Predică la Duminica a XXI-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

cum ne semănăm în oameni, așa rămânem în inima lor! Pentru că nu semănăm în ei doar cuvintele noastre, ci ne semănăm cu totul în ei. Iar dacă noi, Ierarhii și Preoții și Diaconii Bisericii, suntem cu adevărat oamenii lui Dumnezeu, atunci ne semănăm ca lumină, ca pace, ca sfințenie, ca povățuitori ai mântuirii oamenilor. Dar dacă trăim în Biserica Lui ca Slujitori netrebnici ai Săi, noi nu suntem grâu, ci neghină, și nu facem bine oamenilor, ci îi smintim atât prin cuvintele, cât și prin faptele noastre cele rele.

Căci cuvintele ies din fapte! Omul vorbește pe măsura lui. Pe măsura la cât este și la cât înțelege din viața cu Dumnezeu și din viața oamenilor. Și noi nu smintim în primul rând prin cuvintele noastre, ci prin viața noastră, dacă suntem leneși, dacă suntem ipocriți, dacă n-avem nimic de-a face cu viața sfântă a ortodocșilor.

Însă, când Slujitorul lui Dumnezeu este patul de odihnă al Domnului, când el este locașul cel rațional al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în el prin slava Lui, atunci el este lumină curată, sfântă, povățuitoare spre mântuire pentru toți oamenii. Și Slujitorii Lui sunt Părinții noștri, ai tuturor, pentru că ei ne povățuiesc și prin viața, cât și prin cuvintele lor. Iar viața Bisericii n-a fost niciodată fără Părinți, fără Sfinți Părinți, fără călăuzitori autentici ai vieții sfinte. Pentru că Biserica se hrănește din cuviința vieții lor și din cuvintele lor ca dintr-o masă dumnezeiască.

Eu nu citesc cărți de predici, ci predicatori! Niciodată nu m-au interesat cuvintele rupte, separate de cel care le-a spus. Pentru că cuvintele au valoarea celui care le-a spus. Cuvintele sunt cât cel care le spune. Și de aceea mă interesează omul, omul plin de teologie și de sfințenie, omul care predică, pentru că predica e totuna cu viața și cu gândirea lui cea cuvioasă.

Și predica nu poate fi plagiată de cineva, pentru că ea este respirația omului mare, a Părintelui Bisericii. Ea nu poate fi jefuită, pentru că e una cu el, cu cel care vorbește. Și cel care vorbește ca gură a lui Dumnezeu, ca Teolog al Lui, e cel care spune adevărul despre oameni și pentru mântuirea oamenilor. De aceea, marii Părinți ai Bisericii sunt singurii ei predicatori autentici. Pentru că ei spun ceea ce au trăit, ceea ce au văzut, ceea ce au iubit, ceea ce s-au nevoit, ceea ce au înțeles din viața lor cu Dumnezeu. Și ei, în ritmul lor inconfundabil, nu sunt mitraliere de vorbe, de lucruri învățate pe de rost, ci izvoare de apă veșnică, care curg și inundă oamenii cu luminarea lui Dumnezeu. Și ei sunt când năvalnici, când senini, când tăioși, când plini de strălucire teologică, când confesivi, când succinți în judecățile lor de valoare. Pentru că ei sunt apa teologică a lumii, apa potabilă spre viața veșnică și nu un interval predicatorial de la mijlocul sau de la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii sau al Sfintelor Taine și Slujbe.

Sămânța despre care ne-a vorbit Domnul în parabola Sa sunt Sfinții Teologi și Propovăduitori ai Bisericii. Ei cad în diverse inimi și rodesc diferit de la om la om. Viața și opera lor sunt percepute după înălțimea interioară a fiecăruia. Dacă tu îi desconsideri, dacă tu te crezi „mai deștept” decât ei, rămâi un pământ viran, fără roadele Împărăției lui Dumnezeu. Dacă ești un om lumesc, dar vrei, totuși, viața cu Dumnezeu, în tine se duce lupta între ce faci și ce vrei. Căci, pe de o parte, vrei să trăiești bine, fără dureri și neplăceri în lumea asta, dar viața cu Dumnezeu e plină de greutăți și de necazuri. Și trebuie să te lupți interior între ce vrea lumea de la tine și ce vrea Dumnezeu de la tine. Și dacă precumpănește Dumnezeu în viața ta, atunci ai învins grijile sufocante ale lumii. Dar cel care rodește și tot rodește, care rodește la nesfârșit, e cel care primește cu totul voia lui Dumnezeu. Acela e pământul cel bun care primește tot cuvântul Sfinților ca pe mâncarea și apa lui. Și acela, care îi primește pe Sfinți, primește bogăție nemăsurată, pentru că se face și el unul dintre ei. Un om care rodește înăuntru, care rodește sfințenie.

Mulți consideră că parabolele Domnului trebuie descifrate. Că ele sunt un fel de rebus la care trebuie să știi răspunsurile. Însă parabolele Lui trebuie contemplate, adică înțelese din mijlocul experienței duhovnicești, a nevoinței continue a mântuirii. Pentru că întreaga Dumnezeiască Scriptură a Bisericii și întregul cult al ei și toată biblioteca Sfinților Părinți sunt, în esența lor, o vorbire despre viața noastră interioară, despre drumul interior al mântuirii noastre. Trebuie să trecem continuu de la cuvintele și expresiile Scripturii la teologia tainică a ei. Căci teologia Bisericii e în Scriptură, în Tradiție, în cultul ei, în istoria ei, dar dincolo de literalitatea lor.

Pentru că la teologia tainică și îndumnezeitoare a Bisericii nu se ajunge prin simpla citire și memorare a textelor, nici prin traducerea textelor, ci prin curățirea interioară de patimi, prin luminările dumnezeiești și prin vederile mistice pe care ni le dăruie nouă Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu se primește în curăție și în sfințenie, pentru că vederea lui se face cu ochii sufletului. De aceea, teologia Bisericii, cea care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi, se trăiește în Biserică, când noi ne nevoim continuu ca slujitori smeriți ai lui Dumnezeu.

Așa că, cei care se laudă doar cu traducerea textelor sau doar cu înțelegerea gramatical-istorică a textelor nu știu nimic despre viața sfântă și tainică a Bisericii. Pentru că ei nu pot experimenta locurile cele grele ale teologiei Bisericii. Căci teologia mântuirii stă în sufletele care se îndumnezeiesc continuu.

Mai înainte de a semăna cuvântul adevărului, tu, Propovăduitorul Bisericii, te arunci mai întâi în sufletele oamenilor! Intri în inima lor prin ceea ce spui și faci. Și ceea ce le spui este ceea ce ești tu. Și tu ești pe măsura ta, pe măsura la cât ai cuprins din viața cu Dumnezeu. Iar cei care cred, în orgoliul lor, că „nu mai au ce învăța” de la Dumnezeu și de la Sfinții Lui, încă n-au început să afle cele esențiale. Pentru că cele esențiale sunt cele care ne mântuie în mod real, care ne transfigurează zilnic, care ne umplu neîncetat de slava lui Dumnezeu.

Poți semăna astăzi cuvântul lui Dumnezeu în cineva și el să încolțească peste mulți ani. Ca să semeni cuvântul în cineva, omul trebuie să îl accepte în inima sa ca adevărul adevărat. Și pe cât acceptăm adevărul și îl lucrăm pe el în viața noastră, pe atât cuvântul Lui crește în noi. Ceea ce părea mic la început devine imens, colosal. Și pe măsura colosalității sale e și transfigurarea noastră interioară.

Da, adevărul lui Dumnezeu e adevărata mâncare, adevărata bucurie, adevărata frumusețe a vieții noastre! Cine se bucură de adevăr, se bucură de Dumnezeu. Și cine se bucură de Dumnezeu și este împreună cu El, acela trăiește minunea cuvintelor lui Dumnezeu: aceea de a le vedea esențiale, determinante în viața lui. Pentru că ele cresc imens în om și îl schimbă în mod radical. Căci convertirea e începutul minunii personale, dar schimbarea de zi cu zi a omului e împlinirea continuă a minunii. Pentru că Dumnezeu nu numai că începe în noi o mare înfrumusețare a vieții noastre, dar împreună cu El noi trăim continuu frumusețea lui Dumnezeu ca pe împlinirea noastră ontologică.

Treptele experiențelor duhovnicești sunt pașii noștri zilnici în viața cu Dumnezeu. Pe fiecare zi înțelegem tot mai mult și mai mult din viața de sfințenie, pentru că o trăim efectiv. Și când trăiești viața sfântă, atunci îți trăiești propria ta împlinire, propria ta cuprindere, propria ta înfrumusețare interioară.

Așadar, iubiții mei, teologia Bisericii nu e pentru a o cunoaște doar intelectual, ci pentru a o face propria noastră viață! Elevii și studenții teologi confundă ani la rând știința teologică cu memorarea de date teologice. În viața lor trebuie să vină cineva la un moment dat, cineva care nu încurcă borcanele, și să le deschidă ochii. Și cel care le deschide ochii spre teologie e cel care le arată că teologia e viața noastră de zi cu zi, că ea este calea mântuirii noastre și nu o sumă de informații cu care treci examenele.

Cel care memorează date teologice își face din memoria lui propriul său idol. Cel care crede că teologia stă în enunțurile teologice își face dintr-o sumă de afirmații teologice propriul său idol. Pentru că teologia e curățire zilnică pentru Dumnezeu, e pregătire pentru a primi zilnic luminările Sale, e sfințire continuă pentru vederile Sale cele dumnezeiești. Teologia nu o citești din cărți, ci o primești de la Dumnezeu! Pentru că ea este revelarea personală a lui Dumnezeu în viața ta, e curățirea ta continuă de către Dumnezeu, e umplerea ta de simțirile, luminările și vederile Lui cele dumnezeiești.

Experiența mistică este modul în care primești teologia de la Dumnezeu! În mod tainic, El îți revelează ție pe cele ale Sale. Și pe cele ale Sale le poți înțelege numai dacă te sfințești continuu în relația cu El. Pentru că cele sfinte ale Lui se dau numai Sfinților Lui, numai celor care le întrupează cu totul și le dăruie tuturor spre mântuirea lor.

Căci teologia curge de la Dumnezeu, așa după cum apa curge din izvorul său. Și El te face izvor de apă veșnică pentru toată Biserica, dacă tu te faci ascultător al Lui întru toate. Pentru că Dumnezeu dorește să izvorască veșnic viața Lui în viața noastră, pentru ca toți să simtă în noi prezența și lucrarea Lui cele veșnice.

Vă doresc mult spor în slujirea și în nevoința dumneavoastră și să aveți tot mai mult conștiința că sunteți ai lui Dumnezeu! Pentru că, dacă nu uităm că suntem ai Lui, că El ne-a răscumpărat pentru Sine, pentru relația veșnică cu Sine, atunci nu uităm lucrul esențial al vieții noastre. Amin!


[1] Începută la 5. 27, în zi de sâmbătă, pe 16 octombrie 2021. A 4-a zi de ploaie, 11 grade, vânt de 8 km/ h.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *