Predica la 44 de ani [31 octombrie 2021]

Iubiții mei[1],

deși nu m-am obișnuit nici anul acesta în mod deplin cu chipul maturității mele, firele de păr alb din cap și din barbă, care la început mi se păreau ireale, acum mi se par tot mai mult ale mele, pentru că le văd tot timpul. Și în lupta dintre negru și alb, albul câștigă tot mai mult teren, iar firele albe, în comparație cu părul negru de mai înainte, sunt ca lâna subțire, ca borangicul. Pentru că și maturitatea mea se pleacă robust spre bătrânețe, spre albul tot mai alb.

Încep să mă obișnuiesc cu fața bărbatului de acum, cu puterea lui de-a înțelege și de-a lucra, cu mâinile și cu picioarele lui, mai puțin cu kilogramele pe care le am, dar știu că ele fac parte din munca mea. Pentru că scrisul se face la masa de scris, iar cărțile multe se scriu și se editează cu multă răbdare, și ca să fii în stare să traduci și să scrii și să citești la flux continuu e nevoie de multă energie, iar energia care se consumă mai mult sedentar lasă urmări vizibile cu timpul. Și încerc să îmi asum pe fiecare zi greutatea pe care o am, dar și oboseala pe care o port în mine zilnic, văzându-le ca pe veșmintele ce tăinuiesc viața mea interioară. Căci sunt robust la trup, masiv, dar învăluit în veșmintele oboselii, ale ascezei neîntrerupte, fără de care nu aș putea să fiu un slujitor al lui Dumnezeu și un muncitor zilnic în biblioteca teologiei și a culturii. Pentru că atât Preoția, cât și munca de scriitor, de traducător, de editor cer multă forță, multă putere, multă răbdare, multă sănătate. Și trebuie să mănânci și să bei multă sănătate pentru ca să fii sănătos. Trebuie să mănânci cu sufletul și cu trupul tău multă sănătate ca să fii deplin sănătos.

Sunt tot mai organizat mental, tot mai meticulos, tot mai atent la tot felul de detalii pe care le minimalizam altădată. Mi se schimbă tot mai mult gustul pentru oameni și pentru cărți și pentru munca mea. Am apetență tot mai mult pentru simplitate, pentru spunerea imediată a ceea ce am de spus, pentru ajungerea cât mai repede în mijlocul problemelor care mă interesează și pe care le discut. Cărțile trebuie să fie tot mai pline de experiență și de informații ca să le țin lângă mine sau să le duc până la capăt, iar oamenii de care am nevoie sunt cei care nu mă agasează interior, care știu să păstreze distanța de care e nevoie pentru o conversație, pentru un dialog.

Pentru că m-am odihnit în mod regulat, n-am mai avut probleme de sănătate, dar am rămas cu mult în urmă cu planul meu de lucru și de editare și de citire. Odihna mă costă cărți, dar îmi câștigă sănătate. Și sănătatea de care am nevoie e cea care scrie și slujește și se nevoiește zilnic.

În mod vizibil, atât televizorul, cât și onlineul (deși sunt în ele toată ziua), pierd teren în inima mea în comparație cu foaia electronică. Sunt concentrat tot mai mult asupra a ceea ce scriu, a ceea ce public, iar restul e un divertisment înainte de somn. Pentru că am nevoie să mă obosesc cu totul pentru ca să adorm. Dacă oboseala somnului este adusă de scris și de rugăciune și de multul mers, nu mai am nevoie de divertismentul care mă obosește. Dar dacă e nevoie să-mi adorm mintea pentru ca să o odihnesc, atunci o pun în fața lucrurilor mărunte, a divertismentului, a discuțiilor de tot felul, pentru ca ele să mă scoată din priză și să pot dormi. Așa că nu am nevoie de medicamente ca să dorm, ci am nevoie de o oboseală diversificată, produsă de online și de televizor, pentru ca să ies din concentrarea mea zilnică.

Consum mult online și mult TV numai când sunt puțin răcit, întristat de ceva anume, însingurat interior, ispitit de demoni. Pentru că atunci nu pot scrie, nu pot citi, nu pot să mă concentrez la ceea ce vreau eu așa cum vreau eu, fapt pentru care mă arunc în povești diverse, în statistici, în imagini, în interviuri, în ieșiri din problemele mele. Căci dacă aș sta să îmi disec trăirile și enervările, m-aș obosi și mai mult. Dar așa, schimbând direcția, schimbând zona de concentrare, ies din stările mele care mă dezavantajează și mă pot reapuca de munca mea.

Și am nevoie de aceste diversiuni continue în viața mea socială și culturală, de aceste schimbări ale atenției spre diverse zone de interes, pentru ca să nu mă simt niciodată plictisit. Așa se face că nu știu ce înseamnă plictiseala, pentru că îmi găsesc mereu de lucru, atât în interiorul meu, cât și în afara mea. Dacă nu pot scrie sau traduce sau edita, atunci pot picta, pot repara ceva, pot face curățenie, pot face mâncare, pot spăla, mă pot ruga, mă pot plimba, pot discuta cu cineva, mă pot duce la cumpărături, pot vedea un film, un interviu, un documentar sau pur și simplu mă pun undeva și privesc în toate părțile. Pentru că în tot ceea ce fac îmi adun argumente pentru ceea ce scriu, pentru ceea ce predic, pentru lucrurile pe care le discut.

Ieșirile mele din casă sunt din necesitate sau de plăcere. Trebuie să ajung la Biserică, trebuie să mă duc undeva, trebuie să mă întâlnesc cu cineva sau ies pentru că am nevoie de aer și de o eschivă în lupta cu oboseala, cu demonii, cu neputința. Căci, în restul timpului, scriitorul este un învingător continuu al timpului, al timpului pe care îl face operă, pe care îl face neuitare. Dar neuitarea presupune o virare constantă de energie în buzunarul sedentarismului valoric. Stai pe loc și scrii! Stai pe loc cu toate riscurile! Îți asumi toate riscurile, de la oboseală la kilograme în plus, de le epuizare și până la nervi, de la boală la moarte, dar scrii! Și scrisul valoric e cel care costă cât viața omului. Pentru că eu scriu cu toată ființa mea, nu doar cu o parte din ea, și cu toată viața mea.

La 44 de ani e foarte împlinitor pentru mine. Familia mea, slujirea mea, dialogul meu neîntrerupt cu oamenii, biblioteca celor 200 de cărți publicate de mine online, toate cele care urmează și la care lucrez mă fac om deplin. Pentru că pe toate le fac împreună cu Dumnezeu și cu oamenii și înaintea tuturor. Slujitorul lui Dumnezeu, dublat de scriitorul online, nu se poate ascunde de ochii oamenilor! Eu sunt sub ochii dumneavoastră în fiecare clipă. Pe mine mă puteți privi de la depărtare, cu dispreț și de sus, strâmbând din nas, sau mă puteți pune sub lupă, cu prietenie și admirație, căci eu sunt la vedere. Și accept zilnic să fiu la vedere, pentru ca nimeni să nu spună că m-am ascuns, că n-am fost explicit în slujirea și în munca mea și, de aceea, n-a avut pe cine să urmeze. Sau tocmai de aceea nu m-a văzut, și, implicit, nu m-a ajutat în demersul meu, pentru că nu a știut de existența mea.

Motiv pentru care, iată-mă, sunt aici! Sunt la vedere pentru toți! Și sunt la vedere, pentru că eu vreau să fiu urmat de fiecare dintre dumneavoastră în lucrurile mele bune: în credința mea, în slujirea mea, în munca mea, în dăruirea mea continuă, în sinceritatea mea, în oboseala mea, în epuizarea mea pentru împlinirea voii lui Dumnezeu! Vreau să vă văd și pe dumneavoastră arzând și mistuindu-vă zilnic în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor! Pentru că, dacă arzi zilnic în viața ta creștină și te mistui pe fiecare zi pentru lucrurile cele mari și bune ale lui Dumnezeu și care sunt spre folosul oamenilor, atunci aceste lucruri se văd, sunt palpabile. Avem nevoie de părinți creștini, de muncitori capabili, de conducători luminați de Dumnezeu, de oameni de conștiință. Avem nevoie de oameni care propovăduiesc, pictează, cântă, construiesc, slujesc lui Dumnezeu, îi vindecă pe oameni de bolile lor sufletești și trupești, care se dăruie tot timpul. Iar eu îmi găsesc liniștea și împlinirea în astfel de oameni: în cei care îmi dovedesc că fac zilnic voia lui Dumnezeu.

Ascult vorbele, ascult laudele oamenilor, închipuirile lor de sine, dar mă entuziasmez doar de faptele lor bune, doar de faptele lor bune făcute în exces. Căci omul bun nu face binele doar din când în când, ci îl face tot timpul. Și nu îl face să primească premii și ovații, ci pentru că asta e el: o pâine caldă pentru toți.

Sunt din ce în ce mai flatat de naturalețea oamenilor, dar și tot mai obișnuit cu lenea lor socială. Un om care își exprimă aversiunea sau admirația la adresa mea crește în ochii mei deodată, pentru că el face un exces de revelare de sine. În comparație cu cei care nu-mi mormăie niciun cuvânt, ci mă lovesc doar cu grimase sau îmi spun niște însăilări agramate vizavi de ceea ce fac eu, e normal să-l admir pe cel care are curajul să mă înjure sau să își exprime iubirea ce mi-o poartă. Curajoșii de felul ăsta sunt din ce în ce mai rari, pentru că lenea nevorbirii e patroană în lumea noastră.

Însă, sunt din ce în ce mai mari în inima mea cei care au făcut, fac și vor face lucruri concrete pentru mine. Respectul, ajutorul, admirația, iubirea ce mi-o poartă oamenii sunt o îmbrățișare continuă pentru mine. Și sunt din ce în ce mai mari în inima mea pentru că i-am văzut în mod profund prin gesturile lor de prietenie și de iubire. Oamenii se revelează pe ei înșiși când se dăruie, când comunică, când sunt un aport real la viața ta. Chiar dacă nu știu multe date despre ei, eu îi știu în mod fundamental, pentru că îi știu prin iubirea din ei înșiși. Căci ne dovedim umanitatea în fiecare zi prin ceea ce spunem și facem. Pentru că oamenii ne simt și ne cunosc prin modul în care pătrundem în viața lor și prin ceea ce facem în mod real pentru ei.

Vă doresc multă sănătate, pace, bucurie și împlinire în tot ceea ce faceți! Și vă mulțumesc pentru că îmi sunteți aproape și că ne purtăm unii pe alții în rugăciunea și în iubirea noastră! Amin.


[1] Începută la 19. 08, în zi de marți, pe 26 octombrie 2021. Cer senin, 13 grade, vânt de 6 km/ h.

Predică la Duminica a XXII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

dacă îl numim pe bogatul de la Lc. 16, 19 nemilostiv înseamnă că nu bogăția te face nemilostiv, ci tu alegi să fii nemilostiv. Așa după cum alegea să se veselească în fiecare zi în mod strălucit [λαμπρῶς] [Lc. 16, 19, BYZ], deși putea să nu facă caz de averea lui, tot la fel alegea să fie indiferent față de săracul Lazaros care zăcea la ușa lui [Lc. 16, 20, BYZ]. Pentru că, și atunci când ești sărac, poți să fii atent față de oameni sau indiferent față de ei. Fiindcă alegem de fiecare dată ce vrem să facem.

Dacă poziția noastră socială și averea noastră ar fi în ele însele „un păcat”, atunci păcatul nu ar ține de alegerea noastră, ci de lucruri exterioare nouă. Însă păcatul este modul pătimaș în care noi ne raportăm la lucrurile noastre, căci el este alipirea noastră de lucruri.

De aceea, există bogați milostivi și bogați săraci în fapte bune. Cei milostivi dăruie din ale lor, pentru că au conștiința că le-au primit în dar de la Dumnezeu. Și se bucură să dăruie, pentru că se bucură duhovnicește. Însă cei care nu dăruie nimic nimănui, deși ar putea să o facă din destul, nu dăruie nu pentru că nu pot să dăruie, ci pentru că nu vor să dăruie. Căci indiferența noastră față de oameni are în spatele ei hotărârea de a nu ne stresa deloc pentru alții.

Ne vedem de ale noastre, facem abstracție de ceea ce e în jurul nostru: de sărăcia, de boala, de neputința oamenilor, mimăm în mod ipocrit „grija” față de oameni, dar nu facem nimic pentru ei. Și nu facem nimic pentru ceilalți, pentru că nu credem în schimbarea lor, în binele real al oamenilor. Dar mai înainte ca să nu mai credem în schimbarea altora, noi înșine ne-am pierdut încrederea în schimbarea noastră interioară. Căci atunci când nu mai crezi că e „de folos” să îl ajuți pe altul, crezi că „nu e bine” nici să te ajuți pe tine însuți.

Abandonarea ideii de schimbare interioară stă în spatele letargiei noastre interioare. Nu mai vrem să facem lucruri bune pentru alții și nici pentru noi înșine, fapt pentru care stăm tolăniți în „binele” mâncării și al confortului nostru casnic. Muncim doar cât să fim plătiți, nu ne obosim mai mult, nu ne angajăm în a-i ajuta pe alții, ci ne întoarcem acasă, în vizuina noastră, ca să ne roadem proviziile în liniște. Și atât cât ne e „bine”, nu îi lăsăm pe alții să ne strice liniștea. Pentru că modul nostru „strălucitor” în care ne ducem viața e confortul nostru pe care nu îl împărțim cu nimeni.

Iar bogatul din Evanghelia de azi [Lc. 16, 19-31] e nemilostiv, pentru că nu vrea să își strice tabieturile sale. El are petrecerile lui de făcut, pentru că viața, în mintea lui, e totuna cu desfătarea zilnică. Căci banii te fac să ai obiceiuri costisitoare, pe când sărăcia te face să vezi cum arată nevoile reale ale omului. Și omul sărac vrea să aibă strictul necesar, cât să trăiască de pe o zi pe alta, pe când omul bogat nu se uită la bani, ci la „calitatea” vieții lui.

De aceea, bogatul e un consumerist[2] la modă. Unul care cumpără cea mai bună mașină, cea mai bună casă, care își permite luxul în mod continuu. Dar, cel mai adesea, bogații sunt parveniți. Sunt cei care au ajuns bogați prin mijloace frauduloase, tocmai pentru că se săturaseră de sărăcie sau de o viață lipsită de fast. Iar fostul sărac sau fostul om de mijloc al societății, atunci când ajunge să aibă din destul, dacă e mândru în inima lui, îi privește de sus pe cei săraci, pe cei ca el de odinioară, pentru că aceia „nu știu să se descurce”. Căci, în capul lui, cei care nu știu „să se descurce” sunt niște „proști”, fiindcă el pune semnul de egalitate între bogăție și hoție. Și are dreptate! Pentru că nimeni, în mod cinstit, nu ajunge bogat în câțiva ani, decât în mod excepțional. Și cum, la fundamentul stării lui de bine, stau acte ilicite, el nu vrea să împartă cu nimeni bogăția lui oricând anchetabilă, pentru că bogăția lui este un risc asumat.

„Ce, a furat dimpreună cu mine, ca să îi dau și lui Lazaros?! De ce să împart cu alții ceea ce eu am strâns prin multe escrocherii?!! Eu îmi asum pușcăria pe fiecare zi, așa că nu împart cu nimeni!”. Și din punctul lui de vedere, bogatul își apără „starea de bine”, pentru că el crede că ea „va dura la nesfârșit”, deși știe foarte bine că nu va trăi veșnic.

Moartea schimbă peisajul omului! Moartea îți arată ce viață ai dus tu pe pământ! Căci „a fost să moară săracul și să fie dus el de către Îngeri [καὶ ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν Ἀγγέλων] întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]. Și a murit și cel bogat și a fost îngropat” [Lc. 16, 22, BYZ]. Pe cel pe care, anterior, l-am văzut în compania câinilor [Lc. 16, 21, BYZ], acum îl vedem împreună cu Îngerii și cu Sfinții lui Dumnezeu. Dar el și aici, pe pământ, trăia împreună cu Îngerii și cu Sfinții, deși nimeni nu vedea asta! Căci Sfântul Lazaros [Λάζαρος] nu a ajuns „din greșeală” în sânul Sfântului Patriarh Avraam, adică în Împărăția lui Dumnezeu, ci pentru că și-a răbdat sărăcia și boala în credința în Dumnezeu.

Și dacă stai să privești viața noastră din perspectiva veșniciei, atunci înțelegi că nici sărăcia și nici bogăția nu te fac impropriu Împărăției lui Dumnezeu, ci te face impropriu ei modul în care tu alegi să te raportezi la sărăcie și la bogăție. Căci dacă consideri sărăcia „un blestem” și bogăția „o binecuvântare”, atunci greșești, pentru că și în sărăcie și în bogăție te poți umple de slava lui Dumnezeu și poți moșteni Împărăția Lui. După cum, indiferent dacă ești sănătos sau bolnav, mântuirea nu stă în calitatea vieții tale, ci în sfințenia ei. Căci tu te poți mântui și dacă n-ai o mână sau un rinichi, după cum te poți mântui dacă ești sănătos toată viața ta. Te poți mântui într-o viață de 10 ani, murind ca un copil sfânt, după cum te poți mântui și în una de 100 de ani, murind ca un bătrân sfânt. Căci ne mântuie viața noastră cu Dumnezeu, curăția și sfințenia ei, și nu durata vieții noastre.

Bogatul cel nemilostiv a ajuns în Iad, „fiind în chinuri [ὑπάρχων ἐν βασάνοις]” [Lc. 16, 23, BYZ]! Veselia lui cea strălucită, luxoasă, zilnică, indiferentă la nevoile altora, a câștigat un Iad veșnic. Calea ultrapublicitată a consumerismului egoist l-a aruncat în Iad! Pentru că averea numai pentru tine te duce acolo, în Iad. Averea care se face masă pentru mulți, carte pentru mulți, luminare pentru mulți, e o avere euharistică. E o avere care se împarte, care bucură, care veselește pe oameni, pentru că îi ajută în calea mântuirii lor. Dar când nu dărui zilnic din ale tale, nu primești Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că ea este comuniune, e bucurie, e iubire față de oameni, e curăție, e pace, e sfințenie. Și când nu te sfințești în viața ta, indiferent dacă ești bogat sau sărac, sănătos sau bolnav, tânăr sau bătrân, viața ta coboară în Iad. Căci drumul spre Iad este drumul care neagă sfințenia, care neagă viața veșnică împreună cu Dumnezeu și cu toți Îngerii și Sfinții Lui.

Sufletul bogatului nemilostiv e conștient după moarte, știe cine este și ce-a făcut aici, în această viață, și este în chinurile Iadului [Lc. 16, 24-30, BYZ]. Și acolo, în Iad, el trăiește aceeași stare de egoism, de închidere în sine. Sfântul Avraam e glasul adevărului în discuția sa cu cel lipsit de sfințenie. Pentru că Sfântul Patriarh Avraam ne spune că viața noastră religioasă, cea în ascultare de Dumnezeu și de Sfinții Lui, ne face să moștenim Împărăția lui Dumnezeu [Lc. 16, 29, 31, BYZ].

Cu alte cuvinte, bogatul petrecea toată ziua pentru că nu dorea să meargă la templu, nu dorea să audă voia lui Dumnezeu. El petrecea împotriva voii lui Dumnezeu. Lucru pe care îl facem și noi astăzi, din plin! În loc să venim la Biserică și să facem fapte bune, mântuitoare pentru noi și pentru alții, noi alegem să petrecem egoist. Pentru că pofta noastră de viață ne face să ne scăldăm în „binele” momentului. În acest „bine” pe care vrem să îl sorbim cu totul, socotindu-l „singurul nostru bine”, ca și când n-am avea un suflet nemuritor și n-am trăi ca oameni transfigurați, după învierea cea de obște, pentru veșnicie. Dar pentru că nu avem credință în Dumnezeu, pentru că nu avem perspectiva reală a veșniciei, noi ne înecăm în Iad, în Iadul cel veșnic, când Dumnezeu ne cheamă la veșnica bucurie împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Teologia și viața Bisericii, așadar, sunt fundamentale pentru viața noastră de aici și pentru cea veșnică, iubiții mei! Pentru că de acestea ține mântuirea noastră. Cine este Dumnezeu și ce vrea Dumnezeu de la noi, adică teologia Bisericii, trebuie trăită în viața Bisericii. Căci viața și slujirea Bisericii sunt formate de teologia Bisericii. De aici lupta continuă a Sfinților lui Dumnezeu pentru corectitudinea credinței, a vieții și a slujirii Bisericii. Căci ne mântuim numai crezând în dreapta credință a Bisericii și trăind ca oameni Sfinți și slujindu-I cu sfințenie lui Dumnezeu. Așadar, nu e de ajuns numai să crezi în Dumnezeu, ci trebuie să trăiești în mod sfânt împreună cu Dumnezeu în Biserica Sa. Căci teologia cea sfântă a lui Dumnezeu ne umple de viață sfântă și de slujire sfântă, adică ne împlinește cu totul pentru veșnicie.

Sfântul Lazaros a trăit teologic între câini, fiind bolnav și plin de răni, pe când bogatul nemilostiv a trăit neteologic în huzurul său. Chinurile cele multe ale bolnavului și sărăcia sa extremă nu l-au făcut necredincios, nu l-au dus la disperare. Săracul cel credincios nu L-a hulit pe Dumnezeu și nici nu s-a sinucis. Însă bogatul cel necredincios și indiferent s-a sinucis sufletește în mijlocul vieții sale prospere, pentru că a trăit numai pentru sine și nu și pentru alții. Lucru care se petrece cu fiecare dintre noi, când ne facem surzi și muți și betegi la problemele din jurul nostru.

Da, nu putem să rezolvăm toate problemele nesfârșite ale oamenilor! Și Dumnezeu știe acest lucru, și El știe că nu putem! Căci Dumnezeu nu ne cere să eradicăm sărăcia, boala, neputința, inconfortul tuturor, ci să nu fim nepăsători față de nevoile oamenilor. Pentru că una e să vezi și să compătimești cu cei în suferință și alta e să treci ca tancul pe lângă lacrimile oamenilor. Și lipsa durerii, a faptei celei mai mici, a cuvântului bun, de mângâiere, sunt cele care ne dezumanizează, sunt cele care ne aruncă în Iad, pentru că nu ne pasă de ceilalți.

Pe calea sfințeniei lor, Sfinții lui Dumnezeu primesc multe harisme dumnezeiești. Unii primesc harisma de a face minuni, de a-i vindeca pe oameni de bolile lor, pe când alții primesc harisma de a-i povățui pe oameni cu adevărat, de a-i învăța teologia lui Dumnezeu și viața cea sfântă. Și avem nevoie atât de vindecarea trupului, cât și de vindecarea sufletului. Dar, mai cu seamă, avem nevoie de vindecarea cea dumnezeiască a sufletului nostru, adică de știința dumnezeiască de a ne curăți de patimi și de a ne sfinți continuu.

De aceea, dacă mulți aleargă la Sfinți pentru vindecarea lor de diverse boli, eu alerg la Sfinți pentru teologia lor cea dumnezeiască. Pentru că aceasta, teologia lor, e sănătatea și viața noastră cea veșnică. Și la ea ne îndeamnă Dumnezeu să alergăm, atunci când ne spune că trebuie să ascultăm de Sfinții Lui [Lc. 16, 29, BYZ]. Experiența lor sfântă, care i-a îndumnezeit pe ei, e cea de care avem nevoie. Pentru că teologia și experiența lor trebuie să le sădim în viața noastră ca să fie și ale noastre.

Marea revoluție a vieții mele, marea schimbare a mea s-a produs când Dumnezeu și Sfinții Lui și Îngerii Lui au intrat în viața mea. Fiecare carte teologică citită și fiecare Slujbă și rugăciune a Bisericii m-au schimbat în mod fundamental. Pentru că eu am căutat, caut și voi căuta mereu voia lui Dumnezeu cu oamenii și cum se realizează schimbarea continuă a omului, adică sfințirea lui. Căci teologia lui Dumnezeu e cea care îl sfințește continuu pe om, dacă omul o acceptă în mod deplin și o lucrează zilnic în viața lui.

În mod binecuvântat, anul acesta ziua mea de naștere a căzut duminica, în această duminică ultimă a lui octombrie, pentru că astăzi, pe 31 octombrie 2021, am împlinit vârsta de 44 de ani. Și nu m-aș fi simțit împlinit astăzi, la 44 de ani, dacă Dumnezeu nu ar fi fost prezența continuă a vieții mele. Căci El, Dumnezeul mântuirii noastre, este împlinirea reală a vieții noastre, fără de Care nu putem face nimic esențial în viața noastră.

Multă sănătate și pace tuturor! Și Dumnezeu să ne bucure pe toți cu iubirea Sa cea nețărmurită! Amin.


[1] Începută la 7. 03, în zi de luni, pe 25 octombrie 2021. Cer senin, 4 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Consumerism.

Arghezi. Poezia nupțială [3]

În această țară minunată, omul e stăpân și un mic dumnezeu (microteos), așezat de Dumnezeu în această ipostază:

Ascultă: râurile-i trec prin mine
Le auzi tu destul de bine?
Ascultă: grăiește cucuruzul.
Pricepi creșterea lui cu auzul?
Uite-n livadă stupii,
Uite-n vifore lupii,
Uite cerbii,
Uite firul ierbii.
Vezi
Herghelii, stoluri, turme, cirezi?
Toate ale mele sunt și de mine țin,
Tot ce nu-i al meu și e strein.
Din perinile munților, la râul lat,
Dumnezeu și-a așternut pat
Și s-a culcat.

Aceste versuri parafrazează Ps. 49, 10-11: „Că ale Mele sunt toate fiarele crângului, dobitoacele în munți și boii. Cunoscut-am toate păsările cerului și frumusețea câmpului cu Mine este”[1]. Versete care, transcrise în poezie de Sfântul Dosoftei (variantă cunoscută neîndoielnic de Arghezi), sună astfel: „Hiara codrilor cea multă/ Toată de Mine ascultă./ Am și dobitoace multe,/ Și de zimbri-am cirezi multe,/ Păsări încă am în cârduri,/ De se țin de hrană-n câmpuri. Am și țarine destule /…/ Că-Mi este lumea pre mână/ Cu de tot cu de ce-i plină” (Ps. 49, 45-56).

Și revenim mereu la aceeași temă a bibliei cosmice: „Ascultă: râurile-i trec prin mine/ Le auzi tu destul de bine?/ Ascultă: grăiește cucuruzul./ Pricepi creșterea lui cu auzul?” etc. Toate elementele creației sunt și instrumente de cunoaștere, litere sau pagini din cartea vastă a universului.

Mai mari sau mai mici, domestice sau sălbatice, creaturile pământului sunt destinate a fi subiect de contemplație și o lectură neîncetată pentru om: „Uite-n livadă stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii,/ Uite firul ierbii”.

Din păcate, investigației științifice oamenii i-au dat, mai ales în epoca modernă, un sens strict utilitarist, încât scopul oricărei cunoașteri constă doar în exploatarea resurselor naturale și urmărirea profitul imediat.

Pe filon biblic și patristic, însă, poeții înțeleg altceva prin cunoașterea naturală: revelarea semnificațiilor de adâncime ale tuturor celor create, înțelegerea simbolismului cosmic în sens mistic, dezvăluirea unor realități spirituale profunde ale ființei umane, care învață mereu și mereu să se privească în oglinda creației cosmice pentru a vedea reflectarea chipului de stăpân al ei, conform ontologiei sale, pe care a insistat anterior și Eminescu, atribuind pădurii (ca microcosmos) calități dialogice: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult; // În al umbrei întuneric/ Te asemăn cu un prinț,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți; // Și prin vuietul de valuri,/ Prin mișcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi”, încât „Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”.

În contemplarea naturii, omul caută reflectarea chipului său originar, de împărat al creației și locuitor al Raiului, caută să-și redobândească starea edenică, existența în har, fericită și veșnică, înălțându-se cu mintea la Creator, la Cel ce este izvorul existenței sale și al întregii creații.

Pe urmele psalmului amintit anterior, Arghezi scrie, deci: „Herghelii, stoluri, turme, cirezi?/ Toate ale mele sunt și de mine țin,/ Tot ce nu-i al meu și e strein”. Prin „herghelii, stoluri, turme, cirezi” înțelege mulțimea făpturilor (animale și păsări, domestice și sălbatice), într-o exprimare simbolică și perifrastică, rezumativă, după cum și expresivitatea biblică reducea o realitate vastă la chintesența ei: „Că ale Mele sunt toate fiarele crângului, dobitoacele în munți și boii. Cunoscut-am toate păsările cerului și frumusețea câmpului cu Mine este”.

Poetul știe ale Cui sunt toate, de aceea el spune, ca om și împărat al creației: „Toate ale mele sunt și de mine țin,/ Tot ce nu-i al meu și e strein”. Toate sunt ale lui, pe care i le-a dat Dumnezeu. „Tot ce nu-i al meu și e strein” – pentru că nu omul, ci Dumnezeu a creat totul –, devine al omului prin harul lui Dumnezeu.

„Din perinile munților, la râul lat,/ Dumnezeu și-a așternut pat/ Și s-a culcat”, lăsându-l pe om moștenitor și econom al creației Sale. Iar Dumnezeu „s-a culcat” nu în sensul teologiei protestante, al „retragerii Lui în transcendență” – toată opera lui Arghezi infirmă această teză teologică – ci în sensul odihnirii Lui în mijlocul creației Sale sau în sensul în care El îi acordă omului vremea/ răgazul de a se arăta un chivernisitor destoinic al creației și un moștenitor vrednic. Nu fără a fi atent și implicat în viața oamenilor. Dimpotrivă, precizând că Dumnezeu are pat pe „perinile munților, la râul lat”, Arghezi Îl situează undeva foarte aproape, atât din punct de vedere locativ, cât și psihologic și duhovnicesc. E într-un loc pe care poetul îl cunoaște, accesibil, el Îl și vede dormind acolo. Nu se simte nici părăsit de Dumnezeu, dar nici stăpân discreționar al pământului…

De aceea spuneam că Arghezi, în aceste poeme, este în ipostaza unui nou Adam, care îi prezintă Evei lui paradisul său, nu numai printr-o simplă indicare, ci cuprinzând toată bogăția înțelegerilor lui, survenite în urma contemplărilor și reflecțiilor asupra sensului existenței universale.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Iezechiil, cap. 28, 1-14, cf. LXX

1. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

2. „Iar tu, fiule al omului, zi stăpânitorului Tirosului[1]/ Tirului! «Acestea zice Domnul: <Pentru că a fost înălțată inima ta [ἀνθ᾽ ὧν ὑψώθη σου ἡ καρδία] și ai zis: „Dumnezeu sunt eu [Θεός εἰμι ἐγώ] [și în] locașul lui Dumnezeu am locuit în inima mării [κατοικίαν Θεοῦ κατῴκηκα ἐν καρδίᾳ θαλάσσης]”, [Eu îți zic ție:] Dar tu ești om și nu Dumnezeu [σὺ δὲ εἶ ἄνθρωπος καὶ οὐ Θεὸς] și ți-ai dat inima ta ca inima lui Dumnezeu [καὶ ἔδωκας τὴν καρδίαν σου ὡς καρδίαν Θεοῦ][2].

3. Oare ești tu mai înțelept [decât] Daniil[3]? [Oare] nu cei înțelepți te-au învățat pe tine [cu] știința lor?

4. Oare cu știința ta sau cu mintea ta ți-ai făcut ție însuți putere și aur și argint în vistieriile tale?

5. [Oare] cu știința ta cea multă și [cu] comerțul tău ai înmulțit puterea ta? A fost înălțată inima ta cu puterea ta?>».

6. Pentru aceasta, acestea zice Domnul: «Fiindcă ți-ai dat inima ta ca inima lui Dumnezeu[4],

7. pentru aceasta, iată, Eu îi aduc împotriva ta pe răufăcătorii cei străini dintre neamuri și [ei] își vor goli săbiile lor asupra ta și asupra frumuseții științei tale și vor împrăștia frumusețea ta spre pieire [καὶ στρώσουσιν τὸ κάλλος σου εἰς ἀπώλειαν]!

8. Și te vor coborî pe tine [καὶ καταβιβάσουσίν σε] și vei muri [cu] moarta răniților în inima mării [καὶ ἀποθανῇ θανάτῳ τραυματιῶν ἐν καρδίᾳ θαλάσσης].

9. [Iar atunci, oare,] nu zicând, vei zice: <Dumnezeu sunt eu>, înaintea celor care te ucid pe tine? Dar tu ești om și nu Dumnezeu! [Și] în mulțimea

10. celor netăiați împrejur vei pieri, în mâinile celor străini, că[ci] Eu am grăit [aceasta]»”, zice Domnul.

11. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

12. „Fiule al omului, ia plângere[5] asupra stăpânitorului Tirosului și zi-i lui! «Acestea zice Domnul, Domnul: <Tu [ești] pecetea asemănării [σὺ ἀποσφράγισμα ὁμοιώσεως] și cununa frumuseții [καὶ στέφανος κάλλους].

13. În[tru] desfătarea Paradisului lui Dumnezeu ai fost născut [ἐν τῇ τρυφῇ τοῦ Παραδείσου τοῦ Θεοῦ ἐγενήθης] [și cu] toată piatra cea bună te-ai legat [πᾶν λίθον χρηστὸν ἐνδέδεσαι]: [cu] sardiu și [cu] topaz și [cu] smarald și [cu] antrax[6] și [cu] safir și [cu] jasp și [cu] argint și [cu] aur și [cu] liguria[7] [λιγύριον] și [cu] agat și [cu] ametist și [cu] crisolit și [cu] beril și [cu] onix. Și de aur ai umplut vistieriile tale și hambarele tale din[tru] tine, din care zi ai fost tu zidit.

14. Cu Heruv te-am pus pe tine în muntele cel sfânt al lui Dumnezeu [μετὰ τοῦ Χερουβ ἔθηκά σε ἐν ὄρει ἁγίῳ Θεοῦ], [căci] ai fost născut în mijlocul pietrelor celor de foc [ἐγενήθης ἐν μέσῳ λίθων πυρίνων].


[1] De la forma de N. sg. Τύρος.

[2] Și ai crezut în inima ta că ești „Dumnezeu”, când tu ești un om păcătos și hulitor.

[3] Sfântul Profet Daniil.

[4] Fiindcă te-ai crezut „Dumnezeu”.

[5] Începe să-l jelești pe acesta! Începe să plângi pentru el!

[6] Piatră prețioasă de culoare roșu intens, cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ἄνθραξ.

[7] Piatră de Liguria, care e o gresie folosită și azi în construcții.

Arghezi. Poezia nupțială [2]

În altă poezie, cu titlul Haide, Arghezi o invită la o plimbare cu barca pe lac, printre „nuferi și stele”, ca odinioară Eminescu în poezia Lacul. Și tot ca în poezia lui Eminescu – romantismul persistă, la Arghezi, ca stare interioară, ca manifestare eternă a sufletului îndrăgostit – aventura se prelungește, în intenția poetului (pentru că ambele poeme exprimă un deziderat), dincolo de experiența imediată, extinzându-se spre explorarea nemărginitului cosmic, a „nevăzutului și neștiutului”:

Dacă ochilor tăi le-ar plăcea
Nevăzutul și neștiutul, ai putea
Veni la mine, parcă,
Și te-ai lăsa primejdiei din barcă.

Și nu te-ai mai gândi la nimic,
Nici la petecul tău de viață mic.
Nămolurile tainelor toate
Zac în mine răsturnate.
Luntrea târâtă de ele
Se lovește de nuferi și stele.

Experiența vagabondajului sentimental, plutind pe apele fericirii, o invocase anterior Eminescu, incluzând termenii sugestivi ai evaziunii în eternitate, lăsând în urmă universul terestru: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă. /…/ Să sărim în luntrea mică,/ Îngânați de glas de ape,/ Și să scap din mână cârma,/ Și lopețile să-mi scape; // Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune – / Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasa apă sune!” (Lacul).

Aidoma, în versurile lui Arghezi, poetul este cel care o cheamă la a traversa granițele realității imediate, la a păși dincolo de „petecul tău de viață mic”, dacă femeia are apetență pentru orizonturi spirituale lărgite: „dacă ochilor tăi le-ar plăcea/ Nevăzutul și neștiutul”. El este cel care o inițiază în tainele experiențelor de esență superioară: „Nămolurile tainelor toate/ Zac în mine răsturnate” și ele direcționează barca printre „nuferi și stele”, plutind deopotrivă pe apă și în cer. Așa cum, la Eminescu, barca ar fi continuat să plutească fiind condusă de „farmec”, nu de cârmă și lopeți. „Farmecul” și „tainele” sunt curenții care conduc barca, în ambele cazuri.

Ceea ce începe ca o promenadă romantică a unei perechi de îndrăgostiți se transformă în aventură a spiritului, dincolo de frontierele lumii empirice, pentru că nici Eminescu și nici Arghezi nu sunt legați de universul terestru, ci căutători neliniștiți ai căilor de evadare spre Absolut și Veșnicie.

Depășirea granițelor imediate e sugerată de Arghezi prin metafora țării imaginare, al cărei simbolism paradisiac e evident:

Într-o limbă barbară
Ți-aș spune povești dintr-o țară.
Vorbele, ca o țărână
Din șesurile ei ți le-aș presăra pe mână,
Și-n lacrimi se vor trezi
Apele țării dinspre miazăzi.

Cuvintele sunt o „limbă barbară”, primară, ca sens al regresiunii spre timpurile originare. „Vorbele” sunt „ca o țărână/ Din șesurile ei”, din șesurile acestei țări primordiale, care e Raiul. În Biblie, Dumnezeu a sădit Edemul „către răsărituri”[1], iar aici Arghezi vorbește despre țara „dinspre miazăzi”, indicând aceeași semnificație, de țară a luminii, și nu doar a luminii ecuatoriale, puternice, persistente, ci a luminii eterne, neînserate: „Și-n lacrimi se vor trezi/ Apele țării dinspre miazăzi”. În lacrimi de fericire, pentru că, acolo, apele sunt în consonanță cu sufletul, iar sufletul este curat și transparent, armonizându-și natura paradisiacă.

Baudelaire se exprimase întrucâtva asemănător, îmbinând exotismul cu semnificațiile paradisiace: „Mon enfant, ma sœur,/ Songe à la douceur/ D’aller là-bas, vivre ensemble!/ Aimer à loisir,/ Aimer et mourir/ Au pays qui te ressemble! /…/ Tout y parlerait/ À l’âme en secret/ Sa douce langue natale”[2]. După cum observam și altădată[3], adresarea „Mon enfant, ma sœur” e inspirată din Cântarea cântărilor – la care face referire directă și Arghezi, în altă poezie din acest ciclu, intitulată Mireasa („Te voi strecura ca dintr-o plasă,/ Dând foile și umbra la o parte,/ Cum ai făcut și tu în carte,/ Mireasă!”).


[1] „Domnul Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [ἐφύτευσεν Κύριος ὁ Θεὸς Παράδεισον ἐν Εδεμ], către răsărituri [κατὰ ἀνατολὰς]”, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/11/01/predica-la-duminica-a-xxii-a-dupa-cincizecime-2019/.

[2] Cf. https://www.poetica.fr/poeme-447/charles-baudelaire-invitation-au-voyage/.

[3] În articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/08/cantarea-cantarilor-si-poezia-moderna/.

Predică la cei doi Sfinți Dimitrios [26-27 octombrie 2021]

Iubiții mei[1],

măreția libertății se vede cel mai bine în viețile Sfinților. Pentru că Sfinții și-au ales viața cu Dumnezeu și s-au împlinit în mod deplin în relația cu El. Nimeni nu i-a forțat să devină Sfinți, dar ei și-au ales pe fiecare zi calea sfințeniei. Și pentru că în mod cu totul liber au trăit libertatea sfințeniei, au trăit relația cu Dumnezeu ca pe o continuă eliberare a lor de tot păcatul, Sfinții sunt monumentele capitale ale libertății umane.

Căci toate din jurul nostru ne trag în jos, vor să ne lipească de pământ, vor să ne distragă atenția. Viața noastră socială, serviciul nostru, familia noastră, averea noastră, tabieturile noastre vor să ne facă lacși, telurici, cu totul pătimași și să nu mai avem în noi râvna mântuirii, a nevoinței, a curățirii noastre de patimi. Tocmai de aceea, când alegi în fiecare zi viața cu Dumnezeu, adică nevoința continuă, în locul vieții la întâmplare, atunci îți trăiești cel mai bine libertatea ta. Pentru că, deși ai libertatea să faci ceea ce-ți dorești, tu alegi să faci ceea ce te personalizează, ceea ce te sfințește, ceea ce te mântuie. Și ca să te mântui, tu Îl alegi pe Cel care ne mântuie pe noi prin slava Lui, pe Dumnezeul mântuirii noastre, fără de Care noi nu putem face nimic mântuitor în viața noastră.

Însă, mântuirea noastră nu e „o realitate finală”, pe care o primim „după moarte”, ca pe „o recompensă” din partea lui Dumnezeu, ci e o realitate ontologică actuală! Pentru că mântuirea noastră este continua noastră curățire, luminare și sfințire ontologică, interioară, pe care o trăim în relația noastră cu Dumnezeu. Ea a început odată cu Botezul nostru sacramental, primit în pruncie, în Biserica lui Dumnezeu, și va continua veșnic în ființa noastră, pentru că mântuirea e totuna cu îndumnezeirea persoanei noastre. Și cine se îndumnezeiește zilnic în mod conștient, în mod simțit în ființa lui, trăind prezența și lucrarea slavei lui Dumnezeu în el însuși, acela înțelege în mod pragmatic teologia îndumnezeirii și îi iubește mult pe Sfinții lui Dumnezeu.

Căci dacă te îndumnezeiești pe fiecare zi, atunci înțelegi cum apar Sfintele Moaște în viața Bisericii: ca rezultatul preaminunat al conlucrării dintre voința lui Dumnezeu și voința Sfinților Lui. Sfintele Moaște, aceste veritabile bijuterii ontologice, apar în marea și preasfânta relație dintre Dumnezeu și Sfinții Lui. Pentru că Sfinții, dimpreună cu Dumnezeu, se sfințesc pe fiecare zi și lasă în urma lor nu hoituri, ci trupuri sfințite, care au fost sfințite de slava lui Dumnezeu în anii vieții lor. Și tocmai de aceea, cine se sfințește în mod real, acela cinstește Sfintele Moaște ale Sfinților cu multă evlavie, pentru că el știe de ce eforturi umane, dar și de ce măreție de har e nevoie pentru a te sfinți pe fiecare zi.

Cine se sfințește zilnic privește spre Sfinții lui Dumnezeu ca spre prietenii Lui cei adevărați și ca spre împreună-locuitorii cu el în Împărăția lui Dumnezeu. Cine se sfințește zilnic știe ce înseamnă să fie liber, cu adevărat liber: a trăi în slava lui Dumnezeu în fiecare clipă. Pentru că numai împreună cu El simți pe fiecare zi slava Lui în tine însuți, dar și în Sfintele Cărți, în Sfintele Icoane, în Sfintele Moaște și în toate Bisericile Lui și în toată lumea Sa, căci El e cu noi pretutindeni.

Miercurea trecută, pe 20 octombrie 2021, la 12 ani de la adormirea sa, au fost scoase din mormânt Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Iosif Vatopedinul[2]. Cei care le-au scos din mormânt știau cine este[3], știau că el e Sfântul lui Dumnezeu, de aceea au venit în mod liturgic la mormântul său și le-au scos din pământ cu bucurie sfântă. Cel care ne-a zâmbit și de dincolo de moarte, Sfântul Iosif, nu ne-a lăsat Moaște întregi, dar cei care i-au privit capul și oasele lui cele sfinte, le-au privit ca pe oase pline de slava lui Dumnezeu, ca pe Sfinte Moaște, pentru că asta și sunt: trupul sfânt al Sfântului Iosif. Dar ca să simți slava Lui în Sfintele Moaște ale Sfinților trebuie să o ai în tine însuți, iar ca să o ai în tine, trebuie ca și tu să mergi pe aceeași cale, pe calea îndumnezeirii.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrios [Δημήτριος], cel din Tessalonic, a fost martirizat în închisoare prin străpungerea sa cu lăncile[4]. Trupul său a fost disprețuit de către ucigașii săi, dar niște bărbați duhovnicești [religiosi viri] au venit noaptea și l-au îngropat cu evlavie[5]. Pentru că ei au văzut în trupul lui Sfintele Moaște ale Bisericii, adică o comoară duhovnicească și nu „un simplu cadavru”.

Însă cei care văd „cadavre” în Sfintele Moaște ale Sfinților neagă evidențele. Pentru că un cadavru miroase urât, după cum miroase și o mumie, oricât de mult le-am parfuma pe amândouă. Iar trupurile morților nu fac minuni, pe când trupurile Sfinților, pe care noi le numim Sfinte Moaște, fac minuni și ne umplu de har și de multă pace și de multă sănătate, pentru că ele sunt casele raționale ale lui Dumnezeu. Ele sunt trupurile sfinte ale Sfinților lui Dumnezeu, care sunt pline de slava lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a locuit și locuiește în Sfinții Lui prin slava Sa.

Și de aceea am subliniat mai înainte, că mântuirea nu este o realitate primită de Sfinți post-mortem, ci aici, în timpul vieții lor bisericești. Pentru că El ne umple de slava Lui în fiecare clipă, iar Sfintele Moaște sunt autentificarea vieții lor celei sfinte. Sfintele Moaște ne mărturisesc cu putere despre cine sunt cei din fața noastră. Căci dacă ar fi fost niște păcătoși notorii, trupurile lor ar fi mirosit în mod scârbos. Dar Sfintele Moaște ale Sfinților, după sute și mii de ani, rămânând aceleași și făcând minuni în continuu, ne vestesc despre viața sfântă a Sfinților Lui, despre faptul că sfințenia e netrecătoare, e neperisabilă.

Din 26 octombrie 306, din ziua în care Sfântul Dimitrios a fost martirizat la vârsta de 36 de ani[6], și până azi sunt 1.715 ani. A trăit 36 de ani, dar Sfintele lui Moaște sunt nestricate de 1.715 ani.  Și ele sunt puse spre cinstire într-o Biserică impozantă din Tessalonic închinată lui[7]. Dar nu numai că sunt nestricate, dar sunt și izvorâtoare de mir. Iar după praznicul său, la câteva zile, se face o Slujbă specială în care se scoate din racla sa mirul cel minunat izvorât din Sfintele Moaște și se împarte credincioșilor[8].

În cuvântul său din acest an către pelerini, Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel Ciobotea, a afirmat faptul că Sfântul Cuvios Dimitrii Basarbovskii [Димитрий Басарбовский][9] este „vlah (român) de neam și a trăit în veacul al XIII-­lea, în timpul Imperiului de la Târnovo (1185-1396)”[10]. În cuvântul său de anul acesta nu ne-a spus sursa citată. Dar în introducerea sa la o carte închinată Sfântului, publicată în 2013, ne-a spus că a citat Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Iași, 2007, p. 252-256[11].

Nu am la îndemână ediția din 2007. Însă, în ediția din 1994 a cărții[12],  Părintele Păcurariu afirmă faptul că Sfântul Dimitrii „era «valah» de neam”[13]. Și trebuie să îl credem „pe cuvânt”, pentru că nu ne oferă nicio sursă pentru afirmațiile sale. La finalul cărții, drept bibliografie, ne indică Teofil Ionescu, Sfântul Dimitrie cel Nou, București, 1926; Vasile Vasilache, Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov, București, 1941, 31 p.; Chesarie Gheorghiescu, Sfântul Dimitrie cel Nou în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, p. 272-280[14].

Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrii au fost scoase din apa Lomului și au fost cinstite aproape 500 de ani în Bulgaria[15]. Iar din iulie 1774[16] și până azi, adică de 247 de ani, Sfintele sale Moaște sunt la București și lor putem să ne închinăm cu cuviință dumnezeiască. Pentru că Sfinții sunt vii în Împărăția lui Dumnezeu și, prin Sfintele lor Moaște, ne umplu pe noi de viața lor și de rugăciunea lor pentru mântuirea noastră. Iar cine nu este în comuniune cu Sfinții Lui, nu e nici cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e mereu cu Sfinții și cu Îngerii Lui.

Alături de Sfântul Cuvios Dimitrii, anul acesta, pe Colina bucuriei, ne așteaptă și un fragment din Sfintele Moaște ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, cel cu Sfinte Moaște întregi, Românul. Iacob e numele său de familie și s-a născut în 23 iulie 1913 în satul Horodiștea, comuna Păltiniș, din județul Botoșani. Și care, în numai 47 de ani  – pentru că a adormit pe 5 august 1960 în pustia Hozeva din Palestina –, și-a sfințit viața sa[17]. Anul acesta s-au împlinit 108 ani de la nașterea Sfântului Ioan Iacob și 61 de ani de la adormirea sa. Și a fost canonizat în 1992 de Biserica noastră, adică la 32 de ani de la adormirea sa[18] și la 12 ani de la aflarea Sfintelor sale Moaște, lucru petrecut pe 8 august 1980[19].

Însă Sfinții lui Dumnezeu, că sunt canonizați mai devreme sau mai târziu, nu se devalorizează niciodată, pentru că ei sunt pentru veșnicie cu Dumnezeu. Dar noi, cei care avem nevoie de ajutorul lor în mod constant, ne privăm de el, dacă ei nu sunt canonizați și cinstiți în mod bucuros în Biserica lui Dumnezeu. Pentru că un Sfânt din secolul al 3-lea și un altul din secolul al 13-lea, iată, ne bucură mult în aceste două zile Sfinte! Ei, prin numele lor și prin viețile lor și prin minunile lor și prin Sfintele lor Moaște sunt o mare bucurie pentru mulți oameni.

