„Țara” la Sfântul Dosoftei

Sfântul Dosoftei folosește, în Psaltirea sa versificată, cuvântul „țară” cu mai multe accepțiuni: cu sensul propriu de „patrie” sau moșie străbună, cu sensul de „pământ” (semnificație etimologică, din lat. terra, terrae, pentru că în latină însemna atât patrie sau regiune, cât și pământ, în sens larg), dar și cu sensul creștin de „Rai”, atunci când vrea să indice adevărata patrie a oamenilor, cea cerească (Împărăția Cerurilor).

O excepție o constituie Palmul 87, în care Sfântul Dosoftei introduce o a patra accepțiune a termenului „țară”, mai neobișnuită: aceea de „mormânt” sau de „cimitir”:

Au doară vei face ciudese [minuni] cu morții,
Să se scoale vracii din mormânt cu toții,
Să-Ți mărturisească mila Ta cea mare,
Sfânta-Ți adevară în gropi și-n pierzare?

Au doară s-or ști-să-n tărnă-ntunecată
Minunile Tale, și-n țară uitată,
Sfânta-Ți adevară să poată-nțăleagă
Cine lăcuiește-ntr-acea țară largă?

(Ps. 87, 25-32)

În original e: „Nu celor morți vei face cele minunate. Sau doctorii se vor ridica și se vor mărturisi Ție? Nu va povesti cineva în mormânt mila Ta și adevărul Tău în pieire. Nu se vor cunoaște în întuneric minunile Tale și dreptatea Ta în ale pământului uitat” (Ps. 87, 11-13)[1].

Deși termenul „pământ” vine tot din latină (din „pavimentum”), Dosoftei a folosit și aici, traducând, ca și în alte ocazii, termenul „țară”, rezultând așadar „țară uitată” în loc de „pământ uitat”.

Aș fi putut spune că a fost o alegere întâmplătoare și că impresia de metaforă a sintagmei „țară uitată” e rezervată cititorului modern, dacă nu aș fi cercetat în amănunt Psaltirea în versuri[2] și nu aș ști prea bine că Sfântul Dosoftei nu lăsa la voia hazardului astfel de selecții, lărgind poetic orizonturile semantice ale cuvintelor, atunci când se ivea o astfel de ocazie. El a fost primul nostru creator de termeni poetici în aceeași măsură în care a fost primul creator de poezie în românește.

Uluitor este însă și următorul fapt literar: ultimul vers din fragmentul poetic citat de mine mai sus („Cine lăcuiește-ntr-acea țară largă?”), nu a trecut neobservat de poeții de mai târziu, din epoca romantică!

Gheorghe Asachi scrie poezia Mormântul, în care cimitirul, pământul morților, este numit, în urma lui Dosoftei, „țară neștiută”:

„Mormântul se încungiură
De noaptea mult temută
Și cu văl negru acopere
O țară neștiută.

A lumei dulce-armonia
În sânul lui nu sună,
El curmă toată patima,
Pre soarta rea și bună.

A duioșiei bocetul
Mormânturi nu străbate,
Și în darn de plângere
Sunt țărânile-i udate.

Omul oriunde caută
Alt loc ș-o altă soartă,
De-a trece cătră liniște
Nu află altă poartă.

Că o sărmană inimă
De valuri zbuciumată
Atunci repaos capătă,
Când curmă să mai bată.

Însă din ceri religia
Ne-aduce mângâiere,
Că după moarte sufletul
Acelui bun nu piere!”.

(Mormântul)

Vasile Fabian-Bob, în poemul Geografia țintirimului, dezvoltă metafora Sfântului Dosoftei, astfel:

„Este-n zona subsolară, o pacinică, mică țară
Aproape de țărmul lumii plecătoare către soare,
Unde-apoi se hotărăște [se învecinează] cu o mare-mpărăție,
Pân-acum necunoscută la hărți de geografie.

Oamenilor de aicea, numărul pururea crește,
Neci mai moare cine-o dată aici se cetățenește,
Ici se poate-n astă țară se-ntind locuri înverzite,
Printre văi și dealuri nalte cu producturi felurite,
Între care colonistul fără să va să lucreze,
Cu toată casa sa poate oricând bine să s-așeze;
Iar aerul rece, umed în astă țară străină
Trage vânturi ce cu jale, acum gem, acum suspină
Roua ceriului aicea cade-n picuri mestecate
Cu amară lăcrămare din dureri nevindecate.

Multe roduri puse-aicea printre dealuri și vâlcele,
Minunați sunt acești pacinici dup-a lor locuitură.
Toți sunt muți, adese însă li s-aude ș-a lor gură.
Nu zidesc ca noi, politii, în o strâmtă viezunie,
Fiecare locuiește fără dare de chirie;
De vecini, de frați, de nume și de toate doru-i trece
Pânprejurul casei tale, iarna-i cald și vara-i rece”.

Am crezut, în trecut, că e o asemănare de viziune poetică, între cele două texte[3], explicabilă prin concepția religioasă identică (ortodoxă),  a lui Dosoftei și a lui Vasile-Fabian-Bob, însă acum îmi dau seama că este, de fapt, o preluare, din partea poeților prepașoptiști amintiți, a metaforei dosofteiene. E vorba de influență directă, la nivel literar, din punct de vedere ideatic și stilistic.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/03/scurta-istorie-a-unei-metafore/.

Sau: https://www.teologiepentruazi.ro/2020/02/02/istoria-literaturii-romane-vol-i/.

[3] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/05/20/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-52/.