Predica la 16 ani de la Hirotonia întru Diacon [4 septembrie 2021]

Iubiții mei[1],

în Biserica vechii făgăduințe, leviteii [λευῖται], atunci când intrau să lucreze lucrurile Cortului mărturiei [τὰ ἔργα τῆς Σκηνῆς τοῦ μαρτυρίου], erau curățiți și dați înaintea Domnului [ἔναντι Κυρίου] [Num. 8, 15, LXX]. Ei nu se alegeau pe ei înșiși, ci erau aleși, curățiți și puși înaintea Domnului ca să Îi slujească Lui. Pentru că toți cei care slujeau Cortului trebuia să fie vrednici de revelarea lui Dumnezeu, pentru a mărturisi despre ea.

În Biserica noii făgăduințe, în Biserica Evangheliei mântuirii noastre, Diaconii sunt aleși și hirotoniți prin rugăciune [F. Ap. 6, 5-6, BYZ], pentru ca ei să slujească Domnului. Pentru că Diaconia, prima treaptă a Preoției creștine, e introducerea dumnezeiască, a unui bărbat credincios și experimentat, în slujirea lui Dumnezeu. Și el e introdus, de către Episcopul său hirotonitor, în slujirea lui Dumnezeu prin hirotonirea lui întru Diacon.

Hirotonia este publică, se săvârșește în interiorul Dumnezeieștii Liturghii, în Biserică, înaintea tuturor, pentru că Diaconul va sluji tuturor membrilor Bisericii. Iar comunitatea de credință trebuie să îl recunoască de aici încolo ca având acest statut: de Părinte Diacon, adică de Slujitor al lui Dumnezeu în prima treaptă a Dumnezeieștii Preoții.

Dar Biserica nu va afla ce a trăit Diaconul lui Dumnezeu atunci când a fost hirotonit sau cum își trăiește el slujirea sa sacramentală cea de fiecare zi, decât numai atunci când el va predica despre aceste lucruri de taină ale vieții sale. Căci, deși hirotonia Diaconului e publică și o poate vedea oricine din afară, ea se trăiește înăuntru. Pentru că cel care o primește cu vrednicie e schimbat dumnezeiește în cadrul ei și e curățit, luminat și sfințit pentru a-I sluji Domnului, pentru că primește puterea de a-I sluji Lui.

În capitolul al 16-lea din Numerele, un anume grup de oameni a contestat Preoția lui Dumnezeu, i-a contestat pe Slujitorii lui Dumnezeu de la Cortul mărturiei și aceștia s-au considerat și ei „preoți”. S-au considerat „preoți”, fără ca să fie Preoți. Fapt pentru care au vrut să aducă „jertfă” împreună cu Preoții lui Dumnezeu [Num. 16, 18, LXX]. Dar când au îndrăznit să facă această nelegiuire imensă, acest afront necredincios la adresa lui Dumnezeu, atunci S-a arătat Dumnezeu întru slava Lui întregii adunări [Num. 16, 19, LXX], însă a vorbit numai lui Moisis și lui Aaron [Num. 16, 20, LXX], Sfinților Lui Slujitori. Și le-a spus: „Separați-vă din mijlocul adunării acesteia [ἀποσχίσθητε ἐκ μέσου τῆς συναγωγῆς ταύτης] și îi voi nimici cu totul pe ei deodată [καὶ ἐξαναλώσω αὐτοὺς εἰς ἅπαξ]!” [Num. 16, 21, LXX]. Pentru că pedeapsa pentru stricarea Preoției lui Dumnezeu e moartea.

Și pentru că Sfinții lui Dumnezeu au mijlocit pentru popor [Num. 16, 22, LXX], n-au mai fost pedepsiți toți, ci doar cei vinovați: aceia care se credeau „preoți”, fără ca să fie Preoți.

– Și cum au fost pedepsiți cei vinovați, cei care au batjocorit Preoția lui Dumnezeu?

– În acest fel înfiorător au fost pedepsiți: „Și a fost deschis pământul și i-a înghițit pe ei [καὶ ἠνοίχθη ἡ γῆ καὶ κατέπιεν αὐτοὺς] și casele lor și pe toți oamenii cei fiind cu Core și pe dobitoacele lor [καὶ τοὺς οἴκους αὐτῶν καὶ πάντας τοὺς ἀνθρώπους τοὺς ὄντας μετὰ Κορε καὶ τὰ κτήνη αὐτῶν]. Și au coborât ei și câți este [erau] ai lor vii întru Iad [καὶ κατέβησαν αὐτοὶ καὶ ὅσα ἐστὶν αὐτῶν ζῶντα εἰς ᾍδου] și i-a acoperit pe ei pământul și au pierit din mijlocul adunării [καὶ ἐκάλυψεν αὐτοὺς ἡ γῆ καὶ ἀπώλοντο ἐκ μέσου τῆς συναγωγῆς]” [Num. 16, 32-33, LXX] lui Israil.

Rețineți formularea Scripturii: I-a înghițit pământul de vii și au coborât întru Iad!…Pentru că au murit în păcatele lor, pentru că au murit nepocăiți. Și toți care murim astfel, toți care murim în păcatele noastre nepocăite, mergem în Iad ca și ei…

Cu alte cuvinte, nu te poți juca cu Preoția lui Dumnezeu! Iar cine se joacă de-a Preoția, cine o batjocorește, cine luptă împotriva ei, cine se face Preot doar pentru bani și pentru stima oamenilor, dar fiind indiferent față de sfințenia ei cea prea mare și față de mântuirea oamenilor, sfârșește foarte rău, adică în Iad. Și nu sfârșește numai el rău, ci și cei din familia lui, din neamul lui, din cunoscuții lui. De ce? Pentru că nimeni nu l-a oprit din păcătuirea sa pe Preotul orbit de păcate! Au tăcut, i-au zâmbit, l-au lăsat în pace, s-au complăcut cu starea materială bună și au crezut că scapă. Dar nimeni nu scapă de urgia lui Dumnezeu, dacă nu se pocăiește toată viața lui! Toți vom da seama pentru toate păcatele noastre, dacă nu ni le vom recunoaște acum, cu pocăință, și nu ne vom pocăi pentru ele toată viața care ne-a mai rămas.

Κορε [Core] este transliterarea lui קֹרַח [Korah] și înseamnă gheață[2]. Iar dacă ai inima de gheață, dacă ai inima calculată, rece, trufașă și ochii tăi se uită doar după bani și după laude deșarte, nu îi poți sluji lui Dumnezeu. Pentru că El cere Slujitori evlavioși față de numele Domnului [Sof. 3, 12, LXX]. El cere ca să Îi slujim Lui întru frica Sa și bucurându-ne de El întru cutremurare dumnezeiască [Ps. 2, 11, LXX].

Pentru că Diaconul Bisericii trebuie să fie cinstit, sincer, nebețiv, nelacom [I Tim. 3, 8, BYZ], „având taina credinței în[tru] conștiința cea curată [ἔχοντας τὸ μυστήριον τῆς πίστεως ἐν καθαρᾷ συνειδήσει]” [I Tim. 3, 9, BYZ] a sa.

– Și care e taina credinței la care se referă Sfântul Pavlos?

– E, deopotrivă, învățătura Bisericii și întreaga viață de sfințenie a ortodoxului. Pentru că nu poți să ai conștiința curată, fără să te mustre pentru vreun păcat, dacă nu ai toată credința și evlavia Bisericii în tine. Numai când ne asumăm toată credința, evlavia și slujirea Bisericii, când ne asumăm tot modul de a fi al creștinului, atunci conștiința noastră se liniștește, se umple de pace, pentru că se curățește mereu.

Viața după conștiință e viața după luminarea lui Dumnezeu. Și nu poți să vii la Preoție fără chemarea și luminarea lui Dumnezeu. După cum nu te poți face orice altceva în viața asta, dacă nu te luminează Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu nu binecuvântă munca ta, serviciul tău, osteneala ta, muncești în zadar, muncești fără folos, fără odihnă interioară, fără pace.

Părintele Arhidiacon Petru I. David, Profesorul și Îndrumătorul nostru[3], care ne-a făcut să conștientizăm nevoia continuă de slujire și de predicare, a fost pentru mine primul contact cu un Diacon bătrân, cu experiență. Verva lui în predică, dinamismul său liturgic în cadrul Slujbelor, eleganța mișcărilor sale liturgice, dar și vehemența sa pe care o avea, atunci când ieșeam din atmosfera liturgică, m-au făcut să simt râvna lui diaconală. Râvna lui pentru a-I sluji Domnului. Pentru că trebuie să vezi un asemenea om și o asemenea slujire, ca să te aprinzi și tu din flacăra râvnei lui.

În paralel cu Părintele Profesor David, am început să cunosc râvna diaconală a Părintelui Arhidiacon Ioan I. Ică jr.[4] pentru carte, pentru traducerile și studiile teologice. Cărțile editurii sale[5] mi-au devenit prietene de la sine, în mod imediat, chiar dacă am polemizat și nu pot fi de acord cu multe din pozițiile sale teologice. Dar nu pot să nu fiu prieten cu munca sa teologică și cu ritmul său editorial și cu consistența sa editorială.

De la Arhidiaconul Petru m-am aprins de râvna pentru slujire, iar de la Arhidiaconul Ioan m-am aprins de râvna pentru editarea și publicarea de carte teologică. Lângă primul am trăit în anii studenției, lângă ultimul trăiesc cu cărțile sale pe lângă mine și privindu-l prin ceea ce publică.

Și am vrut să evoc doi Diaconi ai Bisericii din vremea noastră, care m-au învățat în mod preponderent lucruri bune, pentru a sublinia faptul că exemplele autentice influențează în mod continuu. Luminile nu se pot ascunde! Oamenii plini de râvna lui Dumnezeu fac valuri în conștiința noastră întotdeauna. Numai noi trebuie să știm să ne oprim în fața lor, să îi privim și să le contemplăm viața și lucrarea.

…Mai înainte ca să scriu această predică, am dormit puțin, dar m-am trezit din somn cu acest vis frumos. Pentru că pe mine mă mângâie de fiecare dată, mă bucură mult. E pentru a nu știu câta oară când o visez pe mamaia Floarea, pe femeia care m-a crescut și m-a educat, că învie în sicriu, înainte de a fi îngropată. Și cel mai interesant e că o visez în curtea noastră de la Scrioaștea și acolo învie, în tot felul de locuri neașteptate. De data asta sicriul era cu capul spre răsărit, dar cu fața spre mine. Era îmbrăcată, pusă în sicriu, acoperită la față cu voalul care se practică la noi, numai că de data asta el era netransparent…și eram doar eu și ea. În plină zi, afară, în curte…

Și, deodată, o văd înviind, o văd umplându-se de viață și încercând să își dea voalul de pe față! Și eu izbucnesc în bucurie și merg spre ea, strigându-i: „O, ai înviat! Ești aici cu mine!”…Și așa m-am trezit din puținul somn de la amiază!…

Dar nu e deloc întâmplător visul!…Nu, nu e deloc întâmplător!…Pentru că primul om de pe lume care m-a învățat să fiu diaconal a fost ea, mamaia Floarea Picioruș[6]. Ea era în întregime slujire, în întregime atenție la nevoile noastre, în întregime jertfire pentru alții. Din prima clipă a Preoției mele, de când i-am putut fi Duhovnic, și până la sfârșitul vieții ei, ea m-a slujit și m-a ascultat ca pe Preotul lui Dumnezeu. Făcea abstracție de faptul că m-a crescut și că mă cunoștea ca nimeni altcineva, dar, pentru că acum eram Preot, nu mi-a ieșit niciodată din cuvânt. Căci acum aștepta ca eu să îi spun ce să facă, deși ea știa foarte bine ce să facă și ce să spună.

Și pentru smerenia și ascultarea ei, pentru râvna ei continuă de a-I sluji Domnului, Dumnezeu a mântuit-o, alături de bărbatul ei, pentru că amândoi s-au făcut frumoși prin suferință și prin iubire. Iubindu-ne până la capăt pe mine și pe Doamna Preoteasă și suferind toate durerile bolilor lor până la capăt. Căci, de fapt, lecția slujirii, a Diaconatului, aceasta este: că trebuie să Îi slujești Domnului toată viața ta și să adormi întru pacea Lui.

Simt în mine vii urmele Diaconatului, care s-au împreunat în mod duhovnicește cu Preoția. Când nu mai ești Diacon, pentru că ești făcut Preot, părăsești doar orarul îngeresc. Însă orarul e un epitrahil descusut. Pentru că hitonul și mânecuțele diaconale sunt pe dedesubtul epitrahilului și ale felonului. După cum, Episcopul, are hitonul, mânecuțele și epitrahilul pe sub sacos și omofor.

– De ce?

– Pentru ca să nu uite niciodată treptele pe care le-a trăit anterior! El e acum Episcop, dar cândva a fost Preot și, mai întâi, Diacon. Iar dacă nu ești cu totul Diacon și, apoi, cu totul Preot, dacă nu le trăiești la cote mari de sfințenie, nu te simți împlinit nici ca Episcop. Pentru că fiecare treaptă a Preoției are taina ei, are experiența ei unică, pe care trebuie să o afli. Și ca să o afli trebuie să te smerești continuu înaintea lui Dumnezeu.

Căci toată înțelegerea și harisma vin din smerenie și din curăție. Pe cât te smerești înaintea Domnului și pe cât râvnești pentru curăție și sfințenie, pe atât ești luminat de Dumnezeu din destul. Nu câștigăm nimic dacă ne încredem, dacă ne lăudăm pe burta goală, dacă avem închipuiri păcătoase despre noi înșine. Trebuie să ne pocăim, trebuie să ne lăsăm cu totul în mâna lui Dumnezeu, trebuie să așteptăm de la El totul, și numai așa vin marile înțelegeri și simțiri și vederi dumnezeiești în viața noastră. Ele vin atunci când Îl dorim pe El și nu darurile Lui! Pentru că atunci când Îl avem pe El în noi, prin slava Lui, avem totul, dar atunci când vrem doar darurile Lui, dar nu și pe El, vrem puțin și nerecunoscător.

Și am învățat în acești sfinți ani de Preoție, în mod fundamental, tocmai acest lucru: să nu îmi fac proiecte de viitor, pentru că proiectele Lui de viitor sunt incomparabil mai grandioase și mai împlinitoare decât ale mele. Să nu îmi fac griji, să nu îmi fac frici deșarte, ci să țin la pacea mea și la timpul muncii mele cu dinții, cu toți dinții, metaforic spus. Pentru că timpul pe care îl am la dispoziție pentru a scrie, a traduce, a corecta și a edita e puțin, iar fără pacea lui Dumnezeu în mine nu pot crea nimic. De aceea, mizez pe pace, pe înțelegere, pe muncă, pe împlinirea interioară pe care o aduc munca și asceza, pe prietenie, pe sfințenie. Mizez totul pe Dumnezeu și pe voia Lui cu mine și cu întreaga Sa creație. Pentru că această încredere nețărmurită în El e coloana vertebrală a vieții, a slujirii și a operei mele.

Preoția se face împreună cu oamenii și pentru oameni, dar, în primul rând, ea se face împreună cu Dumnezeu și pentru El. Și dacă așteptăm de la Dumnezeu toată luminarea și călăuzirea noastră, neîncrezându-ne în mintea și în experiența noastră, vom fi bulversați pe fiecare zi. Pentru că vom afla, vom înțelege, vom trăi, ne vom bucura la cote pe care nu ni le-am imaginat niciodată. Absolut niciodată.

Vă doresc multă pace și binecuvântare de la Dumnezeu! Vă mulțumesc pentru că îmi sunteți aproape, pentru că mă citiți, pentru că mă ascultați, pentru că mă credeți, pentru că aveți încredere în mine! Iar Dumnezeu, cu siguranță, vă va răsplăti toată această revărsare a inimii față de mine în mod însutit. Amin!


[1] Începută la 16. 11, în zi de marți, pe 31 august 2021, de Ziua Limbii Române, în ultima zi a anului bisericesc și, în primul rând, de pomenirea cinstitului brâu al Născătoarei de Dumnezeu. Soare, 29 de grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Korah.

[3] A se vedea: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/parintele-petre-i-david-sau-diaconia-care-tindea-spre-desavarsire-28201.html.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Ică_Jr.

[5] Editura Deisis: https://edituradeisis.ro/.

[6] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/11/08/predica-la-parastasul-de-7-ani-al-bunicii-mele-floarea-piciorus-8-noiembrie-2019/.  Aici aveți una dintre fotografiile ei: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10164474083425594&set=pb.822430593.-2207520000..&type=3.

Psalmul al 101-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 83-110]

Să-mi dai de veste, cu bine,
pentru zilele-mi puține
și când îmi vei lua viața,
mă rog, Doamne, să-Ți văd fața!

Căci în neam de neamuri
sunt anii Tăi ramuri.
Și Tu, Doamne, cu cuvântul,
Întâi ai urzit pământul.
Și cerurile, ce-s înalte,
sunt de mâna Ta lucrate.

Acelea toate s-or trece,
dar Tu tot vei petrece.
Și ca haina ponosită
când le-a fi vremea sosită,
li se va destrăma făptura,
din fire, ca vechitura.
Și le vei depăna tortul,
De se vor schimba cu totul.

Iar Tu, Dumnezeu[le] Sfinte,
ești tot Domn, ca și-nainte
și trăiești în veșnicie,
Dumnezeu întru tărie.

Și fiilor slugilor Tale
le vei deschide cale,
să-și întindă moșie,
să se-așeze pe vecie
și să-și ridice sămânță,
să-Ți slujească cu credință.

Psalmul al 101-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 39-82]

Iar Tu, Dumnezeule Sfinte,
ești dinainte, din veci,
și din neam în neam petreci.
Tu Te scoală, ia aminte
ca să miluiește Sionul
și să-l cruți, că Tu i-ești Domnul!

Că-i sunt vremile venite
și pietrele îndrăgite
și țărâna de pe cale,
de robii Sfinției Tale.

Și-Ți vor cinsti sfântul nume
limbile toate din lume
și cu dragoste-mpărații
Îți vor vedea slava, înalții.

Că vei zidi, Doamne Sfinte,
Sionul, ca mai-nainte,
arătându-Ți sfânta față
cu slavă și cu dulceață.

Vei asculta multa rugă
a celor cu pedeapsă lungă
și la ei vei lua aminte,
nedisprețuind cuvinte.

Și aceasta să se scrie
neamului ce va să fie!
Și poporul care se zidește
Îți va cânta îngerește.

Căci ai privit spre mulțime
de la sfânta-Ți înălțime.
Și Domnul din cer, din slavă,
privește pe pământ să vadă

și s-audă-ndurerarea
celor ferecați în fiare
și pe fiii celor uciși să îi dezlege,
ai celor omorâți de cei fără de lege.

Să dea vestea-n tot Sionul,
de binele ce-a făcut Domnul,
să-I laude sfântul nume
în Ierusalim și-n lume.

Și popoarele, cu umilință,
să se strângă spre făgăduință!
Și împărații, cu tot omul,
să slujească toți pe Domnul,
și să-I răspundă-n tărie,
cu cale de mărturie!

Predică la începutul Anului Bisericesc [1 septembrie 2021]

Iubiții mei[1],

Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, este „Ziditorul [Δημιουργός] a toată zidirea” și El a pus „vremurile și timpurile în[tru] a Sa putere [ὁ καιροὺς καὶ χρόνους ἐν τῇ Ἰδὶᾳ ἐξουσίᾳ]”[2]. Și toate sunt întru puterea Sa, după cum El binecuvântă să se petreacă lucrurile, pentru că El e Ziditorul timpului, al spațiului și al întregii zidiri, al întregii creații care trăiește în veșnicie sau în timp. Pentru că El i-a zidit pe Îngeri, dar și pe oameni, și întreaga existență.

Iar astăzi, la începutul noului an bisericesc, Îl rugăm pe Ziditorul „tuturor celor văzute și nevăzute [ὁ πάντων ὁρατῶν καὶ ἀοράτων]”[3] să binecuvânte „cununa anului [τὸν στέφανον τοῦ ἐνιαυτοῦ]”[4], adică tot anul care începe acum. Pentru că, aidoma unei cununi, a unui cerc, anul bisericesc începe la 1 septembrie 2021 și se termină la 31 august 2022. Începe într-un an calendaristic și se sfârșește în următorul. Iar dacă vrem să punem cununa anului bisericesc pe capul nostru sau să ne îmbrăcăm în veșmântul său cel strălucitor, atunci trebuie să ne nevoim duhovnicește tot anul, pentru ca să dobândim biruințe duhovnicești împotriva timpului.

Căci Domnul ne-a spus că „destul [îi este] zilei răutatea ei [ἀρκετὸν τῇ ἡμέρᾳ ἡ κακία αὐτῆς]” [Mt. 6, 34, BYZ]. Și când a spus răutate, Domnul s-a referit la greutatea ei, la modul cum îi resimțim noi, peste zi și, mai ales, la sfârșitul zilei, povara. Dar simți răutatea sau greutatea zilei, nu dacă mănânci și stai liniștit la televizor sau pe telefon, ci dacă muncești toată ziua, dacă te nevoiești toată ziua, dacă faci din ziua ta o zi de slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Fiecare zi are greutatea ei ascetică, are nevoile, lipsurile și ispitele ei, iar anul se formează din fiecare zi în parte. Iar dacă vrem să ne încununăm duhovnicește, trebuie să parcurgem duhovnicește fiecare zi a vieții noastre și nu discreționar, nu doar din când în când. Pentru că încununarea noastră ține de ritmul bun, duhovnicesc, al fiecărei zile.

A fi constant în bine în viața ta înseamnă a arăta rezultate palpabile. Dacă te rogi, dacă postești, dacă citești, dacă priveghezi, dacă scrii, dacă dai milostenie în mod constant, dacă slujești lui Dumnezeu și oamenilor în mod continuu, apar fapte concrete pe fiecare zi, dar și schimbări uluitoare în ființa ta. Zilele nu trec pe lângă noi, ci prin noi, iar pe fiecare zi ne schimbăm în mod continuu, dacă Îi slujim lui Dumnezeu și le slujim și oamenilor.

Închinarea însoțită de o continuă deschidere față de oameni înseamnă continua dăruire din ceea ce ne dăruie Dumnezeu. Pe de o parte, ne închinăm Domnului și Îi slujim Lui, ne rugăm Lui liturgic, dar, pe de altă parte, când terminăm slujirea liturgică, când terminăm Slujba la Biserică sau rugăciunea noastră acasă – fiind plini de slava Lui și de bucuriile pe care El ni le dăruie și de înțelegerile Lui sfinte –, noi suntem niște oameni plini de cele ale lui Dumnezeu, plini de cele pe care le putem revărsa și în viețile altora.

– Și cum putem revărsa în alții ceea ce primim de la El?

– Prin discuțiile cu oamenii, prin scrisorile pe care le putem scrie, prin cărțile pe care le putem scrie, prin munca pe care putem să o facem împreună cu ei și în folosul lor. Pentru că putem dărui har, liniște, înțelegere, bucurie, ajutor, încredere celor din jurul nostru. Conversațiile cu oamenii, atunci când ei au nevoie realmente de ele, sunt o nespus de mare bucurie. Și am întâlnit oameni care au preferat să vorbească cu mine ore în șir, pentru că ne-am destăinuit reciproc. Și am vorbit prietenește, profund, despre diverse lucruri, pentru că sufletele noastre au nevoie de adevăr, de mărturisire, de experiența reală a vieții cu Dumnezeu și cu oamenii.