La Tessalonichi [Θεσσαλονίκη][20] și la București oamenii vin în pelerinaj la Sfintele lor Moaște. Anul acesta, la București, pelerinajul a început în dimineața zilei de 21 octombrie 2021[21]. Aveți aici imagini de anul trecut de la pelerinajul la Sfântul Dimitrios[22]. Unde, ca și la noi, oamenii stau la rând ca să se închine la Sfintele Moaște. Iar acolo, ca și aici, sunt trăite multe minuni de către cei credincioși, care vin cu bucurie și le mărturisesc și altora. Pentru că a mărturisi minunile Sfinților este o mulțumire și un act de recunoștință al nostru față de ei, dar și de întărire a celor credincioși. Căci aud și ei minunile Sfinților Lui și se întăresc în credința lor prin mărturia noastră.

Așadar, iubiții mei, amândoi Sfinții pomeniți în aceste două zile sfinte ne învață că doar viața cu Dumnezeu ne împlinește și ne bucură veșnic. Sfintele lor Moaște sunt de sute de ani în Biserică și ne sprijină pe noi în nevoile noastre, pentru că sfințenia nu se perimează niciodată. Pentru că ei, Sfinții Lui, sunt în Împărăția Sa și, prin Sfintele lor Moaște, ei ne dăruie din viața lor cea veșnică.

De aceea, a păstra pomenirea lor peste veacuri este datoria noastră fundamentală față de ei. Căci noi avem nevoie să învățăm continuu de la Sfinții lui Dumnezeu și să le cerem ajutorul în toate nevoile noastre. Și dacă citim și învățăm continuu de la Sfinți cum arată viața cu Dumnezeu, ne vom odihni împreună cu ei în Împărăția lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor, multă putere de slujire și de muncă, și Dumnezeu să ne bucure pe toți pentru rugăciunile Sfinților Săi! Amin.


[1] Începută la 14. 03, în zi de duminică, pe 24 octombrie 2021. Soare, 13 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://basilica.ro/athos-osemintele-parintelui-iosif-vatopedinul-au-fost-dezgropate-video/.

[3] A se vedea: https://basilica.ro/100-de-ani-de-la-nasterea-parintelui-iosif-vatopedinul-si-12-ani-de-la-moartea-sa-zambetul-din-vesnicie/.

[4] Cf. PL 129, col. 717A, apud Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 16), Teologie pentru azi, București, 2020, p. 292-293.

[5] PL 129, col. 717B, apud Idem, p. 293.

[6] Cf.  Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 17), Teologie pentru azi, București, 2021, p. 140.

[7] Aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Hagios_Demetrios.

[8] A se vedea Slujba aici: https://www.johnsanidopoulos.com/2014/11/the-service-of-holy-myrrh-of-saint.html.

[9] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Димитрий_Басарбовский.

[10] Cf. [PFP Prof. Acad. Dr. Daniel Ciobotea], Cuvânt către pelerini (2021). Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou și Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, prieteni ai lui Hristos și aducători de vindecare sufletească și trupească în vreme de boală, https://basilica.ro/cuvantul-catre-pelerini-al-patriarhului-pelerinajul-din-acest-an-poate-fi-un-moment-de-vindecare-sufleteasca-si-trupeasca/.

[11] Cf. † Daniel [Ciobotea], Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, În Sfinți cinstim harul lui Dumnezeu lucrător în oameni, în Viața, Acatistul și Paraclisul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor (27 octombrie), Ed. IBMO, București, 2013, p. 3.

[12] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, în col. Teologie și spiritualitate, vol. 3, Ed. Trinitas, Iași, 1994, 196 p.

[13] Idem, p. 174. [14] Idem, p. 189. [15] Idem, p. 173. [16] Idem, p. 174.

[17] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Ioan_Iacob_Românul_de_la_Hozeva și https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Sfântul_Gheorghe_din_Hozeva.

[18] Cf. https://basilica.ro/cuvantul-catre-pelerini-al-patriarhului-pelerinajul-din-acest-an-poate-fi-un-moment-de-vindecare-sufleteasca-si-trupeasca/. [19] Ibidem.

[20] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Salonic.

[21] Cf. https://basilica.ro/a-inceput-sarbatoarea-sf-dimitrie-2021-video/.

[22] A se vedea: https://www.iefimerida.gr/ellada/thessaloniki-pistoi-gia-na-mpoyn-ston-agio-dimitrio.

Iezechiil, cap. 27, 26-36, cf. LXX

26. În apa cea multă te duceau pe tine vâslașii tăi, [iar] vântul austrului te-a zdrobit pe tine în inima mării [τὸ πνεῦμα τοῦ νότου συνέτριψέν σε ἐν καρδίᾳ θαλάσσης].

27. [Și ei] erau puterile tale și plata ta și cei amestecați ai tăi și vâslașii tăi și cârmacii tăi și sfătuitorii tăi și cei amestecați ai tăi din cei amestecați ai tăi [καὶ οἱ σύμμικτοί σου ἐκ τῶν συμμίκτων σου] și toți oamenii cei războinici ai tăi, cei [care sunt] în[tru] tine, și toată adunarea ta, [cea care este] în mijlocul tău. [Și ei] vor cădea în inima mării în ziua căderii tale [πεσοῦνται ἐν καρδίᾳ θαλάσσης ἐν τῇ ἡμέρᾳ τῆς πτώσεώς σου].

28. La glasul strigării tale, cârmacii tăi [cu] frică vor fi înfricoșați

29. și vor coborî din corăbii toți vâslașii tăi și corăbierii, iar căpitanii mării [οἱ πρωρεῖς τῆς θαλάσσης] pe pământ vor sta.

30. Și te vor jeli pe tine [cu] glasul lor și vor striga [cu] amar și pământ vor pune pe capul lor și cenușă vor împrăștia dedesubt[ul lor].

31.

32. Și fiii lor vor lua pentru tine plângere și îți [vor face] ție plângere[1].

33. Cât de mare [este] acea plată, [pe care] ai aflat-o de la mare? Umplut-ai neamurile din mulțimea ta și din cel amestecat al tău i-ai îmbogățit pe toți împărații pământului.

34. Acum ai fost zdrobită în mare [νῦν συνετρίβης ἐν θαλάσσῃ], în apa cea adâncă [ἐν βάθει ὕδατος], [iar] cel amestecat al tău și toată adunarea ta în mijlocul tău au căzut [ὁ σύμμικτός σου καὶ πᾶσα ἡ συναγωγή σου ἐν μέσῳ σου]. Toți vâslașii tăi,

35. toți cei care locuiesc insulele, s-au întristat pentru tine și împărații lor [cu] extaz s-au uimit [καὶ οἱ βασιλεῖς αὐτῶν ἐκστάσει ἐξέστησαν] și a plâns fața lor [καὶ ἐδάκρυσεν τὸ πρόσωπον αὐτῶν].

36. Negustorii dintre neamuri te-au șuierat pe tine [ἔμποροι ἀπὸ ἐθνῶν ἐσύρισάν σε], [pentru că] pieire te-ai făcut și nu vei mai fi întru veac>»”.


[1] Te vor jeli pe tine.