Arghezi. Poezia nupțială [1]

În literatura română sunt trei mari poeți ai iubirii: Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu. Coincidență sau nu, aceștia sunt și cei mai mari poeți pe care i-a dat neamul nostru, care au reușit să transfigureze în cel mai înalt grad limba română și limbajul poetic.

La Arghezi e uluitoare îmbinarea dintre mentalitatea lui monahală – care iese la lumină când te aștepți mai puțin – și experiența de viață mirenească, laică.

În poemele de dragoste închinate soției sale, universul domestic pe care o invită să-l descopere se transformă într-un rai pământesc, poetul fiind un Adam care își întâmpină Eva și îi arată orizonturile locuinței lor.

„Eva”/ femeia e cea care însuflețește locul, când bărbatul este fericit că a aflat o creatură pe potriva sa, asemenea lui (conform Scripturii), iar universul domestic, rural se transformă într-un tărâm paradisiac:

„Vrei tu să fii pământul meu
Cu semănături, cu vii, cu heleșteu,
Cu pădure, cu izvoare, cu jivini?

Vacile ne vor aduce ugerii plini
Și vor mugi la poarta noastră
De salcâmi cu floare albastră.

Nevăstuicile se vor juca în ogradă
Cu purceii și rațele, grămadă.

Puii de borangic
Vor număra meiul cu bobul mic
Și vor fugări țânțarii.

În fața prispei vor tremura arțarii
Pestriți și va cânta cocoșul.

Vom aduce florile cu coșul.
Din nuiele de răchită
Vom face împreună zestre împletită.

Și din lâna oilor,
Culcușul pisoilor.

Vrei tu să fii grădina mea,
De iarbă mare și de catifea?”

(Logodnă, din volumul Versuri de seară).

„Salcâmii” cu „floare albastră”, ireali prin raportare la concret, sunt simboluri eminesciene ale iubirii.

E o lume care împletește terestrul cu paradisiacul așa cum Icoanele sau Sfintele Moaște sunt deopotrivă pământești și cerești.

Arghezi e aici un Adam fericit, care contemplă pământul populat de Dumnezeu cu creaturi felurite și îl ia în stăpânire, după porunca Lui.

Eva, abia creată (adică de curând descoperită de poetul îndrăgostit), devine sensul fericirii lui, întrupând toată bogăția și minunăția creației: „Vrei tu să fii pământul meu/ Cu semănături, cu vii, cu heleșteu,/ Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? /…/  Vrei tu să fii grădina mea,/ De iarbă mare și de catifea?”.

Iezechiil, cap. 27, 12-25, cf. LXX

12. Carhidonii [Καρχηδόνιοι][1]/ cartaginezii, negustorii tăi, din mulțimea a toată tăria ta, argint și aur și fier și cositor și plumb au adus pe piața [τὴν ἀγοράν] ta.

13. Ellasul [ἡ Ἑλλὰς]/ Grecia și cea întreagă [ἡ σύμπασα] și cele care sunt întinse [τὰ παρατείνοντα], acestea îți negustoreau ție, [iar cu] sufletele oamenilor și [cu] vasele cele de aramă au dat comerțul [τὴν ἐμπορίαν] tău.

14. Din casa lui Tergama [ἐξ οἴκου Θεργαμα], cai și călăreți au dat [pentru] piața ta.

15. Fiii rodiilor[2]/ rodionilor[3], negustorii tăi din insule, au înmulțit comerțul tău [cu] dinții cei de fildeși [ὀδόντας ἐλεφαντίνους] și celor care le aduc [le aduceau] le dădeai plățile tale,

16. [iar] oamenii comerțului tău, din mulțimea cea amestecată a ta, mir și broderii din Tarsis și [din] Ramot și [din] Horhor [στακτὴν καὶ ποικίλματα ἐκ Θαρσις καὶ Ραμωθ καὶ Χορχορ] au dat [pentru] piața ta.

17. Iudasul și fiii lui Israil, aceștia [sunt] negustorii tăi, [ocupându-se] cu vânzarea de grâu și de miruri și de casia și de mierea cea dintâi și de ulei și de rășină, [pe care] le-au dat spre cel amestecat al tău [ἔδωκαν εἰς τὸν σύμμικτόν σου].

18. Damascosul [Δαμασκὸς]/ Damascul[4] [este] negustorul tău din mulțimea a toată puterea ta. [El ți-a adus] vinul de Helvon [οἶνος ἐκ Χελβων] și lânurile de Militos[5] [καὶ ἔρια ἐκ Μιλήτου]/ de Milet[6].

19. Iar vin întru piața ta ți-au adus din Asil [Ασηλ]. Fierul lucrat și roțile este [sunt] în[tru] cel amestecat al tău.

20. Dedan [Δαιδαν] [este unul dintre] negustorii tăi [și] cu dobitoacele cele alese [vine] spre carele [tale].

21. Arabia și toți stăpânitorii Chidarului [ἡ Ἀραβία καὶ πάντες οἱ ἄρχοντες Κηδαρ]: [și] aceștia [sunt] negustorii tăi, [iar de la ei], prin mâna ta, [vin] cămile și berbeci și miei, cu care negustoresc [pentru] tine.

22. Negustorii [din] Sava și [din] Ragma [Σαβα καὶ Ραγμα], [și] aceștia [sunt] negustorii tăi: cu mirodeniile cele dintâi și [cu] pietrele cele bune și [cu] aur au dat [pentru] piața ta.

23. Harranul și Hannaul [Χαρραν καὶ Χαννα], [și] aceștia [sunt] negustorii tăi, [dar și] Assurul și Harmanul [Ασσουρ καὶ Χαρμαν] [sunt] negustorii tăi,

24. făcând comerț [cu] hiacint și [cu] odoarele cele alese, [care sunt] legate [cu] funii și [cu] cele de chiparos.

