pe Mine, va fi iubit de către Tatăl Meu; și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui pe Mine Însumi [καὶ Ἐγὼ ἀγαπήσω αὐτόν καὶ ἐμφανίσω αὐτῷ Ἐμαυτόν]” [In. 14, 21, BYZ].

Pentru că Dumnezeu Se revelează pe Sine Însuși celor care Îl iubesc pe El în mod real. Și ei, Sfinții Lui, învață de la Însuși Dumnezeu pe cele ale Sale și ni le dăruie și nouă, nevrednicilor, prin sfintele lor cărți. Și dacă le citim cu atenție și cu evlavie, ca pe sursele noastre de viață și de cunoaștere, de aceea ne luminăm dumnezeiește continuu prin ele. Pentru că adevărul lor ne curățește pe noi de toată neștiința și de toată minciuna.

Căci teologia lui Dumnezeu e cea care ne vindecă sufletește și trupește. Teologia Lui e cea care ne pune pe drumul transfigurării noastre veșnice. Pentru că teologia lui Dumnezeu e adevărul cel dumnezeiesc care ne izbăvește de toată minciunea. Și dacă vrem să scăpăm de minciună, de toată înșelarea demonică cu care suntem îmbrobodiți continuu de către demoni, trebuie să ne umplem de adevărul teologiei celei dumnezeiești. Căci adevărata noastră deparazitare de minciună se face prin adevărul și luminarea lui Dumnezeu.

Dar dacă nu traducem și nu citim cărțile cele preasfinte ale Bisericii, de unde să avem adevărul lui Dumnezeu în ființa noastră? De unde să avem adevărul lui Dumnezeu, dacă nu Îl iubim pe El și dacă nu Îl ascultăm pe El și dacă El nu ni Se revelează nouă întru slava Lui? Căci Sfinții din acestea s-au făcut preaînțelepți și plini de teologie: din iubirea, ascultarea și revelarea Lui în viața lor.

Cinstindu-se Dumnezeiasca Cruce a Domnului la acest mare praznic, ea ne este prezentată ca cea care le-a adunat împreună pe cele risipite [τὰ διεστῶτα][7]. A adunat împreună turma cea rațională a Bisericii, adică pe toți cei credincioși Lui. Cu alte cuvinte, Crucea Domnului este un imens factor de coeziune, de unitate duhovnicească. Pentru că Cel care a murit pentru noi pe Cruce a murit pentru mântuirea tuturor. Și dacă Crucea Lui ne adună și ne unește în Biserica Sa e pentru că iubirea Lui împărățește în fiecare dintre noi.

Cu Patima Celui fără de patimă [Πάθει τοῦ ἀπαθοῦς], ne spune o altă cântare a zilei, ni s-au dezlegat patimile noastre[8]. Prin suferințele cele pururea mântuitoare ale Domnului, noi primim dezlegare de patimi în asceza noastră. Căci El ne întărește continuu să ne curățim de patimi, să ne luminăm și să ne îndumnezeim întreaga noastră persoană. Nevoința noastră eclesială se vede în întreaga noastră ființă, căci ne transfigurăm ontologic, ființial. Așa că nu este o realitate pur subiectivă credința noastră, ci una plină de obiectivitate, pentru că schimbările dumnezeiești din viața noastră sunt reale, se extind la întreaga noastră persoană. Și când mergem la Sfintele Moaște ale Sfinților și vedem că trupurile lor sunt transfigurate parțial, pentru că ele așteaptă transfigurarea finală a întregii creații, atunci înțelegem că credința noastră este obiectivă, pentru că are urmări reale în întreaga noastră ființă.

Și credința noastră are urmări ontologice reale pentru că e una revelată de Dumnezeu. Ea e plină de slava lui Dumnezeu, de slava Lui care ne sfințește pe noi veșnic. Dar dacă avem de-a face cu o ideologie, cu o teologie eretică sau păgână, aceasta nu ne sfințește, ci ne aruncă în Iad, pentru că nu ne transfigurează. Și nu ne transfigurează, pentru că nu ne unește cu Dumnezeu și nu ne face intimii Săi.

Așa înțelegem de ce minciuna, oricare ar fi ea, nu ne împlinește. Pentru că nicio minciună nu are de-a face cu Dumnezeu, ci cu demonii. Dumnezeu ne umple de tot adevărul Său cel mântuitor, pentru că acesta ne sfințește. Dar demonii, invidiindu-ne, încearcă mereu să strecoare în noi minciuni, care să strice adevărul lui Dumnezeu din noi. Și lupta noastră continuă cu demonii înseamnă identificarea oricărei minciuni în noi, pentru ca să o scoatem imediat din sufletul nostru.

Când vorbim de privegherea cea duhovnicească asupra ființei noastre lăuntrice ne referim la o scanare continuă a ființei noastre. Orice gând rău, orice sentiment rău, orice aplecare spre o faptă rea, orice faptă rea sunt viruși mortali pentru noi, pe care, văzându-i în noi, trebuie să începem imediat lupta cu ei. Și lupta cu ei se face prin spovedirea constantă a tuturor acestor păcate și prin a nu le mai face.

Trebuie să identifici continuu minciunile drăcești din tine însuți și să lupți împotriva lor! Și asta înseamnă să te răstignești continuu, adică să Îi urmezi clipă de clipă lui Dumnezeu în viața ta. Pentru că asumarea și purtarea Crucii Domnului se face astfel: prin toată lupta interioară cu toată patima din noi înșine.

Însă, prin slava Sa, Crucea Domnului este apărătoarea și păzitoarea și izgonitoarea demonilor[9] de la noi înșine. Pentru că este arma noastră cea nebiruită împotriva celor potrivnici. Și trebuie să ne închinăm de foarte multe ori trupul nostru peste zi și peste noapte, pentru ca să ne umplem de slava lui Dumnezeu. Căci, prin Dumnezeiasca Cruce, Dumnezeul mântuirii noastre ne umple din destul de slava Lui și ne face să biruim asupririle demonilor la adresa noastră.

Și Crucea Lui ne învață continuu să ne dezbrăcăm de tot păcatul și de toată patima. Căci orice păcătuire a noastră e îmbrăcarea cu răul. Dar dacă ne dezgolim de toate cele rele, Dumnezeu ne îmbracă în slava Lui cea veșnică, care e adevărata noastră îmbrăcăminte, îmbrăcămintea noastră baptismală. „Căci [γὰρ], câți întru Hristos ați fost botezați [ὅσοι εἰς Χριστὸν ἐβαπτίσθητε], [întru] Hristos v-ați îmbrăcat [Χριστὸν ἐνεδύσασθε]” [Gal. 3, 27, BYZ]. Și am fost îmbrăcați întru Hristos la Botez, pentru că Dumnezeu ne-a îmbrăcat întru El. Pentru că hainele albe ale Botezului trimit la ceea ce face Dumnezeu în noi la Botez: ne curățește de tot păcatul. Și când vorbim despre veșmântul nostru baptismal ne referim la veșmântul harului lui Dumnezeu, la veșmântul slavei Sale pe care îl primim la Botez.

Așadar, iubiții mei, lupta noastră este doar cu păcatul din noi înșine, cu ceea ce am păcătuit și păcătuim noi! A privi peste gard, la păcatele altora, nu te curățește de păcate, pentru că tu ai problema ta în tine însuți. Și trebuie mai întâi să învii din morți, adică să te curățești de păcate, pentru ca Domnul să te ridice dintre cei morți prin luminarea și sfințirea Lui. Trebuie să nu mai fim morți, ci vii întru El! Și ca să fim vii întru El trebuie să mergem mereu răstigniți în noi înșine, adică mereu luptându-ne cu toată patima din noi înșine. Căci numai așa păstrăm viața lui Dumnezeu în noi înșine: prin dezicerea noastră, prin disocierea noastră interioară de toată patima și de tot păcatul.

Și postim de praznicul Crucii Domnului, pentru că postul e continua noastră renunțare la tot păcatul. Postim, pentru ca să trăim în curăție, în pace și în sfințenie. Postim, pentru ca să fim vii duhovnicește. Și, fiind vii prin slava Lui, să Îl lăudăm acum și veșnic pe Dumnezeul slavei, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Cel care ne mântuie pe noi cu mântuire veșnică. Amin!


[1] Începută la 5. 35, în zi de luni, pe 13 septembrie 2021. Cer senin, 13 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1168/sxsaintinfo.aspx. [5] Ibidem.

[6] Ibidem. Pentru că începutul troparului său e acesta: Ἡ τοῦ στόματός σου καθάπερ πυρσὸς, ἐκλάμψασα χάρις, τὴν οἰκουμένην ἐφώτισεν.

[7] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep14.html. [8] Ibidem. [9] Ibidem.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *