Arghezi. Poezia nupțială [1]

În literatura română sunt trei mari poeți ai iubirii: Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu. Coincidență sau nu, aceștia sunt și cei mai mari poeți pe care i-a dat neamul nostru, care au reușit să transfigureze în cel mai înalt grad limba română și limbajul poetic.

La Arghezi e uluitoare îmbinarea dintre mentalitatea lui monahală – care iese la lumină când te aștepți mai puțin – și experiența de viață mirenească, laică.

În poemele de dragoste închinate soției sale, universul domestic pe care o invită să-l descopere se transformă într-un rai pământesc, poetul fiind un Adam care își întâmpină Eva și îi arată orizonturile locuinței lor.

„Eva”/ femeia e cea care însuflețește locul, când bărbatul este fericit că a aflat o creatură pe potriva sa, asemenea lui (conform Scripturii), iar universul domestic, rural se transformă într-un tărâm paradisiac:

„Vrei tu să fii pământul meu
Cu semănături, cu vii, cu heleșteu,
Cu pădure, cu izvoare, cu jivini?

Vacile ne vor aduce ugerii plini
Și vor mugi la poarta noastră
De salcâmi cu floare albastră.

Nevăstuicile se vor juca în ogradă
Cu purceii și rațele, grămadă.

Puii de borangic
Vor număra meiul cu bobul mic
Și vor fugări țânțarii.

În fața prispei vor tremura arțarii
Pestriți și va cânta cocoșul.

Vom aduce florile cu coșul.
Din nuiele de răchită
Vom face împreună zestre împletită.

Și din lâna oilor,
Culcușul pisoilor.

Vrei tu să fii grădina mea,
De iarbă mare și de catifea?”

(Logodnă, din volumul Versuri de seară).

„Salcâmii” cu „floare albastră”, ireali prin raportare la concret, sunt simboluri eminesciene ale iubirii.

E o lume care împletește terestrul cu paradisiacul așa cum Icoanele sau Sfintele Moaște sunt deopotrivă pământești și cerești.

Arghezi e aici un Adam fericit, care contemplă pământul populat de Dumnezeu cu creaturi felurite și îl ia în stăpânire, după porunca Lui.

Eva, abia creată (adică de curând descoperită de poetul îndrăgostit), devine sensul fericirii lui, întrupând toată bogăția și minunăția creației: „Vrei tu să fii pământul meu/ Cu semănături, cu vii, cu heleșteu,/ Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? /…/  Vrei tu să fii grădina mea,/ De iarbă mare și de catifea?”.