25. [Vin] corăbiile, [iar] în ele [sunt] carhidonii/ cartaginezii, negustorii tăi, [venind] cu mulțime în cel amestecat al tău. Și ai fost săturat și ai fost îngreuiat foarte în inima mării [καὶ ἐνεπλήσθης καὶ ἐβαρύνθης σφόδρα ἐν καρδίᾳ θαλάσσης].


[1] De la cetatea Καρχηδόνα din Tunisia de azi, adică Cartagina, cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Καρχηδόνα și https://en.wikipedia.org/wiki/Carthage.

[2] De la N. pl. Ῥόδιοι.

[3] De la G. pl. Ῥοδίων.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Damascus.

[5] De la Μίλητος.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Miletus.

Predică la Duminica a XXIII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

ați auzit cu siguranță expresia că cineva „are draci pe el”, de aceea nu stă locului, nu stă cuminte. Se spune acest lucru cu precădere despre copii, căci ei sunt cei mai neastâmpărați. Însă sintagma este una reală și nu fantezistă! Pentru că demonii se lipesc de sufletul și de trupul nostru la propriu, în mod spiritual, atâta timp cât ei sunt duhuri, și ne influențează comportamentul în mod rău.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele meu duhovnicesc, pe calea ascezei sale celei sfinte, a îndumnezeirii sale, a ajuns să îi vadă pe Sfinții și pe Îngerii lui Dumnezeu în Împărăția Sa, dar și pe demoni. Și despre unele din aceste vederi demonice, el a scris următoarele: „La un moment dat am început să văd pe fruntea mea, stând într-un mod obsedant, doi demoni, unul sub forma unui corb, altul sub forma unui șobolan. Pe ei îi vedeam în timp ce mă rugam, ca existând în paralel cu lumina [dumnezeiască] și pacea [duhovnicească] din sufletul meu, dar prezența lor era sâcâitoare, enervantă.

Mai apoi, în locul celor două prezențe demonice, a apărut un diavol chircit, pe care nu puteam să îl înlătur de pe fruntea mea [prin rugăciune]. Și acesta îmi inducea vorbe urâte și injurioase la adresa Sfintei Fecioare [Maria] sau la adresa celor sfinte…și asta mă tortura interior. După luni de rugăciune cu aceste prezențe obsedante la fruntea mea, au început să dispară imaginile demonice, mai întâi din dreapta capului meu, apoi din stânga frunții mele și, în cele din urmă, a plecat și demonul care trona pe fruntea mea. În locul demonilor, am fost inundat de lumina dumnezeiască și vedeam în inima mea crucea luminoasă. Plecarea demonilor de la mine am înțeles că se constituie în finalul bătăliei mele pentru purificarea de păcatele mele din trecut. Însă vedeam în inima mea lumina, dar mintea nu mi se curățise încă.

Când și mintea [mi] s-a purificat, lumina mi-a cuprins și capul și apoi, cu timpul, lumina dumnezeiască a învins și a cuprins ultimele zone întunecate ale trupului meu, văzându-mă cu totul în lumina Sa. Eram în lumină și eu însumi eram lumină. Din când în când însă, datorită unui gând sau a unei simțiri necurate, a mânierii sau a unui cuvânt nelalocul lui, care mă tulburau, lumina dispărea din mine. După câteva ore sau zile de rugăciune, depinzând de gravitatea vinei sau a greșelii mele și după căința mea, lumina reapărea și mai puternică în persoana mea și mai revelatoare de lucruri și fenomene dumnezeiești, atât de multe și mari, pe care nici nu le mai țin minte”[2].

Pentru că demonii ni se împotrivesc la propriu, în chip și fel, și alipirea lor de noi înseamnă influențarea noastră la nivelul gândurilor, al sentimentelor, al voinței noastre, al faptelor noastre. De aceea, nevoitorii ortodocși se roagă tot timpul Domnului și au mare atenție la gândurile și simțirile pe care le au, pentru că știu că demonii le pot strecura oricând în mintea lor gândurile lor, adică influențele lor demonice. Iar când ucenicii duhovnicești se duc la Părinții lor înduhovniciți ca să își mărturisească gândurile pe care le au, se duc pentru ca aceia, luminați de Dumnezeu, să le spună care sunt bune și care sunt rele. Pentru ca ei, ucenicii lor, să nu considere gând bun un gând venit de la demoni și să ajungă la o mare înșelare demonică în viața lor.

Tocmai de aceea, în viața ortodoxă toți avem nevoie de sfat și de îndrumare duhovnicească și, în același timp, nimeni nu poate trăi duhovnicește fără multă nevoință și fără o viață bisericească continuă. Ne nevoim acasă, ne nevoim la locul de muncă, ne nevoim pretutindeni și, în mod comunitar, la Biserică, slujind împreună cu confrații noștri în credință, pentru că viața duhovnicească este una mereu dinamică și mult ostenitoare.

Sfântul Lucas ne spune că omul din Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39] „avea demoni de multe vremuri [εἶχεν δαιμόνια ἐκ χρόνων ἱκανῶν]” [Lc. 8, 27, BYZ] în el însuși. De mulți ani omul acesta trăia cu demonii în el și aceia îl chinuiau în chip și fel. Și îl făceau să fie asocial, pentru că omul demonizat „[cu] veșmânt nu se îmbrăca și în casă nu rămânea, ci în morminte [ἀλλ᾽ ἐν τοῖς μνήμασιν]” [Ibidem].

Demonii îl făceau să pară că e „nebun”, dar el nu era „nebun”, ci demonizat! Și demonizarea nu e o boală, ci o conlocuire în tine cu demonii. Și când ajungi să ai în tine demoni și ei să te învețe la rele, atunci viața ta se strică continuu. Iar pentru că nimeni nu e ferit de atacurile demonilor și de intrările lor în noi, trebuie să trăim duhovnicește tot timpul. Adică spovedindu-ne și împărtășindu-ne în mod regulat, rugându-ne continuu, postind, citind cărți sfinte, dând milostenie, iertând celor care ne greșesc, ajutându-i pe toți după puterile noastre, slujind Domnului cu bucurie și cu pace. Pentru că împotriva demonilor se poate lupta numai duhovnicește. Și pe măsura la cât ne smerim în fața Domnului și la cât le lăsăm pe toate ale noastre în seama Lui, pe atât suntem plini de slava lui Dumnezeu și feriți de atacurile cele mârșave ale demonilor.

Îi auzim pe mulți că sunt îndurerați din cauza oamenilor. Ba ne-au trădat încrederea, ba ne-au escrocat, ba au fost infideli, ba au fost răi și răzbunători cu noi…Și durerea oamenilor e reală, pentru că reală e și răutatea lor. Dar dacă am cunoaște cât de puțin răutatea demonilor, adică a acelora care îi învață pe oameni la rele, am înțelege ce luptă duc demonii cu noi ca să ne învețe să facem răul în viața altora. Și, mai ales, am înțelege că esența răutății oamenilor este formată din gânduri ale demonilor, din gânduri primite de oameni de la demoni, și pe care oamenii le trăiesc, din neștiință, ca și când ar fi ale lor.

Oamenii preiau în inima lor gândurile demonilor, pentru că nu au luminare de la Dumnezeu ca să vadă că acelea sunt gândurile demonilor și nu ale lor. Fiind indiferenți față de gândurile care îi străbat, fiind oameni necredincioși și neștiutori ai luptei duhovnicești cu demonii, oamenii se demonizează continuu, pe măsură ce fac fapte sub influența demonilor. Drăcuie, blestemă, înjură, mint, fură, curvesc, înșală, hulesc, omoară, cred în tot felul de erezii, trăiesc indiferent față de voia lui Dumnezeu și asta e starea de demonizare interioară a oamenilor! Pentru că fac toate aceste păcate și nu se pocăiesc pentru ele. Și nu se pocăiesc, pentru că ei consideră că „asta e viața lor”, că „așa e viața omului”!

Dar viața omului nu are nimic de-a face cu păcatul! Viața omului e cu totul duhovnicească, e cu totul sfântă, pentru că omul e chemat de Dumnezeu la sfințenie, adică la viața împreună cu El, și nu la coabitarea cea rea cu demonii. De aceea, tot păcatul și toată patima trebuie spovedite. Pentru ele trebuie să ne pocăim continuu. Pentru ca să scăpăm de patimile noastre trebuie să ne nevoim zilnic. Pentru că Dumnezeu ne ajută în fiecare clipă, prin slava Lui, să scăpăm de păcat și de moarte și de demoni, pentru ca să trăim dumnezeiește pe pământ.

În persoana divino-umană a Domnului nostru Iisus Hristos, noi avem viața duhovnicească, adevărata viață a omului, iar în persoana celui demonizat din Evanghelia de azi avem viața omului care trăiește la întâmplare, care trăiește aiurea, care trăiește după capul lui, fără să Îl asculte pe Dumnezeu.

Demonii țipau din cel demonizat, pentru că se știau vrednici de chinurile cele veșnice [Lc. 8, 28]. Când ajungem să ne pocăim pentru toate păcatele noastre, ajungem și noi la conștiința Iadului în care suntem. Și zdrobirea interioară pe care o trăim atunci e începutul pocăinței noastre. Căci, luminați de Dumnezeu, începem să ne vedem adâncul fărădelegilor noastre, adâncul greșelilor noastre, și să cerem mila și iertarea și ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru că, fără pocăință, iubiții mei, nu este niciun început de mântuire! Trebuie să renunți la tot păcatul, trebuie să te doară tot păcatul pe care l-ai săvârșit, trebuie să urăști tot păcatul pe care îl faci. Trebuie să nu consideri niciun păcat ca fiind „un lucru bun” sau „folositor” ție însuți, pentru că el e moarte și chin veșnic. Și nu ne putem bucura de ceea ce ne omoară și ne separă veșnic de Dumnezeu.

O legiune [λεγεών] [Lc. 8, 30, BYZ] de demoni locuia în acest om! O legiune romană avea circa 6.000 de soldați pedeștri, 120 de soldați călări, plus oameni de ajutor, trupe auxiliare[3]. Și toată această mulțime de ființe spirituale rele, invidioase, răzbunătoare, hulitoare, locuia într-un singur om!…E cu totul și cu totul înspăimântător, nu?!…Însă, de fiecare dată când am de-a face cu un demonizat, când ajung să văd un demonizat care se manifestă haotic la Slujbe, eu văd mai întâi de toate marea milă și multa bunătate a lui Dumnezeu cu el. Pentru că, în ciuda tuturor acestor ființe parazitare și rele, care îl împing la toate relele, bărbatul, femeia sau copilul în cauză e încă viu și rabdă toată această neorânduială enormă din ființa lui. Pe măsura demonilor din el și Dumnezeu îl ajută să rabde și să fie viu. Fiindcă Dumnezeu dorește ca cel în cauză, demonizatul, să se pocăiască de relele pe care le-a făcut și pentru care a ajuns în starea aceasta de posesie demonică și să fie viu și să se mântuie.

Căci Dumnezeu îngăduie demonilor să intre în om, dar nu pentru a-l omorî pe om, ci pentru a-l smeri! Toate durerile și necazurile pe care le trăim, le trăim spre smerirea noastră, spre educarea noastră, spre venirea noastră în fire, spre mântuirea noastră. Școala durerii e școala mântuirii. Dacă nu vrei de bună voie să asculți de Dumnezeu, El te pedepsește cu iubire spre îndreptarea ta. Și El te pedepsește pe măsura încrâncenării tale față de El, pe măsura luptei tale prostești cu El. Dar când vede că inima ta se înmoaie, când vede că lepezi relele de la tine, că îți pare rău pentru ce ai făcut, tot El ți-o ia înainte și te cheamă la a primi iertarea Lui. Pentru că slăbește mânia Lui față de tine și te iartă pentru păcatele tale.

Așa că nicio zi a vieții noastre nu o trăim fără raportarea noastră la Dumnezeu. Chiar dacă credem sau chiar dacă nu credem în El, tot ceea ce facem în viața noastră de zi cu zi facem în relație cu Dumnezeu. Pentru că, prin tot ceea ce facem, noi Îl iubim sau Îl hulim pe El.

– Și de ce toate ale vieții noastre sunt în relație cu Dumnezeu?

– Pentru că El ne-a creat pentru relația veșnică cu Sine! Împlinirea noastră veșnică ține de relația noastră cu El.

– Atunci cum suntem noi liberi să alegem binele sau răul, dacă împlinirea noastră e numai în relația cu El?

– Deși împlinirea noastră reală e viața cu Dumnezeu, noi suntem creați de El liberi. Liberi să alegem viața cu El sau să ne împotrivim Lui. Și din păcatele pe care le facem și pentru care ne pocăim cu multă amărăciune interioară, vedem ce înseamnă să ne împotrivim voii Lui. Suntem liberi să alegem între bine și rău, dar răul ne omoară, pe când binele ne zidește veșnic. Și pentru că putem alege răul și nu îl alegem, ci alegem să Îi slujim Dumnezeului nostru treimic, Părintelui și Făcătorului nostru, noi ne întărim în bine în mod voit. Pentru că Îl alegem pe El în fiecare clipă. Și dacă Îl alegem pe El mereu și creștem veșnic în relația cu Sine, arătăm că răul ar fi fost cea mai mare tragere în jos a noastră, cea mai mare neîmplinire.

Și ce altceva e Iadul, decât cea mai proastă alegere a oamenilor? Ce e Iadul, cu chinurile lui cele veșnice, decât neîmplinirea veșnică a oamenilor? Pentru că ei au ales păcatul, au ales să stea departe de Dumnezeu, și și-au agonisit un Iad veșnic prin multiplele lor alegeri rele. Dar de ce să alegi răul la nesfârșit, când pocăința retează răul de la rădăcină? De ce să vrei un Iad veșnic, o neîmplinire veșnică, o suferință veșnică, în locul Împărăției lui Dumnezeu, care e împlinirea omului cea mai presus de orice așteptare?

Căci noi, azi, în clipa de față, vrem să vedem lucruri nemaivăzute, să trăim clipe unice, să fim nemuritori, să avem o cunoaște abisală a lucrurilor, să iubim și să fim iubiți de mulți oameni. Însă Împărăția lui Dumnezeu e toate acestea! Pentru că El ni le va dărui pe toate acestea și multe altele întru Împărăția Sa.

După multă nevoință și curățire dumnezeiască, Sfinții lui Dumnezeu încep să aibă luminări și vedenii dumnezeiești. Însă vedenia dumnezeiască e o vedere de scurtă durată a ceea ce e în Împărăția lui Dumnezeu. Cu voia lui Dumnezeu, suntem ridicați extatic ca să vedem dumnezeiește, întru slava Lui, cele dintru Împărăția Sa. Luminarea dumnezeiască este o umplere a noastră de înțelegere sfântă, prin slava lui Dumnezeu, ca să cunoaștem deodată, fără efort de înțelegere, un anume lucru teologic și duhovnicesc. Dar ceea ce trăiesc aici Sfinții lui Dumnezeu în materie de vedere și de înțelegere dumnezeiască, pentru anumite minute sau ore sau zile, când ajung în Împărăția lui Dumnezeu văd și simt și trăiesc veșnic. Pentru că în Împărăția Lui vom fi veșnic văzători ai tainelor lui Dumnezeu. Acolo nu va mai fi pentru puțin timp, ca aici, pe pământ, ci continuu și veșnic. Pentru că toată viața și bucuria și împlinirea și cunoașterea noastră cele veșnice vor fi Dumnezeu. El ne va umple veșnic de slava Lui și ne va arăta lucruri atât de sfinte și de minunate în Împărăția Sa, pe care nu ni le-am fi putut imagina vreodată pe pământ, chiar dacă am fi trăit sute sau mii de ani. Așa că nu poți să te arunci în Iad ca nebunul, când oferta lui Dumnezeu e atât de împlinitoare. Pentru că, împreună cu El, în mod desăvârșit, noi trăim acum și veșnic lucrurile care ne împlinesc pe noi cu totul.

Când demonizatul a fost vindecat, el s-a „îmbrăcat și, fiind întreg la minte [σωφρονοῦντα], [ședea] lângă picioarele lui Iisus” [Lc. 8, 35, BYZ]. Ședea, Îl asculta, era în toate mințile. Pentru că și noi trebuie să ne îmbrăcăm în fiecare clipă în ascultarea de Dumnezeu, pentru ca să fim întregi la minte. Mintea întreagă e mintea luminată de slava lui Dumnezeu. Și mintea care e plină de slava Lui, aceea stă la picioarele Sale, adică sub conducerea Lui continuă. Pentru că numai El ne poate călăuzi spre viața cea adevărată, spre adevărata viață a omului, atâta timp cât El știe cum e viața pentru care ne-a zidit. Și El ne călăuzește mereu spre a face voia Sa, dacă noi ne smerim continuu înaintea Lui și cerem ajutorul Său continuu.

Fiecare face ce vrea cu viața lui, dar contează unde ajungem fiecare. Dacă credem că știm ceea ce facem și ajungem în Iad, n-am știut nimic pe pământ. Dar dacă considerăm că fără El nu putem face nimic și Îi cerem să ne ajute tot timpul și, cu ajutorul Lui, ajungem să moștenim Împărăția lui Dumnezeu, atunci viața cu El a fost alegerea cea mai înțeleaptă. Pentru că ea nu ne-a dus la chinurile cele veșnice, ci la împlinirea noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 10. 34, zi de joi, 21 octombrie 2021. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 263-264.

[3] Cf. Friberg Greek Lexicon, 17. 116, apud BW 10.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu a fost inclus în Dicționarul Prof. Gheorghe Sarău

În Gheorghe Sarău, Dicționar cu personalități și publicații din Turnu Măgurele, Ed. Vatra Veche, Târgu-Mureș, 2021, p. 105-106:

MOCANU, Ilie – profesor, mărturisitor al Bisericii Ortodoxe în temnițele comuniste, poet mistic ortodox, memorialist, nevoitor isihast, „cel mai mare Sfânt mistic ortodox român al secolului al XX-lea”, după cum ne încredințează editorul său, preotul Picioruș.

Ilie Mocanu s-a născut pe 20 iulie, de Sfântul Ilie/ stil nou: pe 3 august 1919, la Turnu Măgurele – m. în 4 mai 2005, la Turnu Măgurele).

După clasele primare, parcurse, între 1926-1930, la Galicea Mare și Braniște, în județul Dolj (unde tatăl lui era plutonier-major, în Jandarmerie), Ilie Mocanu frecventează clasele a V-a – a VIII-a și, în continuare, Liceul teoretic ,,Sf. Haralambie” din Turnu Măgurele (1930-1939). Tatăl său a rămas cu serviciul în Dolj, o vreme, iar copilul și mama au revenit la Turnu Măgurele, locuind împreună cu bunica.

Copilul Ilie era o fire poetică, meditativă și contemplativă, spre deosebire de fratele său, mai mic cu șase ani, Ion. Părinții lui Ilie Mocanu erau Stan Mocanu și Petra Pârlitu, și locuiau la Turnu Măgurele, pe str. Fântânii, la nr. 28. După frecventarea, vreme de un an, a Facultății de Litere și Filosofie din București (1939-1940), după o școală militară pentru ofițeri în rezervă, făcută la Bacău (1940-1941), Ilie Mocanu ia parte la război, timp de patru ani (1941-1944), dorindu-și să moară pe front pentru țara lui, străbătând tot traseul până la Stalingrad și apoi până la Berlin, în ciuda rănilor pe care le avea și slujindu-și patria ca plutonier și sublocotenent al Armatei Române.

Abia după război, Ilie Mocanu își continuă studiile universitare (1945-1947). În acest răstimp, corespondează cu Florica Ivan din Turnu Măgurele (str. Griviţei, nr. 67), care îi devine soție, în decembrie 1946 – ianuarie 1947, și, împreună, au o fetiță, Green, născută pe 11 septembrie 1947.

După obținerea licenței în Litere și Filosofie, Ilie Mocanu revine, în luna mai 1947, acasă, la Turnu Măgurele, unde avea să fie profesor de Limba și Literatura Română, la Liceul ,,Sf. Haralambie” din Turnu Măgurele (1947- 1948). Între 1950-1951, el este inspector în Inspectoratul școlar al județului Teleorman (făcând naveta zilnic de la Turnu Măgurele la Roșiori de Vede), după care continuă ca profesor la Liceul mixt din Turnu Măgurele (1951-1952).

Aici, Ilie Mocanu avea să fie urmărit de „binevoitori” și de „vigilenți”, de serviciile secrete, fapt pentru care a fost întemnițat, în noaptea de 12 ianuarie 1952, până în 1964, suspectat a fi legionar, ceea ce nu a fost, trecând, astfel, prin șapte centre de detenție (Uranus, Jilava, Gherla, Minele de plumb Baia Sprie și Cavnic, dar și prin Spitalele T.B.C. din Târgu-Ocna și Aiud).

„Însă, în același timp, ajunge la o asemenea înduhovnicire, prin rugăciunea isihastă neîncetată, încât a avut nespus de multe vederi dumnezeiești, ajungând să stea zile în șir în vederea slavei celei necreate și veșnice a lui Dumnezeu, pentru că a învățat rugăciunea inimii, acolo, în închisoare, de la un ucenic al Sfântului Arsenie Boca, iar revelațiile sale le-a încifrat în poeme, pe care le-a învățat pe de rost și le-a rescris în libertate” – ne spunea, recent, editorul și ucenicul său, Părintele Picioruș.

Eliberat de regimul ceaușist, mireanul Ilie Mocanu devine operator pentru calcularea salariilor la IGO (Întreprinderea de Gospodărire Orășenească), din Turnu Măgurele (1964-1968) și lucrează, în continuare, ca translator de limba engleză la CIC Turnu Măgurele (Combinatul de îngrășăminte chimice), între 1968-1972, ca, în sfârșit, „reabilitat”, să redevină profesor, dar de limba engleză, la Liceul Teoretic din Turnu Măgurele (din anul școlar 1971-1972 și până la pensionarea sa, în 1976).

După 1990, Ilie Mocanu începe să-și sistematizeze tristele amintiri și suferințe, însoțite de versurile sale, plăsmuite în perioada detenției, și publică, în timpul vieții, doar două cărți (Lumina nevăzută care se creează, Ed. Cultura, Pitești, 1997, 125p. și Din suferință și întuneric țâșnește lumina, [Ed. Roza Vânturilor], [București], 1998, 148 p.), care l-au nemulțumit mult prin redactarea și grafica lor defectuoasă.

Între anii 1992-1997, elevul seminarist Dorin Octavian Picioruș, studiind la Seminarul teologic din Turnu Măgurele, are ocazia să-l cunoască pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe credinciosul vizionar care suferise atât de mult în mod nedrept, și îi devine ucenic duhovnicesc, editor și custode al operei sale. Acesta i-a încredințat, înainte să adoarmă întru Domnul, teologului în devenire, șase caiete manuscriptice, pe care Preotul și cărturarul teolog Dorin Octavian Picioruș i le publică, alături de întreaga sa operă, între anii 2010-2012, în 10 volume editate online și disponibile spre accesare liberă. Întreaga sa operă a fost editată sub titlul Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, texte postate pe platforma Teologie pentru azi (https://www.teologiepentruazi.ro/).

Soția Fericitului Ilie, Florica Mocanu, a decedat pe 9 decembrie 2003, iar el – doi ani mai târziu, la vârsta de 86 de ani. Au locuit la Turnu Măgurele, pe strada Griviței, la nr. 93.

Într-una din rugăciunile sale, Fericitul Ilie spunea: „Doamne, iertate să fie păcatele celor care ne-au nedreptățit și torturat, pentru că, prin faptele acestor «vase stricate», cum spunea Apostolul Pavel, noi ne-am apropiat și mai mult de Tine!”.

A se vedea și Stan V. Cristea, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, Ed. Rocriss, Alexandria, 2005, p. 285 și Gheorghe Boja, Oameni de școală. Publiciști născuți în Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2018, p. 92-93.

Iezechiil, cap. 27, 1-11, cf. LXX

1. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

2. „Fiule al omului, ia plângere împotriva Sorului[1]!

3. Și vei zice Sorului, celei care locuiește la intrarea mării [τῇ κατοικούσῃ ἐπὶ τῆς εἰσόδου τῆς θαλάσσης], [la] piața popoarelor dinspre insulele cele multe [τῷ ἐμπορίῳ τῶν λαῶν ἀπὸ νήσων πολλῶν]: «Domnul zice acestea Sorului: <Tu ai zis: „Eu mi-am pus mie însămi împrejur frumusețea mea”.

4. [Însă] fiii tăi ți-au pus ție împrejur frumusețea [ta] în inima mării lui Veelim [ἐν καρδίᾳ θαλάσσης τῷ Βεελιμ].

5. Cedrul [cel] din Sanir [Σανιρ] ți-a fost zidit ție, [iar] scândurile din blăni de chiparos, [cele] din Libanos, au fost luate [ca] să ți se facă ție catarge de brad.

6. Din Vasanitis[2] au făcut vâslele tale, pe cele sfinte ale tale le-au făcut din fildeș [ἐξ ἐλέφαντος] [și] casele cele dumbrăvoase din insulele Hettiinilor [οἴκους ἀλσώδεις ἀπὸ νήσων τῶν Χεττιιν].

7. Visonul [cel] cu felurime, [cel] din Egiptos, ți s-a făcut ție așternutul, [ca] să ți se pună ție slavă împrejur și să te îmbrace pe tine [în] hiacint și [în] porfiră din insulele Elise [Ελισαι]. Și [așa] s-a[u] făcut acoperămintele tale.

8. Iar stăpânitorii tăi, cei care locuiesc Sidonul[3], [cât] și aradii [αράδιοι], s-au făcut vâslașii [κωπηλάται] tăi, [pe când] cei înțelepți ai tăi, Sorule, cei care erau în[tru] tine, aceștia [sunt] cârmacii [κυβερνῆταί][4] tăi.

9. Cei mai bătrâni ai Scripturilor [οἱ πρεσβύτεροι Βυβλίων] și cei înțelepți ai lor [care] erau în[tru] tine [καὶ οἱ σοφοὶ αὐτῶν ἦσαν ἐν σοι], aceștia întăreau sfatul tău [οὗτοι ἐνίσχυον τὴν βουλήν σου]. Iar toate corăbiile mării și vâslașii lor ți s-au făcut ție la apusurile apusurilor [καὶ πάντα τὰ πλοῖα τῆς θαλάσσης καὶ οἱ κωπηλάται αὐτῶν ἐγένοντό σοι ἐπὶ δυσμὰς δυσμῶν].

10. Perse [Πέρσαι]/ perșii și lidii [λυδοὶ]/ lidienii și libies [λίβυες]/ libienii erau în[tru] puterea ta, [erau] oamenii, războinicii tăi. [Iar] scuturile și căștile le-au spânzurat în[tru] tine, [căci] ei ți-au dat slava ta.

11. Fiii aradiilor și puterea ta [erau] pe zidurile tale, paznicii erau în turnurile tale, [iar] tolbele lor le-au spânzurat la atacurile lor împrejur, [căci] ei au desăvârșit frumusețea ta [οὗτοι ἐτελείωσάν σου τὸ κάλλος].


[1] Cf. Lust-Eynikel-Hauspie, A Greek-English Lexicon of the Septuagint (LEH Greek Lexicon), 8.140, apud BW 10, Σορ e transliterarea lui צור și înseamnă Piatră.

[2] De la forma de N. sg. Βασανίτις. Pentru că în text avem forma de G. sg. τῆς Βασανίτιδος.

[3] De la N. sg. Σιδών. Pentru că în text e forma de Ac. sg. Σιδῶνα.

[4] Timonierii tăi.

Iezechiil, cap. 26, 12-21, cf. LXX

12. Și va prăda puterea ta și te va jefui de averile tale și va doborî zidurile tale și casele tale cele poftite le va dărâma, iar pietrele tale și lemnele tale și țărâna ta în mijlocul mării le va arunca.

