Arghezi. Poezia nupțială [3]
În această țară minunată, omul e stăpân și un mic dumnezeu (microteos), așezat de Dumnezeu în această ipostază:
Ascultă: râurile-i trec prin mine
Le auzi tu destul de bine?
Ascultă: grăiește cucuruzul.
Pricepi creșterea lui cu auzul?
Uite-n livadă stupii,
Uite-n vifore lupii,
Uite cerbii,
Uite firul ierbii.
Vezi
Herghelii, stoluri, turme, cirezi?
Toate ale mele sunt și de mine țin,
Tot ce nu-i al meu și e strein.
Din perinile munților, la râul lat,
Dumnezeu și-a așternut pat
Și s-a culcat.
Aceste versuri parafrazează Ps. 49, 10-11: „Că ale Mele sunt toate fiarele crângului, dobitoacele în munți și boii. Cunoscut-am toate păsările cerului și frumusețea câmpului cu Mine este”[1]. Versete care, transcrise în poezie de Sfântul Dosoftei (variantă cunoscută neîndoielnic de Arghezi), sună astfel: „Hiara codrilor cea multă/ Toată de Mine ascultă./ Am și dobitoace multe,/ Și de zimbri-am cirezi multe,/ Păsări încă am în cârduri,/ De se țin de hrană-n câmpuri. Am și țarine destule /…/ Că-Mi este lumea pre mână/ Cu de tot cu de ce-i plină” (Ps. 49, 45-56).
Și revenim mereu la aceeași temă a bibliei cosmice: „Ascultă: râurile-i trec prin mine/ Le auzi tu destul de bine?/ Ascultă: grăiește cucuruzul./ Pricepi creșterea lui cu auzul?” etc. Toate elementele creației sunt și instrumente de cunoaștere, litere sau pagini din cartea vastă a universului.
Mai mari sau mai mici, domestice sau sălbatice, creaturile pământului sunt destinate a fi subiect de contemplație și o lectură neîncetată pentru om: „Uite-n livadă stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii,/ Uite firul ierbii”.
Din păcate, investigației științifice oamenii i-au dat, mai ales în epoca modernă, un sens strict utilitarist, încât scopul oricărei cunoașteri constă doar în exploatarea resurselor naturale și urmărirea profitul imediat.
Pe filon biblic și patristic, însă, poeții înțeleg altceva prin cunoașterea naturală: revelarea semnificațiilor de adâncime ale tuturor celor create, înțelegerea simbolismului cosmic în sens mistic, dezvăluirea unor realități spirituale profunde ale ființei umane, care învață mereu și mereu să se privească în oglinda creației cosmice pentru a vedea reflectarea chipului de stăpân al ei, conform ontologiei sale, pe care a insistat anterior și Eminescu, atribuind pădurii (ca microcosmos) calități dialogice: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult; // În al umbrei întuneric/ Te asemăn cu un prinț,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți; // Și prin vuietul de valuri,/ Prin mișcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi”, încât „Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”.
În contemplarea naturii, omul caută reflectarea chipului său originar, de împărat al creației și locuitor al Raiului, caută să-și redobândească starea edenică, existența în har, fericită și veșnică, înălțându-se cu mintea la Creator, la Cel ce este izvorul existenței sale și al întregii creații.
Pe urmele psalmului amintit anterior, Arghezi scrie, deci: „Herghelii, stoluri, turme, cirezi?/ Toate ale mele sunt și de mine țin,/ Tot ce nu-i al meu și e strein”. Prin „herghelii, stoluri, turme, cirezi” înțelege mulțimea făpturilor (animale și păsări, domestice și sălbatice), într-o exprimare simbolică și perifrastică, rezumativă, după cum și expresivitatea biblică reducea o realitate vastă la chintesența ei: „Că ale Mele sunt toate fiarele crângului, dobitoacele în munți și boii. Cunoscut-am toate păsările cerului și frumusețea câmpului cu Mine este”.
Poetul știe ale Cui sunt toate, de aceea el spune, ca om și împărat al creației: „Toate ale mele sunt și de mine țin,/ Tot ce nu-i al meu și e strein”. Toate sunt ale lui, pe care i le-a dat Dumnezeu. „Tot ce nu-i al meu și e strein” – pentru că nu omul, ci Dumnezeu a creat totul –, devine al omului prin harul lui Dumnezeu.
„Din perinile munților, la râul lat,/ Dumnezeu și-a așternut pat/ Și s-a culcat”, lăsându-l pe om moștenitor și econom al creației Sale. Iar Dumnezeu „s-a culcat” nu în sensul teologiei protestante, al „retragerii Lui în transcendență” – toată opera lui Arghezi infirmă această teză teologică – ci în sensul odihnirii Lui în mijlocul creației Sale sau în sensul în care El îi acordă omului vremea/ răgazul de a se arăta un chivernisitor destoinic al creației și un moștenitor vrednic. Nu fără a fi atent și implicat în viața oamenilor. Dimpotrivă, precizând că Dumnezeu are pat pe „perinile munților, la râul lat”, Arghezi Îl situează undeva foarte aproape, atât din punct de vedere locativ, cât și psihologic și duhovnicesc. E într-un loc pe care poetul îl cunoaște, accesibil, el Îl și vede dormind acolo. Nu se simte nici părăsit de Dumnezeu, dar nici stăpân discreționar al pământului…
De aceea spuneam că Arghezi, în aceste poeme, este în ipostaza unui nou Adam, care îi prezintă Evei lui paradisul său, nu numai printr-o simplă indicare, ci cuprinzând toată bogăția înțelegerilor lui, survenite în urma contemplărilor și reflecțiilor asupra sensului existenței universale.
[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.