Predică la Duminica a XX-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

pe când cei necredincioși așteaptă învieri din morți pentru ca să creadă în Dumnezeu, pe când ei așteaptă minuni de proporții, oamenii credincioși învie din păcatele lor ori de câte ori se pocăiesc cu adevărat, se mărturisesc cu pocăință Domnului și se împărtășesc cu El, Cel euharistic, cu multă împlinire duhovnicească. Primii vor ceva uimitor, ceva spectaculos, pe când cei credincioși învie tainic în ființa lor și se bucură dumnezeiește de această înviere a lor. Și aceste învieri sufletești din moartea păcatului, interioare, se trăiesc în taină, fără să le știe sau să le vadă sau să le mediatizeze mai nimeni, dar ele sunt adevăratele învieri pe care ar trebui să le căutăm cu toții.

Căci Dumnezeu există și dacă vrem și dacă nu vrem noi. El există și dacă ne dăruie nouă minuni mari, văzute de toți, și dacă ne dăruie doar minuni copleșitoare în taina sufletului nostru, care sunt nevăzute de ceilalți. Însă El, pentru cei credincioși Lui, nu face minunile în afara lor, ci în lăuntrul lor, pentru că în ei înșiși se lucrează taina mântuirii. Pentru că minunile exterioare sunt pentru cei care sunt necredincioși sau începători în ale credinței și care au nevoie să creadă în Dumnezeu sau să se întărească în credința lor. Pe când, pentru oamenii lui Dumnezeu, minunile sunt o realitate cotidiană, continuă. Pentru că întreaga lucrare a mântuirii noastre e o continuă și inexprimabilă minune.

– De ce?

– Păi, dacă mântuirea noastră e conlucrare continuă cu Dumnezeu, iar El locuiește în noi continuu prin slava Lui, cum să nu fie o continuă minune viața noastră, dacă noi suntem cu El tot timpul?! Prezența Lui continuă în noi e cea mai mare minune. Pentru că El nu e doar din când în când cu noi, ci e tot timpul. Iar El, în noi, lucrează minuni fără de număr, atâta timp cât ne curățește, ne luminează și ne îndumnezeiește continuu, ajutându-ne în tot ceea ce noi facem.

Însă, când cei care au transformat, din lene, rugăciunea în salut cotidian și spun, pe scurt, „Doamne, ajută!”, în loc să facă o rugăciune pentru noi, ei se referă, cel mai adesea, la faptul ca El să ne ajute la lucruri mari, speciale din viața noastră. Pentru că ei cred că „doar atunci” avem „nevoie” de ajutor. Dar omul duhovnicesc nu se roagă doar din când în când sau la nevoie sau când se trezește, când mănâncă și când adoarme, ci se roagă tot timpul. Pentru că el e cu Dumnezeu tot timpul și toată viața lui e o continuă vorbire cu Dumnezeu și o continuă simțire și înțelegere și vedere a Lui. Din când în când înseamnă mai deloc. Dar tot timpul înseamnă că viața ta e o rugăciune, o dăruire către Dumnezeu, o viață cu Dumnezeu.

De aceea, oamenii duhovnicești nu așteaptă „să se întâmple minuni”[2] în viața lor, ci ei trăiesc continuu minunea de-a trăi împreună cu Dumnezeu. Pentru că ei nu vor doar ceva de la Dumnezeu sau nu Îl vor pe El doar la greu, ci Îl au pe El deplin în viața lor tot timpul, pe Dăruitorul tuturor minunilor și al darurilor dumnezeiești. Și când Îl ai pe Dumnezeu, atunci ești acaparat numai de El, pentru că Îl vrei doar pe El, doar pe El în mod deplin…

Compătimim cu văduva din Nain, pentru că era de două ori suferindă: și pentru soț și pentru fiu [Lc. 7, 12, BYZ]. Și cetatea a înțeles acest lucru, pentru că „destulă [ἱκανὸς] mulțime a cetății [era] împreună cu ea” [Ibidem]. Era un convoi mortuar în spatele ei! Era o întreagă lume care compătimea, care suferea împreună cu ea. Dar sufereau împreună cu ea, cu femeia, și nu sufereau pentru tânărul ei fiu, pentru că știau că nu îl mai pot ajuta.