Mai întâi primești, apoi dărui! Căci nu ai ce dărui, dacă nu primești de la El. Pentru că trebuie să dărui pe „ale Tale dintru ale Tale [Τὰ Σὰ ἐκ τῶν Σῶν]”[5]. Și ca să le primești de la Dumnezeu pe cele ale Lui trebuie să te faci propriu Lui, propriu vieții cu El. Pentru că El ne dăruie toate cele ale Sale, toată slava, descoperirea și înțelegerea care ne sunt de folos, dacă ne sfințim viața în relația cu El. Iar dacă nu sporim duhovnicește pe fiecare zi, deși nouă ni se pare că „le facem pe toate bine”, nu e de vină El, ci nepocăința noastră. Pentru că lucrurile lui Dumnezeu, pe cele ale Lui, le primim numai atunci când suntem văi ale ascultării de Dumnezeu, când suntem cu totul deschiși spre voia Lui. Și unde e cu totul ascultare și urmare a Lui, acolo sunt și progrese zilnice în cunoașterea Lui cea dumnezeiască.

…Iar noi începem anul bisericesc azi, la 1 septembrie, pentru că astăzi a început Dumnezeu crearea lumii și tot azi Și-a început Domnul propovăduirea Lui printre oameni[6]. Pentru că atunci când Domnul a început să ne vorbească, El a început să ne rezidească duhovnicește. Și dacă Îl ascultăm pe El în vorbirea Lui către noi, atunci ne schimbăm duhovnicește în mod continuu, pentru că El ne învață cum să ne sfințim în mod continuu.

Cununa anului bisericesc, ca și inelul Nunții, este un continuum. Toate zilele anului sunt la un loc, sunt un singur buchet liturgic, anul cu totul e închinat Domnului, după cum inelul de la mâna noastră, a celor căsătoriți, ne spune că nu există nicio clipă fără relația cu soția și cu familia noastră. Pe de o parte, ne dăruim cu totul Domnului în cununa anului bisericesc, dar ne dăruim și soției, familiei, societății prin inelul Nunții. Ne-am ales să fim oamenii Bisericii și oameni sociali în același timp, de aceea noi ne trăim viața între casă, Biserică și locul de muncă. Pentru că vrem să închinăm fiecare zi a vieții noastre lui Dumnezeu și să ne bucurăm împreună cu oamenii, cu confrații noștri.

De aceea, vă doresc multă atenție, mult echilibru, multă râvnă pentru voia lui Dumnezeu în noul an, dar, mai ales, să fiți constanți în tot ceea ce faceți! Să nu faceți într-o zi cu carul, epuizându-vă mental și trupește, iar zile la rând să uitați că sunteți creștini! Însă, pentru a fi constanți în viața cu Dumnezeu trebuie să trăiți metoda liturgică a Bisericii. Adică, să vă treziți dimineața cu rugăciunea în suflet, să vă rugați îndelung, toată ziua să vă gândiți doar la cum să sporiți duhovnicește și să încheiați ziua iarăși cu rugăciune, cu mărturisire de sine în fața lui Dumnezeu, cu pocăință.

Dacă slujesc într-o zi anume, orice Slujbă aș face e pentru mine izvor de teologie și de înțelegere sfântă. Apoi mănânc, mă odihnesc puțin, și încep să scriu, să citesc, să traduc, să mă rog, și asta până nu mai pot de oboseală și mă culc. Dar dacă întreaga zi e pentru studiu și pentru scris, atunci numai asta fac toată ziua și o mare parte a nopții, bucurându-mă din destul de înțelegeri sfinte. Pentru că rugăciunea îndelungă, citirea îndelungă, scrisul îndelung sunt adevărata odihnă și realul concediu al ortodoxului. Și dacă am învăța cu toții acest mod sfânt de viețuire, n-am mai dori nimic altceva, pentru că el ne împlinește cu totul.

Vă doresc la mulți ani, multă putere de slujire și de nevoință, multă bucurie și pace, și Dumnezeu să ne bucure pe toți după marea Sa iubire de oameni! Și să împărtășim mereu din cele ale Sale, pentru ca toți să ne bucurăm de darurile lui Dumnezeu față de noi! Amin.


[1] Începută la 15. 32, în zi de luni, pe 30 august 2021. Soare, 26 de grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/510/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep01.html. [4] Ibidem.

[5] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[6] Cf. https://basilica.ro/de-ce-anul-nou-bisericesc-incepe-la-1-septembrie/.