Între credință și tăgadă?
Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere
Și te pândesc in timp, ca pe vânat,
Să vad: ești șoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
Pentru credință sau pentru tăgadă,
Te caut dârz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai ești;
Te-ntrezării în stele, printre pești,
Ca taurul sălbatec când se-adapă.
Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: “Este!”
În cazul Psalmului al șaselea al lui Arghezi, semnificațiile versurilor se clarifică dacă analizăm poezia începând cu finalul ei, adică în lumina ultimului vers, din care înțelegem că poetul se identifică pe sine, într-o anumită măsură, cu atitudinea Sfântului Apostolul Tomas. Acesta, după cum ne relatează Noul Testament, nu a fost prezent în prima duminică după Înviere, alături de ceilalți Apostoli, când li s-a arătat Hristos înviat. Auzind relatarea lor, el a spus că nu va crede până când nu va pune mâna în palmele Lui, ca să simtă semnul cuielor, și în coasta Lui în care fusese împuns cu sulița. Ceea ce s-a întâmplat, o săptămână mai târziu. Arghezi reproduce poetic atitudinea Sfântului Tomas, afirmând apoteotic, în finalul poeziei: „Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!” ”.
Versul final este în măsură să ne lămurească nu numai asupra semnificației globale a poeziei, ci și, în detaliu, asupra versurilor anterioare. El concentrează în sine mesajul acestui psalm.
În primele două catrene este centrală metafora vânătorii: eul liric Îl pândește pe Dumnezeu precum un vânător urmărește să vâneze un șoim. Asemănarea între atitudinea religioasă a poetului și cea a vânătorului constă în așteptarea îndelungată, încordată, în tensiunea maximă cu care el pândește momentul suprem: „Și te pândesc în timp, ca pe vânat”.
Această tensiune este subliniată încă de la primul vers: „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere”: vânătorul este foarte atent atât când e liniște, pentru a prinde sunetul vânatului său, dacă se apropie, cât și când se aud zgomote, iarăși pentru a recunoaște urma sonoră a acestuia. Asemenea lui, poetul ascultă cu încordare, urmărind să sesizeze apropierea imaterială a lui Dumnezeu. De aceea, el „drămuiește” metaforic zgomotul și tăcerea, cântărind chiar și greutatea sunetului imperceptibil pentru ureche, simțit doar cu inima.
Despre această sesizare, cu simțuri spirituale, a trecerii imateriale a lui Dumnezeu, citim și în alte versuri ale lui Arghezi, ca spre exemplu în poezia intitulată A venit : „De zeci de vieți [oamenii] Îl cheamă/ Pe Cel fără vârstă, fără țărm, fără vamă,/ Din singurătate. /…/ Nu venise până la amiaz’./ N-a venit nici până la toacă./ Strigătul în pustiu începuse să tacă. /…/ Când a venit? Când a trecut?”. Căci pasul lui Dumnezeu era „ca o licărire de icoană”…
În Psalmul pe care îl analizăm, spre deosebire de vânător, care pândește pentru a ucide, poetul este indecis: „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere?”. Eventuala ucidere a lui Dumnezeu nu este un act obiectiv (nu are cum să fie), ci unul interior, de natură subiectivă, spirituală: negarea lui Dumnezeu ca act de rebeliune sau de vendetă, ca afirmare a nemulțumirii față de El. Revolta e o atitudine tipică pentru omul modern. Însă eul liric nu e convins că aceasta trebuie să fie răspunsul său, pentru că, pe de altă parte, conștiința sa îl îndeamnă să îngenuncheze.
Vânarea idealului reprezintă o metaforă veche în poezia universală. În perioada modernă, aceeași metaforă, a vânării lui Dumnezeu, o folosește și Vasile Voiculescu în lirica sa. Iar tema vânării idealului apare și la Radu Gyr (Balada păsării măiestre) și Ștefan Augustin Doinaș (Mistrețul cu colți de argint).
Așteptarea lui Dumnezeu este, deci, la Arghezi, „pentru credință sau pentru tăgadă”. Necredința lui Arghezi nu este una generată de rațiuni de ordin rațional-științific, ci manifestarea suferinței lăuntrice, a nemulțumirii provocate de faptul că pânda lui nu s-a soldat cu un rezultat concret, palpabil (ca în cazul Sfântului Apostol Tomas, care a pipăit coasta și semnul cuielor în palmele Domnului). Dumnezeu nu a răspuns rugăciunilor și așteptărilor sale printr-o revelație. De aceea, eul liric se află încă într-o așteptare încordată: „Să văd: ești șoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere?”.
Vasile Voiculescu se exprima asemănător: „Ți-e teamă că la treptele-ți slăvite/ M-aș înălța pe aripi răzvrătite?/ Dar aș veni ca să îngenunchez!” (în poezia Dezlegare).
Arghezi mărturisește că Dumnezeu este idealul său cel mai înalt, pe care nu dorește să îl distrugă: „Ești visul meu, din toate, cel frumos/ Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”. „Cel frumos” are aici semnificație superlativă: cel mai frumos.
În strofa a treia, poetul renunță la metafora vânătorii pentru cea a oglindirii. Renunțarea la a-L vâna pe Dumnezeu se datorează tocmai conștientizării, de către poet, a zădărniciei gestului de frondă. Dimpotrivă, cel care părea, mai devreme, că ar fi fost gata să-L ucidă în sine însuși pe Dumnezeu, să renunțe la credință, ni se descoperă acum ca un adorator al Lui: „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai ești;/ Te-ntrezării în stele, printre pești,/ Ca taurul sălbatec când se-adapă”. Comparația aceasta este inspirată din Psalmii lui David: „În ce chip dorește cerbul la izvoarele apelor, așa dorește sufletul meu către Tine, Dumnezeule” (Psalmul 41, 2)[1]. Arghezi a înlocuit „cerbul” cu „taurul sălbatec”, pentru a sublinia fervoarea dorinței sale de a-L bea pe Dumnezeu, de a se adăpa din harul Lui.
Dumnezeu nu i Se arată poetului, nu Se lasă văzut, de aceea El este doar „întrezărit”, vag și rapid, în reflectarea Cerului înstelat în oglinda unei ape. Observăm că Arghezi apelează la numeroase simboluri: cerul înstelat este simbolul Cerului spiritual, apa este simbolul oglindirii celor cerești (nepieritoare și imuabile) în cele pământești (care sunt trecătoare/ efemere: „drum de apă”), poetul însuși este „ca taurul sălbatec când se-adapă”, simbolizat, așadar, printr-o făptură puternică, masivă/măreață. Arghezi și-a ales acest avatar poetic și în poezia erotică (într-o poezie, Mirele, el spune: „Pășunea mea să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb și nevinovat /…/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul”. Sau, în poezia Îngenunchere: „Dă-mi mâna ta fără putere/ Cu fânul de-a valma.// Taurul vrea să-ți lingă palma”). Aici, în acest Psalm, simbolul taurului sălbatic ilustrează iubirea pentru Dumnezeu, forța lăuntrică și dorul cu care Îl caută.
În această a treia strofă, este reiterată, deci, ideea sesizării lui Dumnezeu cu mare greutate, întrucât El este veșnic și imaterial, iar făptura umană, însetată de dorul Lui și al veșniciei, nu poate percepe urma Sa inefabilă decât foarte puțin, mai mult intuind-o. Precum taurul bea avid din apa cu pești în care luminează stelele cerului, așa poetul vede dovezile prezenței lui Dumnezeu, în elementele terestre și cosmice ale acestui univers, dar pe El Însuși, după care însetează, nu Îl poate vedea. Poate doar a-L întrezări, în măreția și frumusețea acestui univers, în care se oglindește măreția și frumusețea Lui ca într-un „drum de apă” (pentru că, pe pământ, toate curg, toate pier).
Ultima strofă receptează prezența poetului în ipostază contemplativă, copleșit de „marea ta poveste”, adică de imensitatea și măreția creației lui Dumnezeu, ca dovadă a prezenței Lui. De aceea, se reprezintă pe sine față în față cu El, „fără să vreau să ies biruitor”. Singura dorință: „Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!” ” (urletul fiind semnul bucuriei supreme).
[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.