Și acest convoi mortuar, fără doar și poate, nu se aștepta la nicio înviere. Era ca înscrisul păgân de pe coroanele noastre, cumpărate de la florăriile fără știință teologică, unde aflăm că există „regrete eterne”. Dar dacă există „regrete veșnice”, atunci nu e nicio înviere de obște! Pentru că „regretele veșnice” neagă învierea cea de obște, universală, de la cea de a doua venire a Domnului. De aceea, acest înscris mortuar, ca și altele, sunt păgâne și nu creștine, pentru că cei care le fac nu sunt duși la Biserică.

Dar pentru noi, pentru oamenii Bisericii, moartea nu e o calamitate, nu e un sfârșit, nu e o desființare a omului, ci începutul vieții lui celei veșnice! Pentru că trupul rămâne în pământ până la învierea cea de obște, dar sufletul omului merge în Rai sau în Iad, după cum decide Dumnezeu la judecata particulară a fiecărui om. Și de aceea, Biserica e în rugăciune continuă pentru cei adormiți, în pomenire continuă a lor, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de ei. Căci El, Dăruitorul vieții noastre, e și Mântuitorul nostru și numai El ne mântuie pe noi, păcătoșii și nevrednicii Săi robi. Dar noi, cu toții, ne rugăm Lui și Îi cerem stăruitor să ne ierte și să Se milostivească de noi și de toți cei vii și adormiți, pentru că El dorește mântuirea tuturor oamenilor și nu doar a unora.

Perspectiva creștină asupra morții e cea mai luminoasă perspectivă eshatologică și ea e plină de nădejde sfântă pentru cei credincioși. Pentru că moartea nu e veșnică, ci viața e veșnică!

– Și de ce viața e veșnică?

– Pentru că toți oamenii vor învia la a doua venire a Domnului și vor trăi veșnic. „Căci precum în Adam toți mor [Ὥσπερ γὰρ ἐν τῷ Ἀδὰμ πάντες ἀποθνῄσκουσιν], așa și în Hristos toți vor fi făcuți vii [οὕτως καὶ ἐν τῷ Χριστῷ πάντες ζῳοποιηθήσονται]” [I Cor. 15, 22, BYZ].  Cei care păcătuiesc ca Sfântul Adam, ca Protopărintele nostru, ca primul om creat de Dumnezeu, mor prin păcatele lor nepocăite, dar, la a doua venire a Domnului cea întru slavă, oamenii din toate timpurile și din toate locurile vor fi făcuți vii de către El, vor învia prin slava Lui cea veșnică, cea care strălucește din persoana Sa divino-umană.

Și când El va învia întreaga Sa umanitate și o va transfigura cu slava Lui, atunci va fi desființată moartea [I Cor. 15, 26, BYZ], care este numită de Sfântul Pavlos drept „vrăjmașul cel ultim [ἔσχατος ἐχθρὸς]” [Ibidem] al nostru și al întregii creații. Pentru că moartea nu e creația lui Dumnezeu, ci e consecința păcatului Protopărintelui nostru. Și noi trăim moartea ca pe cel mai nefiresc lucru al vieții noastre, ca pe un lucru vrăjmaș firii noastre, pentru că noi dorim să trăim veșnic. De aceea, nu ne putem acomoda niciodată cu moartea, nu ne putem împăca cu existența ei, nu putem să admitem că ea are de-a face cu noi, pentru că știm că ea nu e veșnică. Ci veșnică va fi numai viața. Pentru că oamenii, toți oamenii, toți cei înviați de Domnul vor trăi veșnic, dar nu toți la fel! Pentru că „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui [ἀκούσονται τῆς φωνῆς Αὐτοῦ], și vor ieși [din morminte toți oamenii, cu trupuri transfigurate, veșnice, dar], cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății” [In. 5, 28-29, BYZ] în ei înșiși. Vor învia cu toții, dar unii pentru a moșteni Paradisul lui Dumnezeu pentru veșnicie, pe când alții Iadul pentru veșnicie.

– Dar de ce l-a înviat pe tânăr mai înainte de vreme? Ce a vrut să ne arate prin intermediul lui?

– Că El e Viața tuturor și că El e mult-milostiv față de noi [Lc. 7, 13-14, BYZ]! Pentru că El ne dăruie viața și ne ține în viață, dar ne poate și redărui viața trupească, pentru că sufletul nostru e nemuritor, dar că El, Dumnezeul nostru, ne dăruie și ne redăruie viața pentru că este mult-milostiv cu noi! Pentru că noi nu suntem „un experiment oarecare” al Lui, ci creația Lui, cei pe care El ne-a creat din multă iubire față de noi și pentru ca să ne bucurăm de comuniunea veșnică cu Sine.

Și dacă El ne-a creat din iubire față de noi și pentru ca noi să ne împlinim veșnic în iubirea, în comuniunea cu Sine, atunci viața veșnică pe care ne-o dă El e pentru această comuniune veșnică cu El, care ne împlinește cu totul, și nu pentru Iad. Pentru că Iadul e consecința păcatului, a căderii Îngerilor și a transformării lor în demoni! Căci păcătoșii nepocăiți vor merge „întru focul cel veșnic [εἰς τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον], pregătit diavolului și îngerilor săi [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]” [Mt. 25, 41, BYZ], celor care au căzut împreună cu el, cu Satanas, prin păcatul trufiei lor, din slava lui Dumnezeu. Însă Iadul e pentru Satanas și pentru demonii Lui, și nu pentru noi! Noi ajungem în Iad pentru că ne lăsăm mințiți de către demoni și le urmăm păcatele și fărădelegile lor, nepocăindu-ne de relele noastre. De aceea, păcatul, ca și moartea, ca și Iadul sunt nefirești pentru noi, pentru că păcatul a adus în noi moartea și ne-a aruncat în Iadul cel veșnic. Și noi nu putem considera niciodată păcatele și urmările lor ca fiind „bune” pentru noi, de aceea le spovedim imediat și cerem iertarea lui Dumnezeu pentru ele. Căci viața cu Dumnezeu înseamnă a trăi în toată fapta bună și în toată virtutea dumnezeiască și a urî tot păcatul care ne omoară veșnic.

Domnul Și-a arătat mila Lui cea mare față de femeia văduvă și față de fiul ei și i-a umplut pe amândoi de multă bucurie, cât și cetatea Nainului. Cetatea Nain [Ναΐν] [Lc. 7, 11, BYZ] e în Galilea, la 14 kilometri de Nazaret și aproape de Muntele Tabor[3]. Și Domnul l-a înviat pe tânăr „prin atingere și prin poruncă”[4]. Pentru că, „apropiindu-Se, S-a atins de sicriu [ἥψατο τῆς σοροῦ]! Iar cei care îl purtau au stat. Și a zis: „Tinere, ție îți zic, scoală [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lc. 17, 14, BYZ]. Domnul S-a atins de sicriul lui, apoi i-a poruncit revenirea sa la viață ca un Atotputernic. Și sufletul lui, cel nemuritor, s-a întors în trupul său imediat, la porunca Domnului, în trupul său pe care îl părăsise de curând „și cel mort s-a ridicat și a început a vorbi. Și [Domnul] l-a dat pe el maicii sale” [Lc. 17, 15, BYZ].

Pentru că și noi, cei care înviem din păcatele noastre în Biserica Sa, suntem hrăniți de mama noastră cea duhovnicească, Biserica. Aici Se atinge Domnul de noi și aici ne iartă: în Biserica slavei Sale! Pentru că noi venim la Biserică precum niște coșciuge ambulante, venim morți, omorâți de păcatele noastre, dar, prin iertarea Lui în Taina Mărturisirii, plecăm ca înviați din morți. Venim mortuari și plecăm resurecționali[5].

Pentru că venim morți și plecăm vii, plecăm plini de viața Lui cea veșnică. Și dacă Domnul ne învie din morți iar și iar, când noi ne pocăim și ne recunoaștem păcatele noastre cu durere, de ce minune mai mare avem nevoie decât de aceasta?! Și de această minune fundamentală ține toată mântuirea noastră! Pentru că iertarea Lui înseamnă mântuirea noastră. Iertarea Lui înseamnă primirea noastră în comuniunea cu Sine, înseamnă umplerea noastră de viața Lui, înseamnă viețuirea noastră veșnică împreună cu El.

Nain înseamnă „pășunile cele verzi” sau „cel iubit”[6]. Ca să trăiești duhovnicește trebuie să paști pe pășunile cele verzi și bogate ale voii lui Dumnezeu. Ca să fii iubit de El trebuie să faci voia Lui. Căci „cel care are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel care Mă iubește pe Mine; iar cel care Mă iubește pe Mine, va fi iubit de către Tatăl Meu [și de către Duhul Meu Cel Sfânt]; și Eu îl voi iubi pe el [καὶ Ἐγὼ ἀγαπήσω αὐτόν] și Mă voi arăta lui pe Mine Însumi [καὶ ἐμφανίσω αὐτῷ Ἐμαυτόν]” [In. 14, 21, BYZ].

– Și când ni Se arată nouă El Însuși?

– Oricând ni Se poate arăta întru slava Lui, în mod extatic, ca să Îl vedem cu ochii inimii noastre, dacă Îl iubim pe El cu adevărat! Iubirea Lui înseamnă ascultarea totală de El și urmarea Lui în toată nevoința cea duhovnicească. Și dacă noi suntem în poruncile Sale, atunci suntem mereu cu El și El ni Se arată în multiple feluri dumnezeiește, pentru a ne întări și a ne sfinți pe noi în relația cu Sine.

De aceea, iubiții mei, problema numărul unu a vieții noastre nu e apartenența politică, nici scumpirea traiului zilnic și nici problemele medicale pe care le avem, ci mântuirea noastră. Un creștin conștient de responsabilitatea lui pe fața pământului e un creștin care se nevoiește zilnic pentru mântuirea lui și a întregii umanități. Pentru că viața creștină e viața cu Dumnezeu, e viața în continuă slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Iar noi, când plecăm de aici, din această viață, trebuie să fim împăcați cu toți, având toate ale noastre puse în rânduială, trebuie să fim spovediți și împărtășiți cu Domnul și având în noi slava lui Dumnezeu, adică viețuirea încă de acum în Împărăția Lui. Pentru că astfel suntem îmbrăcați întru slava Lui, suntem îmbrăcați pentru Nunta cea veșnică, suntem proprii veseliei celei veșnice a Împărăției lui Dumnezeu, adică în toată curăția, sfințenia și bogăția de virtuți a vieții creștine. Și dacă murim astfel, atunci adormim cu moartea celor Cuvioși. Dar dacă murim nepregătiți, în păcate multe și fără pacea lui Dumnezeu în noi înșine, atunci murim rău, pentru că murim ca oameni păcătoși.

Toată viața noastră creștină e o pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu. Moartea e ușa de intrare în Împărăția Lui pentru cei Sfinți ai Săi! Așa că nu moartea e problema noastră, ci Judecata lui Dumnezeu, cea în urma căreia primim locul nostru cel veșnic. Și noi de aceea ne rugăm neîncetat Domnului să ne ierte și să ne odihnească împreună cu Sfinții Lui: pentru că Paradisul lui Dumnezeu ține de răspunsul la Judecata Sa. Și Judecata Lui este dreaptă [δικαία] [In. 5, 30, BYZ], pentru că e radiografia corectă a vieții noastre. Pentru că El judecă ceea ce aude [Ibidem] de la noi și despre noi, El judecă ceea ce vede că suntem noi.

Căci și noi, atunci când judecăm viața cuiva, o judecăm ca pe suma tuturor faptelor sale, ca pe consecința tuturor faptelor sale. Și când vedem ce a ajuns omul după toate câte a făcut, spunem că el e bun sau rău, pentru că omul e ceea ce predomină în el. Infinit mai mult vede El cine suntem noi, ce am ajuns noi în urma vieții noastre pământești. De aceea, judecata Lui e cea mai dreaptă posibilă, pentru că e judecata Celui care ne iubește pe noi din veci, pentru că ne-a creat din iubirea Sa cea mare față de noi. Dar dacă noi alegem cu obstinație să nu facem voia Lui, El nu ne desființează ontologic, ci ne lasă să trăim veșnic potrivit alegerii noastre. Tocmai de aceea, Iadul nu e pedeapsa Lui pentru noi, ci e pedeapsa noastră pentru noi înșine! Pentru că noi ne-am pedepsit la Iadul cel veșnic, noi ne-am aruncat cu totul în Iad, pentru că am trăit toată viața contrar voii Sale.

Însă de ce să ne auto-pedepsim veșnic, când putem să ne bucurăm veșnic?! Dacă pentru a ne îmbogăți facem atâtea eforturi și ne facem atâtea griji și facem atâtea păcate pentru „stabilitatea” noastră efemeră, de ce să nu ne dăm toată energia în slujba mântuirii noastre, a fericirii noastre celei veșnice?!! Pentru că veșnicia nu înseamnă 80 de ani de viață, ci o nesfârșită viață. Iar dacă ne credem raționali, dacă nu ne place „să fim luați de proști”, dacă spunem că „ne vrem binele”, dacă ne căutăm mereu fericirea, de ce nu dorim adevărata fericire, comuniunea veșnică cu Dumnezeu?!!!

Viața păcătoasă nu are nicio logică, dar viața cu Dumnezeu are toată logica și rațiunea umană, e împlinirea noastră veșnică. Pentru că te nevoiești acum puțin, pentru o veșnică bucurie, iar în viața cu Dumnezeu afli toată taina și toată bucuria și toată sfințenia posibile. Dar dacă alegi păcatul, ai parte numai de chin, de suferință, de neștiință, de orbire, de singurătate. Cum să alegi păcatul, dacă tu vrei să fii fericit pentru veșnicie?! Cum să alegi chinul Iadului în locul fericirii celei veșnice a Împărăției lui Dumnezeu?!! Ce te face să vrei durerea cea veșnică a Iadului, când aici nu suporți nici cele mai mici chinuri?!!!

Căci de ce avem multe spitale și multe medicamente pe lume? Pentru că nu suportăm durerile! Vrem să scăpăm cât mai repede de boală. Și vrem să scăpăm de boală, pentru ca să fim sănătoși și bucuroși. Dar dacă vrem să fim sănătoși și bucuroși pentru toți vecii, adică mântuiți, de ce trăim ca niște păcătoși notorii?! Și ne putem pune la nesfârșit aceste întrebări, pentru că păcatul n-are nicio logică și nicio bucurie, ci, dimpotrivă, ne aduce chinul cel veșnic.

Dumnezeu să ne înțelepțească pe toți, pentru ca să facem voia Sa cea sfântă, cea care ne mântuie pe noi! Căci viața cu El e împlinirea și desăvârșirea noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 10. 26, în zi de joi, pe 7 octombrie 2021. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 16 km/ h.

[2] Cf. https://genius.com/Bug-mafia-strazile-lyrics.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nein.

[4] [Sfântul] Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, trad. din lb. gr. veche și note de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia & Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 99. E vorba de Sfântul Cuvios Eftimios Zigabinos [Εὐθύμιος Ζιγαβηνός], cf.   https://el.wikipedia.org/wiki/Ευθύµιος_Ζιγαβηνός.

[5] De la resurrectio, resurrectionis = înviați din nou, reînviați. Cf. http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=resurrectio.

[6] Cf. Easton’s Bible Dictionary, 2.660, apud BW 10.