13. Și va nimici mulțimea muzicanților tăi, iar glasul psaltirioanelor [τῶν ψαλτηρίων] tale nu are încă să se mai audă.

14. Și te voi da pe tine întru piatră netedă, uscarea năvoadelor vei fi [și] nu ai să mai fi zidită încă, că[ci] Eu am grăit [acestea]», zice Domnul.

15. Pentru că acestea zice lui Sor Domnul, Domnul: «[Oare] nu din glasul căderii tale – când [a fost] să suspini [pentru] cei răniți, când [a fost] să se scoată sabia în mijlocul tău –, se vor fi clătinat insulele?

16. Și vor coborî de pe tronurile lor toți stăpânitorii dintre neamurile mării [καὶ καταβήσονται ἀπὸ τῶν θρόνων αὐτῶν πάντες οἱ ἄρχοντες ἐκ τῶν ἐθνῶν τῆς θαλάσσης] și își vor lua mitrele de pe capetele lor [καὶ ἀφελοῦνται τὰς μίτρας ἀπὸ τῶν κεφαλῶν αὐτῶν] și veșmântul lor cel felurit îl vor dezbrăca [καὶ τὸν ἱματισμὸν τὸν ποικίλον αὐτῶν ἐκδύσονται] [și în] extaz se vor uimi [ἐκστάσει ἐκστήσονται]. [Și] pe pământ vor ședea și vor fi temându-se de pieirea lor și vor suspina pentru tine.

17. Și vor lua pentru tine plâns și îți vor zice ție: <Cum ai fost nimicită din mare, cetatea cea vrednică de laudă, cea care și-a dat frica ei tuturor celor care locuiesc [în] ea [cea care ți-ai dat frica ta tuturor celor care locuiesc întru tine]?!>.

18. Și insulele vor fi temându-se din ziua căderii tale».

19. Că[ci] acestea zice Domnul, Domnul: «Când am să te dau pe tine cetate pustiită, precum cetățile care nu vor fi locuite? Când Eu am să aduc asupra ta abisul [ἐν τῷ ἀναγαγεῖν Με ἐπὶ σὲ τὴν ἄβυσσον] și are să te acopere pe tine apa cea multă [καὶ κατακαλύψῃ σε ὕδωρ πολύ].

20. Și te voi coborî pe tine către cei care se coboară întru groapă [καὶ καταβιβάσω σε πρὸς τοὺς καταβαίνοντας εἰς βόθρον], către poporul veacului [πρὸς λαὸν αἰῶνος], și te voi locui pe tine întru adâncurile pământului [καὶ κατοικιῶ σε εἰς βάθη τῆς γῆς], ca pustiul cel veșnic [ὡς ἔρημον αἰώνιον], împreună cu cei care se coboară întru groapă [μετὰ καταβαινόντων εἰς βόθρον], pentru ca să nu locuiești și nici să te ridici pe pământul vieții [ὅπως μὴ κατοικηθῇς μηδὲ ἀνασταθῇς ἐπὶ γῆς ζωῆς].

21. [Întru] pieire te voi da și nu vei [mai] fi încă întru veac», zice Domnul, Domnul”.

Între credință și tăgadă?

Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere
Și te pândesc in timp, ca pe vânat,
Să vad: ești șoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credință sau pentru tăgadă,
Te caut dârz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai ești;
Te-ntrezării în stele, printre pești,
Ca taurul sălbatec când se-adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: “Este!”

În cazul Psalmului al șaselea al lui Arghezi, semnificațiile versurilor se clarifică dacă analizăm poezia începând cu finalul ei, adică în lumina ultimului vers, din care înțelegem că poetul se identifică pe sine, într-o anumită măsură, cu atitudinea Sfântului Apostolul Tomas. Acesta, după cum ne relatează Noul Testament, nu a fost prezent în prima duminică după Înviere, alături de ceilalți Apostoli, când li s-a arătat Hristos înviat. Auzind relatarea lor, el a spus că nu va crede până când nu va pune mâna în palmele Lui, ca să simtă semnul cuielor, și în coasta Lui în care fusese împuns cu sulița. Ceea ce s-a întâmplat, o săptămână mai târziu. Arghezi reproduce poetic atitudinea Sfântului Tomas, afirmând apoteotic, în finalul poeziei: „Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!” ”.

Versul final este în măsură să ne lămurească nu numai asupra semnificației globale a poeziei, ci și, în detaliu, asupra versurilor anterioare. El concentrează în sine mesajul acestui psalm.

În primele două catrene este centrală metafora vânătorii: eul liric Îl pândește pe Dumnezeu precum un vânător urmărește să vâneze un șoim. Asemănarea între atitudinea religioasă a poetului și cea a vânătorului constă în așteptarea îndelungată, încordată, în tensiunea maximă cu care el pândește momentul suprem: „Și te pândesc în timp, ca pe vânat”.

Această tensiune este subliniată încă de la primul vers: „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere”: vânătorul este foarte atent atât când e liniște, pentru a prinde sunetul vânatului său, dacă se apropie, cât și când se aud zgomote, iarăși pentru a recunoaște urma sonoră a acestuia. Asemenea lui, poetul ascultă cu încordare, urmărind să sesizeze apropierea imaterială a lui Dumnezeu. De aceea, el „drămuiește” metaforic zgomotul și tăcerea, cântărind chiar și greutatea sunetului imperceptibil pentru ureche, simțit doar cu inima.

Despre această sesizare, cu simțuri spirituale, a trecerii imateriale a lui Dumnezeu, citim și în alte versuri ale lui Arghezi, ca spre exemplu în poezia intitulată A venit : „De zeci de vieți [oamenii] Îl cheamă/ Pe Cel fără vârstă, fără țărm, fără vamă,/ Din singurătate. /…/ Nu venise până la amiaz’./ N-a venit nici până la toacă./ Strigătul în pustiu începuse să tacă. /…/ Când a venit? Când a trecut?”. Căci pasul lui Dumnezeu era „ca o licărire de icoană”

În Psalmul pe care îl analizăm, spre deosebire de vânător, care pândește pentru a ucide, poetul este indecis: „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere?”. Eventuala ucidere a lui Dumnezeu nu este un act obiectiv (nu are cum să fie), ci unul interior, de natură subiectivă, spirituală: negarea lui Dumnezeu ca act de rebeliune sau de vendetă, ca afirmare a nemulțumirii față de El. Revolta e o atitudine tipică pentru omul modern. Însă eul liric nu e convins că aceasta trebuie să fie răspunsul său, pentru că, pe de altă parte, conștiința sa îl îndeamnă să îngenuncheze.

Vânarea idealului reprezintă o metaforă veche în poezia universală. În perioada modernă, aceeași metaforă, a vânării lui Dumnezeu, o folosește și Vasile Voiculescu în lirica sa. Iar tema vânării idealului apare și la Radu Gyr (Balada păsării măiestre) și Ștefan Augustin Doinaș (Mistrețul cu colți de argint).

Așteptarea lui Dumnezeu este, deci, la Arghezi, „pentru credință sau pentru tăgadă”. Necredința lui Arghezi nu este una generată de rațiuni de ordin rațional-științific, ci manifestarea suferinței lăuntrice, a nemulțumirii provocate de faptul că pânda lui nu s-a soldat cu un rezultat concret, palpabil (ca în cazul Sfântului Apostol Tomas, care a pipăit coasta și semnul cuielor în palmele Domnului). Dumnezeu nu a răspuns rugăciunilor și așteptărilor sale printr-o revelație. De aceea, eul liric se află încă într-o așteptare încordată: „Să văd: ești șoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere?”.

Vasile Voiculescu se exprima asemănător: „Ți-e teamă că la treptele-ți slăvite/ M-aș înălța pe aripi răzvrătite?/ Dar aș veni ca să îngenunchez!” (în poezia Dezlegare).

Arghezi mărturisește că Dumnezeu este idealul său cel mai înalt, pe care nu dorește să îl distrugă: „Ești visul meu, din toate, cel frumos/ Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”. „Cel frumos” are aici semnificație superlativă: cel mai frumos.

În strofa a treia, poetul renunță la metafora vânătorii pentru cea a oglindirii. Renunțarea la a-L vâna pe Dumnezeu se datorează tocmai conștientizării, de către poet, a zădărniciei gestului de frondă. Dimpotrivă, cel care părea, mai devreme, că ar fi fost gata să-L ucidă în sine însuși pe Dumnezeu, să renunțe la credință, ni se descoperă acum ca un adorator al Lui: „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai ești;/ Te-ntrezării în stele, printre pești,/ Ca taurul sălbatec când se-adapă”. Comparația aceasta este inspirată din Psalmii lui David: „În ce chip dorește cerbul la izvoarele apelor, așa dorește sufletul meu către Tine, Dumnezeule” (Psalmul 41, 2)[1]. Arghezi a înlocuit „cerbul” cu „taurul sălbatec”, pentru a sublinia fervoarea dorinței sale de a-L bea pe Dumnezeu, de a se adăpa din harul Lui.

Dumnezeu nu i Se arată poetului, nu Se lasă văzut, de aceea El este doar „întrezărit”, vag și rapid, în reflectarea Cerului înstelat în oglinda unei ape. Observăm că Arghezi apelează la numeroase simboluri: cerul înstelat este simbolul Cerului spiritual, apa este simbolul oglindirii celor cerești (nepieritoare și imuabile) în cele pământești (care sunt trecătoare/ efemere: „drum de apă”), poetul însuși este „ca taurul sălbatec când se-adapă”, simbolizat, așadar, printr-o făptură puternică, masivă/măreață. Arghezi și-a ales acest avatar poetic și în poezia erotică (într-o poezie, Mirele, el spune: „Pășunea mea să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb și nevinovat /…/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul”. Sau, în poezia Îngenunchere: „Dă-mi mâna ta fără putere/ Cu fânul de-a valma.// Taurul vrea să-ți lingă palma”). Aici, în acest Psalm, simbolul taurului sălbatic ilustrează iubirea pentru Dumnezeu, forța lăuntrică și dorul cu care Îl caută.

În această a treia strofă, este reiterată, deci, ideea sesizării lui Dumnezeu cu mare greutate, întrucât El este veșnic și imaterial, iar făptura umană, însetată de dorul Lui și al veșniciei, nu poate percepe urma Sa inefabilă decât foarte puțin, mai mult intuind-o. Precum taurul bea avid din apa cu pești în care luminează stelele cerului, așa poetul vede dovezile prezenței lui Dumnezeu, în elementele terestre și cosmice ale acestui univers, dar pe El Însuși, după care însetează, nu Îl poate vedea. Poate doar a-L întrezări, în măreția și frumusețea acestui univers, în care se oglindește măreția și frumusețea Lui ca într-un „drum de apă” (pentru că, pe pământ, toate curg, toate pier).

Ultima strofă receptează prezența poetului în ipostază contemplativă, copleșit de „marea ta poveste”, adică de imensitatea și măreția creației lui Dumnezeu, ca dovadă a prezenței Lui. De aceea, se reprezintă pe sine față în față cu El, „fără să vreau să ies biruitor”. Singura dorință: „Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!” ” (urletul fiind semnul bucuriei supreme).


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

1 2 3 4 5