Arghezi. Poezia nupțială [4]

În alte poeme, restrânge acest univers la spațiul domestic: „Cu cireșe la cercei/ Să mergem la purcei,/ Să dăm vitelor tărâțele/ Mulgându-le țâțele/ În ciubere” (Îngenunchiere). Sau: „Șerpii casei nu te-au mai văzut,/ Oile se opresc, vacile rag./ Și măgarilor încurcați în muște, le-ai căzut/ Cu drag. // Trebuie să mergem să cunoască/ Târla, cotețele, grajdul, balta,/ Cine are să le domnească./ Poftim… Ariciul nostru, până una-alta”… (Căsnicie).

Cea care urmează să devină stăpâna casei (care are „să le domnească”) e invitată să cunoască paradisul pământesc al poetului. El nu se rușinează de nimic din cele ce formează acest eden personal, deși ar putea părea că nu sunt poetice, ci banale/ comune. Ochiul poetului pictează însă altă realitate: „Șopârlele verzi și cenușii, din chiparoși,/ Se uită la tine, șopârlă/ Albă, cum coși/ Pe mal, cu piciorul în gârlă” (Căsnicie).

În mijlocul lumii sale a poposit dalba crăiasă din povești, care se integrează în această lume alcătuită, ontologic, din splendoare și nimicnicie. Dacă „șopârlele verzi și cenușii” pot fi respingătoare, ca piese banale ale realității, contemplarea femeii ca o „șopârlă albă” care coase pe mal, „cu piciorul în gârlă”, înseamnă deopotrivă transfigurarea lor și integrarea ei în acest peisaj, comunicarea reciprocă de însușiri.

Ochii îndrăgostitului o văd ca pe o regină a creaturilor din împărăția lui, făpturi pe care el a învățat să le admire dincolo de aparențe, contemplând măiestria Ziditorului lumii în cele mai ascunse unghere creaturale. „Șopârlele verzi și cenușii, din chiparoși”, își recunosc, în „șopârla albă”, împărăteasa (oglindindu-se eminescian în lac) – dalbă ca o fecioară, fragilă și elastică, unduitoare ca o șopârlă –, după cum Paradisul a recunoscut-o odinioară pe Eva ca stăpână a lui. Și, la fel, în această grădină a lui Arghezi, șerpii, oile, vacile, măgarii, ariciul, creaturile domestice și sălbatice, locuitorii târlelor, cotețelor și ai bălții învață să o recunoască drept stăpână a locului.

Ca și Eminescu, înaintea lui, Arghezi, aflându-și iubita/ mireasa, are sentimentul reproducerii unei situații arhetipale. Și aceasta pentru că amândoi și-au însușit, profund și conștient, cugetarea ortodoxă.

Arghezi știe să vadă frumusețea făpturilor create de Dumnezeu dincolo de beteșugurile și durerile provocate de căderea omului în păcat, cădere care a infectat cu boală și moarte universul locuit de el.

Poetul a învățat să contemple urmele de puritate/ nevinovăție ascunse sub abjecție sau frumusețea eclatantă din cele mai umile și disprețuite lucruri sau creaturi. El a deprins aceasta de la Învățătorul lui și al nostru, Hristos Dumnezeu. De aceea nu se codește să pomenească într-o poezie de dragoste despre șopârle, vaci sau măgari „încurcați în muște”, despre „cotețe” și „grajduri”, pentru că și Stăpânul universului S-a născut într-un grajd, îndrăgit fiind de boi și măgari, care au încălzit aerul din peștera rece cu răsuflarea lor.

Omul se simte instinctiv îndemnat să respingă boala, moartea, urâțenia, diformul, banalul, ceea ce nu îl încântă și nu-i provoacă exuberanță, veselie. Modernismul poetic, însă, tocmai prin „estetica urâtului”, a adâncit întoarcerea la Creștinism pe care a promovat-o Romantismul, pentru că spre „urâtul” acesta disprețuit de mulți ne-a învățat să privim Hristos. Recuperarea lui în poezie, ca și reintroducerea expresivității poetico-profetice a Bibliei, care sfidează logica limbajului comun, uzual, reprezintă, după cum mi se pare, o aprofundare poetică a „artei creștine” elaborate programatic și instituite de romantici.

În ceea ce îl privește pe Arghezi, cu certitudine el a implementat în poezie învățătura evanghelică – însușindu-și totodată și o parte din preceptele poetice baudelaireiene –, deprinzându-se a contempla lumea și oamenii altfel decât la modul obișnuit și a descoperi frumusețea în lucruri, locuri și situații în care majoritatea oamenilor nu pot privi cu ochi poetici. Tocmai de aceea, Arghezi e unic în poezia noastră, în această privință. Iar faptul acesta este încă o dovadă că experiența monahală nu a fost nicidecum una superficială sau întâmplătoare pentru el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *